A încetat din viaţă pictorul Romul Nuţiu

Profesorul Romul Nuţiu a încetat din viaţă, joi, 5 aprilie 2012, la vârsta de 79 de ani. Născut pe 28 iulie 1932, în localitatea Bilbor din judeţul Harghita, Romul Nuţiu a studiat la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, promoţia 1957. A fost profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Arte şi membru al UAPR. Lucrările sale au fost prezentate, de-a lungul anilor, în cadrul a multor de expoziţii personale şi de grup desfăşurate în ţară şi în străinătate. În ultima perioadă a avut o strânsă colaborare cu Galeria Calina din Timişoara.

„Afirmat în anii ’60, Romul Nuţiu sintetizează în creaţia sa spiritul prospectiv, experimental şi subiectivitatea liberă, proiecţia interioară asupra realităţii, intensitatea expresionistă a gestului şi viziunii. El exprimă în cel mai înalt grad noua atitudine artistică, de la mijlocul secolului XX, care păstrează din motivaţiile modernismului dominanta intelectualistă, dar nu ca raţionalism, ci mai curând ca reflexivitate şi dependenţă de concept, şi din recurenţa romantică dinamismul violent, jubilaţia experienţei senzoriale, arbitrariul ludic şi dezinvoltura pur estetică a selecţiilor din realitate şi din patrimoniul cultural. De formaţie pictor, el practică cu consecvenţă acest medium, dar experimentează şi în zona creaţiei de obiect, pictură-obiect, instalaţie, ambient şi film video”. (Alexandra Titu)

„Există plecări şi plecări. Uneori te întrebi de ce nu stă lumea în loc, cum de poate continua viaţa în acelaşi ritm. Alteori, sentimentul pierderii este covârşitor. Plecarea lui Romul Nuţiu a lăsat lumea mai înţeleaptă, mai bună şi, parcă, cu mai multe înţelesuri. Deoarece nu ştiu care a fost cea mai mare calitate a sa, de artist inovator sau de profesor. Pentru că, în acest moment, realizez cât de multe ne-a învăţat, desluşit, rearanjat pe harta complicată a vieţii şi a artei. Romul Nuţiu a plecat creând, cu pensula imaginară, o nouă lecţie de viaţă”, a transmis Alina Cristescu, de la Galeria Calina.

Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?

Centrul Areopagus din Timişoara, alături de Facultatea de Arte şi Design din cadrul U.V.T., vă invită în spaţiul Galeriei Bastion din Timișoara să vizitaţi expoziția „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”, deschisă până în data de 10 februarie 2012.

Coordonator proiect: prof. drd. Iuliu Bălău
Curatori evenimente: prof. univ. dr. Alexandra Titu,
prof. dr. Liviu Nedelcu

 În proiectul prezentării unor direcţii din arta contemporană sensibile la problematicile etice, dedicat actualităţii acute a unor repere esenţiale ale convieţuirii sociale, ale construcţiilor comunitare (restrânse sau de amploare) de-a lungul istoriei, am debutat în 2011 cu imperativul „Să nu ucizi!”, formulat de codul de legi cuprins într-una dintre cele mai prezente cărţi ale antichităţii, în fondurile culturii moderne, europene şi transatlantice, dar care este formulată cu neînsemnate diferenţe în toate culturile lumii. Expoziţia din acest an deschide câmpul interogărilor asupra acestei interdicţii, atât de contrară impulsurilor originare ale speciei umane plasate (conştientizate ca situate) între condiţia animală şi cea angelică, a păzitorilor, a entităţilor de putere a căror condiţie este responsabilitatea asumată, sub controlul exigent, sever, implacabil, al armoniei.

În expoziţia centrată pe această temă a relaţiei de responsabilitate faţă de celălalt, de fraternitate, şi mai ales de interogare asupra acestui pachet de angajamente, palierul abordărilor este larg. Sunt prezenţi artişti care au manifestat un interes constant pentru un fond de sacralitate codat religios sau general, mai arhaic decât segregările confesionale – ca Marin Gherasim (care pune în cauză paradoxul aparent al iertării divine, inexplicabilă când s-a uitat continuitatea profund semnificativă a substituirilor reciproce dintre theandrosul/mielul mistic, animal şi om şi jertfa simbolică, agrară, jertfa lui Cain, sacrificatorul), Şerbana Drăgoescu, Suzana Fântânariu, Gheorghe Zărnescu, Ilie Boca, Delia Corban, sau pe care o serie de lucrări îi legitimează în acest areal, ca Dana Acea, Adriana Lucaciu, Angela Tomaselli, artişti preocupaţi de temele corporalităţii apologizate sau abuzate, al căror expresionism dă dimensiunea dramatismului/tragismului relaţiilor cu celălalt, ca festin polisemic sau solitudine ca dimensiune a existenţei urbane – Marilena Preda Sânc, Mihai Chiuaru, sau melancolia reflexivă după răul ucis, (lucrarea lui Aurel Vlad) ce implică dimensiunea politică referinţei mitice.

Politicul mai explicit şi actualizat, localizat, sau istoric susţine discursuri ca în lucrările lui Liviu Nedelcu, Mihai Zgondoiu, Manole Olteanu, în timp ce referinţa directă la episodul biblic este abordat în lucrări surprinzătoare prin originalitatea frapantă a discursului ca în cazul Şerbanei Drăgoescu sau a lui Dorel Găină. Dincolo de trimiterea directă la fondul veterotestamentar, care impune eticii universale temele păcatului, maculării, căderii, de la căderea din Paradis (Letiţia Oprişan) la temele decadenţei şi la deliberarea temei mitice a fraternităţii (Vasile Pop Negreşteanu), la actualitatea figurării personajului agresiv, asocial, nepăsător şi egocentric, imagologia dezimplicării de celălalt, a deturnării semanticii sacrificiale, şi a declinului moral, apar semnalate în versuri explicite, sau aplicate metaforic, în imagini la limita abstragerii, sau chiar abstracte, ca în pictura lui Romul Nuţiu, unde doar intensitatea dramatică a expresiei cromatice trimite la nucleul epic, sau al Magdalenei Zărnescu, cu dominantele sale de negruri şi brunuri, sau jocul gratuit al lecturii unei scriituri, ca exploatarea aporiilor şi implicaţiilor lăsate deschise de polisemia termenilor: 2 „Păzitor”, de la protector la supraveghetor, sau „frate”, care acoperă semnificaţii de la stricta legătură de sânge la cea general umană.

Plecând de la acest palier semantic, expoziţia pune în evidenţă disponibilitatea momentului cultural contemporan, conştient de eclectismul său asumat de a dezvolta retorici apte să susţină discursurile îndreptate asupra realităţii prin inevitabile filtre culturale, ca trasee hermeneutice înainte de a fi direct creatoare. (Alexandra Titu,  fragmente din catalogul  expoziţiei „Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu?”, Ed. Brumar, 2012, ISBN 978-973-602-729+1)
SURSA: Modernism.ro (unde puteţi vedea mai multe imagini din expoziţie).
Mai multe informații despre proiect găsiți pe: www.sanuucizi.ro

Butoaiele pline pe… dinafară

De la Muzeul de Artă din Timişoara

Expoziţie de butoaie la Palatul Baroc din Timişoara? Când am auzit-o şi pe asta m-am gândit că domnul Marcel Tolcea, directorul Muzeului de Artă din Timişoara, a fost victima unei farse. Am deschis ziarele şi am citit primele ştiri online, şi da, negru pe alb, evenimentul era anunţat cu litere de o şchioapă: expoziţia „Barrique Art. Artă şi Vin. De Gustibus” se va deschide pe data de 8 noiembrie 2011, la ora 18.00, la Palatul Baroc, din Piaţa Unirii.

Mai clar nici că se putea, un butoi mare şi fercheş, cu cepuri de alamă, stătea mărturie pe afişul expoziţiei. Răspunzător pentru acest eveniment este un om de afaceri neliniştit şi neastâmpărat în lumea artei, domnul Andrei Herczeg, patronul unei firme de materiale de construcţii, şi soţia domniei sale, fermecătoarea Doina Herczeg, patroana Enotecii de Savoia. Printre altele, soţii Heczeg nu sunt doar patroni ai artelor, ci şi posesorii unei colecţii de artă de invidiat, găzduită într-o casă celebrată de cele cele mai importante reviste de arhitectură, dacă ar fi să amintim doar de LArchitecture d’Aujourdhui.
Acestea fiind zise, mi-a venit inima la loc şi am început să investighez detalii despre acest proiect.

22 de butoaie de stejar au fost trimise, prin poştă, unui grup select de artişti, urmând ca aceştia, după o eventuală intervenţie artistică, să returneze butoaiele Muzeului de Artă din Timişoara. Genul acesta de expoziţii are un succes la public garantat, el a fost încercat în mai multe părţi ale lumii, fie din motive caritabile, de a aduna fonduri, fie din motive comerciale, pentru a lansa un produs.

Trendul a început pe la sfârşitul anilor ’80, când Camera de Comerţ şi primăria oraşului Zurich au organizat o campanie de expoziţii anuale cu sculpturi distribuite în locurile publice din centrul oraşului. Temele alese erau legate de animale, lei, vaci, ursuleţi sau obiecte, precum vaze de flori uriaşe. Moda s-a întins şi peste ocean, pentru ca într-o dimineaţă din vara anului 1999 să mă trezesc în Wicker Park, în faţa atelierului meu din Chicago, cu câteva vaci pictate fistichiu. Ţin minte până în ziua de astăzi cuvintele istoricului şi criticului de artă Adrian -Silvan Ionescu, care, în acea perioadă era în vizită la mine: Holly Cow, haide Adriane să vizităm Muuu-zeul acesta de bovine în aer liber. În Chicago, primul oraş american care a găzduit un Cows on Parade, au fost prezentate 300 de vaci. În anii care au urmat, genul acesta de expoziţii s-a extins în peste 50 de ţări ale lumii.

Expoziţiile cu butoaie au şi ele un istoric interesant. Unul dintre exemplele cele mai cunoscute în lumea artelor plastice a fost oferit, încă de la sfârşitul anilor ’50, de Christo, un artist cunoscut pentru proiectele sale grandioase de împachetare a unor clădiri, cum sunt celebrul Reichstag din Berlin, sau podul Pont Neuf din Paris. În perioada anilor 1958-69, Christo a realizat structuri din mii de butoaie de metal, pe care le-a stratificat în diverse aranjamente spaţiale, ziduri şi mastabale, printre cele mai cunoscute fiind acelea ale unui zid de butoaie „Cortina de Fier”, realizat în 1962, sau un proiect de închidere a Canalului de Suez, cu zece milioane de butoaie, în 1967.
Mulţi antreprenori, comercianţi şi fabricanţi de băuturi au sezizat efectivitatea publicitară oferită de proiecte precum acela cu Cows on Parade şi au organizat adevărate simpozioane sau expoziţii itinerante cu butoaie decorate de artişti. Remarcabilă în acest sens este o expoziţie concepută de Advanza Event Management, pentru distileria de single malt Scotch whisky, Glenfiddich. Expoziţia Glenfiddich Barrel Art Russia a avut un suport de public relations masiv, ce s-a manifestat în peste 50 de publicaţii şi participarea la vernisaj a unei elite sociale de excepţie. După vernisajul de la galeria ArtPlay din Moscova, expoziţia, cuprinzând opt lucrări realizate sub deviza „Every Year Counts,” a fost itinerată prin restaurantele de lux din Russia.
„The Rain Barrel Street Art Project” este un proiect de colectare a apei de ploaie în butoaie de plastic, care are loc în Chicago şi care anul acesta se află la a treia ediţie. Artişti cunoscuţi, amatori sau copii pictează aceste butoaie care apoi sunt oferite prin licitaţie pentru a strânge fonduri folosite în acte de caritate.

Tot un proiect „environmentalist” cu butoaie este realizat de „Oil Drum Art,” o organizaţie americană din West Hartfort, Connecticut, fondată după 11 septembrie 2001, şi care, în cele peste 23 de expoziţii de la înfiinţare, a reunit 200 de artişti şi a atras mii de vizitatori. Expoziţiile organizaţiei sunt necenzurate şi oferă un dialog provocator cu publicul pe teme estetice, de environment, criză economică, energetică şi geopolitică.

În acest context, sigur că expoziţia de la Palatul Baroc din Timişoara nu aduce nimic nou sub soare, dar are o semnificaţie deosebită în scena manifestărilor curatoriale din arta românească pentru faptul că deschide un vad şi „sparge cep,” în expresia lui Marcel Tolcea, spre evenimente artistice experimentale de amploare, care implică sponsorizări din partea oamenilor de afaceri din România, îi atrage spre lumea artei şi colectionarism, injectând fonduri şi energii într-un sistem de administrare culturală ce are nevoie disperată de patronajul lor.
Să vedem ce s-a întâmplat cu adevărat la Palatul Baroc. Deşi sponsorii sunt foarte modeşti şi nu au precedat evenimentul cu o campanie publicitară, expoziţia a adunat în jurul ei un public foarte numeros. Cele 22 de butoaie distribuite în sălile de la parter ale muzeului sunt un experiment atât în sens artistic, cât şi psihologic. Aceasta se datorează faptului că fiecare artist este limitat în folosirea unui mediu cu dimensiuni exacte – un butoi de stejar. Tema se pare că a fost la liberă alegere, fiecare artist având posibilitatea să îşi pună licența artistică după bunul plac.
O impresie generală despre această expoziţie este aceea că mulţi dintre artişti, cu câteva excepţii notabile, s-au lăsat furaţi de aspectul decorativ, de împodobire a obiectului, şi au neglijat partea ideatică. Una este să pictezi sau să împodobeşti un butoi cu semne, şi alta este să îl integrezi într-o idee în care forma şi conţinutul intră în simbioză. Este unul dintre riscurile unor expoziţii de acest gen, şi cea din Timişoara nu face excepţie. La fel s-a întâmplat şi cu expoziţiile cu vaci de plastic la Cows on Parade. Ele au fost pictate pe „dinafară”. Cea mai reuşită dintre ele a fost însă aceea a unei vaci care răstoarnă un opaiţ. Ea a fost realizată în Chicago şi face parte din istoria acestui oraş care a ars, în 1871, până la temelii după ce o vacă a răsturnat un opaiţ în şura unei clădirii de pe 137, DeKoven Street.
Dintre lucrările prezentate am ales câteva în care se simte că simbioza dintre formă şi idee a fost o preocupare centrală.

Silviu Oravitzan și simbolistica vinului hristic

Sincer să fiu, nu credeam că maestrul Silviu Oravitzan va accepta să participe la această expoziţie. Participarea sa este o surpriză de proporţii şi reflectă, după mine, angajamentul excepţional al pictorului faţă de comunitatea artistică şi publicul timişorean. Cunoscând profilul său de pictor preocupat de elementele sacrului în pictură, numai simpla sa asociere cu un obiect atât de „mundane”, ca un butoi de stejar, m-a pus pe gânduri. L-am cunoscut pe Silviu în foarte multe împrejurări, şi la Lugoj, şi în Statele Unite, unde a venit cu o expoziţie monumentală la The National Museum of Catholic Art & History din New York. Pentru că veni vorba, la acea expoziţie, la care a participat crema americană de glitterati a momentului, de la magnatul Donald Trump, la Regis Philbin, cunoscutul prezentator de pe CBS (“Live with Regis and Kelly”), Silviu a fost prezent cu zeci de lucrări în aceeaşi sală în care au fost expuse lucrările de bronz cu îngeri căzuţi ai lui Salvator Dali, sau sculpturile lui Giacomo Manzù, artistul care a sculptat „Poarta Morţii” de la intrarea în Basilica Sf. Petru din Roma.

Silviu Oravitzan este un pictor cu o viziune amplă şi monumentală. Majoritatea lucrărilor sale cer un spaţiu dedicat, un sistem de iluminare sau sonor deosebit. Vizitatorul de la Palatul Baroc, neiniţiat în detaliile acestui proiect care trebuie văzut singular într-o sală mare, în semintuneric, sub un singur spot de lumină orientat pe pocalul de aur, cu un fond sonor pe muzică de Bach şi falduri de ţesătură aurie extinse în cruce, la câţiva metri de focarul central al lucrării, nu poate decât să îşi imagineze amploarea proiectului.
Lucrarea este complexă, atât din punct de vedere ideatic, cât şi din punct de vedere al realizării artistice. Sub vălul de mireasă (simbol al bisericii) care acoperă butoiul ca o ploaie de lumină aurie, apar semne, simboluri, sigilii, pocalul, boabele de grâu, ce ţin de tradiţia religioasă a împărtăşirii vinului (sângele lui Isus). Nimic la această lucrare, pitită în ultima dintre sălile expoziţiei, nu este întâmplător şi sper că după expoziţie organizatorii să îi găsească spaţiul pe care îl merită

Romul Nuțiu și butoiul care nu se lasă luat de fazan

Maestrul Romul Nutiu este un artist şi un pedagog care nu are nevoie de prezentare. El este un pictor care se reinventează cu o remarcabilă spontaneitate prin fiecare lucrare pe care o face. Ce m-a impresionat dintotdeauna la el a fost ușurinţa şi naturaleţea cu care pictează şi care nu are nimic din complexul de “serialist” al artistului care expune cicluri sau teme bătute în cuie, promisiuni ale unor creaţii mai mari sau mai extinse decât ceea ce este oferit ochiului. Romul este un pictor al ideilor ce vin dincolo de minte, din subconştient, pe care le imortalizează rapid, cu o experienţă uriaşă în compoziţie, culoare şi aranjamente spaţiale.
Acelaşi lucru s-a întâmplat, probabil, şi cu lucrarea prezentată la expoziţie, prin care asociază un fazan împăiat cu un butoi de stejar de 70 de kg, pe care îl face să devină aproape imponderabil prin aplicarea pe suprafaţa sa a pufului şi penelor de găină. Ce este mai ușor – un kilogram de pene sau unul de lemn de stejar? Ei bine, ambele cântăresc la fel, dar din punct de vedere vizual trăim iluzia că au greutăţi diferite. Fazanul, prezentat deasupra butoiului pe o creangă de copac, este o pasăre cinetică ce poate fi învârtită în jurul axei sale. Pasărea se învârte aşa cum se învârte un cocoş de tablă pe vârful unei case pentru ca să indice direcţia vântului. Un cuibuşor de puf alipit sub fazan arată ca un polonic din pene şi este o adevărată provocare la adresa celor care, de la distanţă, pot crede că este un trompe l’oeil.
Nu ştiu dacă Romul s-a gândit la ideea de capcană, dar lucrarea sa mă duce acolo, poate pentru că subiectul mă pasionează de câteva decenii şi am câteva proiecte legate de ideea de capcană. Înainte ca fazanii să fie prinşi în borcane largi de sticlă, cum fac mulţi dintre branconierii de astăzi, ei erau prinşi în butoaie de lemn. Faptul că pe butoi se află un fazan împăiat îmi amintește de raţa de lemn de pe lacuri, care stă în aşteptarea cârdului de raţe sălbatice gata să cadă în vizorul vânătorului. O relaţie între capcană şi “momeală” – un element fals, artificial, mimetic, de atragere a prăzii. Până şi faptul că butoiul este „camuflat” conduce către idee. La acestea se adaugă, desigur, ironia fină a artistului. Am căutat prin diverse surse să găsesc ceva asemănător în istoria artelor plastice, însă nu am găsit nimic care să pună la încercare originalitatea acestei lucrări.

Radu Mihăilescu și Pianul-Butoi

Radu Mihăilescu apare în acest show cu un Butoi-Pian lucrat cu un craftsmanship demn de un Steinway, Fazioli sau Bosendorfer original. O mare descoperire pentru mine, care îl ştiu ca arhitect, dar nu am văzut încă nimic făcut de el care să îmi dea indicaţia că este sculptor. Butoiul-Pian a lui Radu Mihăilescu are un impact vizual foarte puternic. După ce am auzit de expoziţia aceasta, am făcut şi eu un proiect Hors’ Concurs, cu un revolver cu butoiaş de stejar şi cartuşe din sticlă cuprată. Dacă aş fi fost unul dintre participanţii la Barrique Art. Artă şi Vin. De Gustibus şi aş fi avut o opţiune, probabil că aş fi ales să fiu prezentat în proximitatea Butoiului-Pian a lui Radu Mihăilescu, care are în el atmosfera unui obiect Dada din secolul trecut, alura unei sculpturi Pop-Art de astăzi şi acel „vin”, vino-ncoa american, care te face să spui Wow!

Legătura dintre pian şi butoi mă întoarce din nou spre Chicago, oraşul care se distinge prin cluburi de blues şi jazz sau prin piano-baruri. După primul război mondial, un pianist pe nume Art Gillham a înregistrat, sub numele de Barrel-House Pete, câteva piese de blues pentru Columbia Records, printre care şi I’m Confessin, o piesă în care l-a avut ca sideman pe Benny Goodman. Art Gillham era un om cu un umor şi o auto-ironie ieşite din comun. Printre altele, spunea audienței sale că este atât de pierdut în lumea muzicii, încât trebuie să vorbească propriilor degete ca să poată cânta. Una dintre fotografiile în care apare în acea perioadă prezintă un butoi al cărui capac este o placă de patefon din Shellac. Nu spun întâmplător această poveste. O asociez cu personalitatea lui Radu Mihăilescu care, la primul contact, mi-a oferit un Hesitation Blues, dar care, aflând că sunt şi eu un craftsman preocupat de lucrul bine făcut, s-a deschis vorbindu-mi ca un coleg de breaslă.

Implicarea lui Radu Mihăilescu în acest proiect vine şi prin filiaţia Casei Hertzeg, unul dintre proiectele de arhitectură la care a lucrat şi care s-au bucurat de o mediatizare deosebită, atât în ţară cât şi în străinătate. Butoiul-Pian este, după el, un proiect de obiect absurd şi ironic, care nu putea fi făcut prin mijloace picturale, ci prin desfăşurarea tridimensională a unei materialităţi în care se simte preocuparea pentru formă şi tactil. Printre obiectele aflate în preajma sa, atunci când a fost provocat să participe la expoziţie, se aflau şi câteva picioare de pian. Nimic mai perfect pentru a contribui la naşterea proiectului său. La vernisajul expoziţiei, pictorul Sorin Nicodim a pozat fericit în oglinda de sub capacul sculpturii, cu sentimentul de bucurie şi onestitatea pe care le au doar copiii în fața unui obiect pe care îl apropriază ludic, ca făcând parte din lumea lor.
Pianul-Butoi sau Butoiul-Pian se adresează, aşa cum afirma pragmatic Radu Mihăilescu, unei generaţii care vede în Enoteca de Savoia un loc în care inteligentia artistică a oraşului de pe Bega se întâlneşte nu doar pentru a gusta un pahar de vin bun, ci şi pentru a-şi legitima dragostea pentru artă.

Cristian Sida și butoiul-crinolină

Pictorul timişorean Cristi Sida a adus la Muzeul de Artă din Timişoara un butoi superb, care celebrează biografia sa bahică. Dacă Marie Antoinette ar fi văzut butoiul, probabil că ar fi sărit în el şi crinolina s-ar fi născut cu 70 de ani înainte de apariţia ei, în 1840. Instinctiv, tânărul pictor timişorean simţea nevoia să ridice butoiul deasupra pământului şi, dacă ar fi făcut acest lucru, ne-ar fi adus mai aproape de juponul cu cercuri metalice de „cage”sau „caje”, cunoscut la noi sub porecla de malacov ori malacof, după numele fortăreţei din sistemul defensiv al Sevastopolului care fusese cucerită, cu atâta greutate, de trupele franceze în Războiul Crimeii. Un articol interesant pe această temă a fost scris de istoricul de artă Adrian Silvan Ionescu, în revista Egophobia.
Aceasta este doar una dintre fanteziile mele, induse de vederea Butoiului-Crinolină, făcut imaginar în cinstea doamnelor care odată au dansat în sala barocă a Muzeului de Artă din Timişoara. Pentru Cristian Sida însă, viața este un Cabernet (scrie pe butoi). Pe cercurile butoiului apar date cu semnificaţie biografică şi fotografii care indică ideea că acest butoi este un jurnal. Florile de plastic “made în China” sau vrejurile de viță de vie autentice sunt nişte accesorii puse la risc, dar care crează un flu-flu vizual pe care îmi iau riscul să îl numesc “charmant”. Într-unul dintre comentariile sale frecvente la mesajele mele de pe FaceBook, prietenul meu St. John din Canada a scris următoarele rânduri care conţin întrebări pe care le las deschise ca să… suspend mesajul artistului:
N-am înţeles dacă butoiul celebrează „propria biografie bahică” (de pe vremea când era doar un mic butoiash…:) sau pe cea a Artistului. Sigur că o imagine spune cât o mie de cuvinte, dar cu condiţia să poţi distinge ce reprezintă şi detaliile. Very intricate indeed. Cum e atașată ramura centrală (vrej de vitza de vie?), basoreliefele, picturile, graffiatoul etc. Judecând după aspectul general e într-adevăr un „ansamblu festiv”, patinat de timp şi tradiţii oenologice de cramă.

În loc de epilog

Expoziţia de la Timişoara are reprezentaţi 22 de artişti. Merită să-i descoperiți pe fiecare în parte, intrând în Muzeul de Artă. (Adrian Ioniţă)
SURSA: Oradetimiş.ro

Romul Nuţiu – Painting for Thinking

Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu (str. Tribunei, nr.6), prezintă în perioada 10 – 28 februarie 2011, expoziţia lui Romul Nuţiu, intitulată „Painting for Thinking”.

În anii ’70, la Timişoara, Cotoşman, Bertalan, Flondor şi Nuţiu printre alţii încearcă să impună o identitate de grup, în aversiunea lor faţă de realismul-socialist. Nuţiu alege, aproape inconştient, Expresionismul Abstract, combinând de fapt forma abstractă, mare, ambiţioasă cu valorile emoţionale expresioniste. Foloseşte reacţii estetice meditative, atât pentru pictură/ obiect / sculptură/ instalaţie. Nuţiu este interesat de cum se poate experiementa, perseverând în serviciul mediilor artistice consacrate, dar şi în direcţia Sinn – Bedeutung (conţinut – semnificaţie). Intimitatea intens psihologică livrează calităţi de tipul experienţă estetică şi acţiune, control abandonat în favoarea planşei, imagini primordiale, simboluri arhetipale şi automatism fizic.

Expoziţia Painting for Thinking, o investigaţie picturală cu posibilităţi de performance, are cert un profil abstract cu efect ermetic.

Romul Nuţiu s-a născut la Bilbor, jud. Harghita la 28 iulie 1932. Studiază la Institutul Ioan Andreescu din Cluj şi urmează o clasă de excelenţă cu prof. Alexandru Ciucurencu la Institutul Nicolae Grigorescu din Bucureşti. Începând cu anul 1957, expune în galerii şi muzee din ţară şi străinătate, cu predilecţie în Germania, Ungaria, Austria, Brazilia, Anglia şi Italia. Trăieşte şi lucrează la Timişoara şi este reprezentat de 418 gallery, Bucureşti. (Cosmin Năsui)
SURSA: Modernism.ro, Foto: Oana Ioniță).