Lucrările prezentate în cadrul expoziţiei „Roma, corp urban” de la Muzeul de artă din Timişoara fac parte dintr-o serie recentă de picturi realizate în plein-air. Seria cuprinde corpul urban, concentrarea scenografică creată de lumina stradală în diverse puncte de interes. Lucrările incluse în expoziţie sunt realizate în tehnica clasică a uleiului pe pânză.
Sorin Scurtulescu s-a născut la Timişoara, în 1979. Printre cele mai importante expoziţii personale se numără: „Roma – Corp Urban” la Noua Galerie a IRCCU Veneția, (2012); „Il corpo urbano notturno”, Accademia di Romania, Roma (2011); „Pour les connaisseurs”, Centrul Cultural Francez din Timişoara (2010); „Ecorşeu”, Galeria Calina, Timişoara (2009); „Plein Air”, Palatul Mogoşoaia, Bucureşti (2007); Galeria Melnikow, Heidelberg, D (2007); „24 Portrait Project”, Centrul Cultural German din Timişoara (2006); „BLOC”, Galeria 28, Timişoara (2005); „New paintings 2003-2004”, Lord Wandsworth College, Marea Britanie (2004); „New Paintings and Drawings 2001-2002”, University of Sunderland, Marea Britanie (2002). O parte din lucrările sale se află în colecţii publice şi private. Scurtulescu trăieşte şi lucrează în Europa.
„Pictura nocturnă în aer liber era precum o rugăciune de seară”
Andrei Rosetti: „Roma – Corp Urban” este felul în care ai ales să intitulezi o serie de expoziţii realizate în ultima perioadă în Italia şi în România. Vorbeşte-ne pe scurt despre ultima dintre ele, cea deschisă în cadrul Muzeului de Artă din Timişoara.
Sorin Scurtulescu: Titlul „Roma – Corp urban” a fost ideea criticului şi istoricului de artă Ileana Pintilie. Ideea a crescut, începând din 2009, când am făcut împreună la Galeria Calina expoziția „Ecorşeu”. Acolo expuneam lucrările numite „Corp”. Fiind în Roma, am încercat să punem în practică mai multe proiecte. După multe discuții am numit lucrările create la Roma, la început, „Corp urban” sau „Corp Ecorşeu”, apoi titlul acestui ciclu de lucrări s-a transformat în „Roma – Corp urban”.
Mă gândeam la întregul oraş ca la un corp uman format din detalii, precum mâinile, care dădeau caracterul întregului. De fapt, toate cele peste 100 de lucrări în ulei, cărbune, tuş, acuarelă pe care le-am realizat sunt fragmente ale acestui mare corp urban, Roma.
Această expoziție, de la Muzeul de Artă din Timişoara, este cea mai mare personală pe care am făcut-o. Pentru prima dată, scriitorul Robert Şerban a avut calitatea de curator. Am panotat în 11 săli de expoziţie, în care nu am expus tot ce am realizat, asta datorită faptului că unele lucrări erau ratate. O pictură în aer liber este precum o fotografie pe care nu mai ai posibilitatea să o prelucrezi în atelier, să reglezi contrastul, claritatea sau cadrajul pe calculator. Rezultatul este dat de ceea ce ai reuşit la prima pensulă. Iar, în acest caz, pentru a progresa în pictură cred că trebuie să greşeşti foarte mult, să îți asumi acest risc cu mult curaj, altfel vei rămâne la lucruri confortabile şi căldicele.
În expoziția prezentă am revenit la pictură şi desen fără a dori o schimbare avangardistă. La Roma am dorit să pictez cât se poate de bine în contextul actual, refolosind tehnica picturii în straturi sau tehnica „alla prima”. Am profitat de toate descoperirile făcute în pictură, nedorind să schimb materialele clasice, ci doar viziunea pe care o aveam la îndemână şi în apropiere.
Roma, pe care o vedeam de sus, de pe colinele Pincio, Aventin, Gianicolo, acest spectacol nocturn era ca o mare scenografie din care îmi extrăgeam cadrul dorit pentru a crea sinteza acestei atmosfere profunde. Pe timp de noapte, Roma devine intimă şi mult mai aproape de ideea capitalei italiene pe care noi azi o simțim ca urmare a informaţiilor din scrierile literare şi istorice.
– La deschiderea acestei expoziţii am remarcat foarte multă lume, neobişnuit de multă lume… Poate, doar recenta expoziţie a lui Mircea Cantor, deschisă la MNAC, a mai dat, de curând, un asemenea semnal despre felul cum e primită arta generaţiei tale în ţară. Te aşteptai la acest lucru? Cum vei gestiona un astfel de succes? Eşti pregătit?
– Într-adevăr, a venit foarte multă lume la vernisaj. În cele 11 săli se intra stând la coadă, aşa cum stăteam şi eu la expoziția El Greco de la Londra sau Vuillard de la Paris. Publicul intra pe rând, o lua la dreapta şi privea lucrările una câte una, apoi, trecea pe lângă o masă, se uita la mapa expoziției şi străbătea cu greu spaţiul muzeal până în ultima sală. După ce s-au umplut toate sălile de la parter, au coborât în sălile de cărămidă din subsolul Muzeului de Artă, în care se aflau, de asemenea, lucrări. Deoarece era foarte multă lume prezentă la acest eveniment vernisajul a avut loc pe coridorul de la etajul doi al muzeului. Se stătea pe treptele din stânga şi dreapta, în sus şi în jos, cât şi în preajmă, cu toate că ziua vernisajului a fost una ploioasă. Erau peste 300 de persoane în sălile muzeului, iar după vernisaj peste 400 au vizitat expoziția plătind biletul de intrare în muzeu.
Cred că publicul de azi este diferit de cel de acum 10 ani. Având acces la informație se autoeducă, devine autodidact şi mult mai avizat. Astfel se explică alegerea de a veni într-un număr atât de mare, chiar într-o zi ploioasă, la un eveniment cultural.
În timp, am încercat să fac expoziții de bună calitate, iar acest rezultat prezent aici este datorită imaginii construite pe o muncă continuă.
Riscul este mare atunci când, la vârsta de 33 de ani, expui la muzeu, deoarece publicul vine să vadă acest discurs plastic asemenea unui elev care încearcă să găsească greşeli în expunerea unui profesor tânăr. Din această cauză eu eram pregătit cu un material pentru 20 de săli, pentru a avea de unde alege şi a compune foarte bine spațiul primit.
Mircea Cantor lucrează cu multă sinceritate şi se foloseşte de experiența personală în lucrările sale. Niciodată nu are vreun element care să îi scape sau pe care să nu fie stăpân. Elementele expozițiilor sale, compuse din felurite materiale, sunt de mare calitate estetică şi conceptuală. Eu, aş putea spune, de asemenea, că întreaga mea expoziție a fost una sinceră şi am încercat să stăpânesc cât mai bine ceea ce am făcut. Tot ce am pictat am atins, vizual şi fizic. La Roma am pictat pe stradă, am intrat în imaginile pe care le-am prezentat, am umblat prin ele. Având un astfel de contact devii mult mai stăpân pe ceea ce faci. Continuitatea celor doi ani de bursă a fost o oportunitate simțind o naturală evoluție atât tehnică, cât şi conceptuală.
Ambele expoziții dezvăluie prin modalități diferite de expresie fragmente profunde de sens şi noimă.
Promovarea a fost extrem de bună. Se pot vedea pe afiş sponsorii, partenerii şi partenerii media, o echipă întreagă cu care am colaborat. În acest context această expoziție personală a reuşit datorită faptului că este o expoziție de grup. Rezultatul nu a fost unul al hazardului, ci unul bine organizat.
Succesul trebuie să îl gestionezi cu multă smerenie fiindcă te poate pulveriza dacă te laşi prea mult bucurat de el. Altfel spus, succesul nu trebuie prea mult luat în seamă dacă vrei să mergi la fel de apăsat mai departe.
– Ai obţinut o bursă „Vasile Pârvan” la Accademia di Romania din Roma. Ai avut parte de 2 ani de studiu în capitala Italiei. Cât şi cum cântăreşte în pictura ta experienţa romană prilejuită de câştigarea acestei burse?
– Bursa a fost un Rai din punct de vedere al inspirației. Am pictat peste 70 de uleiuri plus o mulțime de acuarele, desen în cărbune şi tuş în doi ani, iar din anul 2000 până în anul 2010 am pictat aproximativ 200 de picturi în ulei. Continuitatea te ajută să progresezi foarte mult. Acest tip de experiență, fără stress, cu gândul că trebuie să îți plăteşti gazul, curentul, cazarea, căldura îți dă o altă stare. Apoi, să stai în centrul Romei, lângă Vila Borghese, este într-adevăr un Rai. Peste drum era Muzeul de Artă Modernă unde erau pe perete Morandi, Modigliani, Klimt, Duchamp, Morelli, Mancini etc. Doresc să spun faptul că e cu totul altceva să te trezeşti dimineața cu un album în mână, cu reproduceri, sau să treci strada şi să vezi pe viu acele picturi. Această bursă este o experiență definitorie pentru mine, precum a fost şi pentru Corot şi toată generația franceză de pictori care se luptau pentru a câştiga acel „Prix de Rome” de la Academia Franceză. Întâlnirea cu bursierii străini de la Academia Germană, Franceză, Americană, Britanică este o altă experință unică fiindcă aceştia sunt cei mai buni artişti actuali selecționați din țările respective.
– Ai încercat să forţezi limitele plein-air-ului cu suprafeţe mari, pictură pe timp de noapte, scene urbane aglomerate… Te rog să vorbeşti despre momentele intense trăite în aceste „acţiuni” de pe stradă.
– Da, am pictat pe stradă noaptea, m-am împrietenit cu carabinieri, turişti etc, am pictat şi de la ora 22 la 5 dimineața pe Ponte Sant Angelo folosind o pânză cu dimensiuni de 200/160 cm. A fost un experiment care la început nu ieşea prea bine, dimineața culorile păreau prea reci. Am realizat că noaptea trebuie să ştii ce culori ai pe paletă, fără să le vezi. Atunci încep să îți iasă efectele dorite. Pictura nocturnă în aer liber era precum o rugăciune de seară în care te ajută şi Dumnezeu pentru a o reuşi. Abia dimineața vedeai dacă ai reuşit-o sau nu. Mi-am spus „acum sunt tânăr şi în putere… dacă nu la 32 de ani, atunci când?” şi am profitat de contextul acesta la Roma. Ce sens ar fi avut să pictez, fiind la Roma, în atelier, peisaj urban diurn sau nocturn. Aveam modelul în față iar acesta era viu, adică oraşul. Acum pot picta în atelier după fotografii, precum după o natură moartă, iar rezultatul va fi unul diferit.
– Prin ce crezi că se defineşte pictura ta de acum?
– Picturile de acum se definesc prin sinceritate, viață, prospețime, mişcare, transparență, aer.
– Poţi vorbi puţin despre eventuale proiecte viitoare?
– Un proiect e bine să îl prezinți altora când deja ai reuşit să îl pui în practică.
Interviu realizat de Andrei Rosetti
Marți, 2 aprilie 2013, ora 18.00, la Muzeul de Artă din Timişoara va avea loc vernisajul expoziţiei „Roma, corp urban” a artistului vizual Sorin Scurtulescu, fost bursier „Vasile Pârvan” la Accademia di Romania din Roma.
artavizuala21 