Festivalul de la Edinburgh

Festivalul Internaţional al Artelor de la Edinburgh va dura trei săptămâni. Între 12 august şi 4 septembrie 2011, festivalul de la Edinburgh (Scoţia) va prezenta spectacole de teatru, operă, dans, concerte şi expoziţii de arte vizuale.

Arte vizuale/ Edinburgh 2011

Tony Cragg, Scottish National Gallery/ Hiroshi Sugimoto, Dean Gallery/ Robert Rauschenberg, Inverleith House

Galeria Naţională de Artă Modernă din Scoţia dezvăluie provocările ultimilor 20 de ani la care a fost supusă sculptura contemporană. Lucrările din bronz ale lui Tony Cragg, care cântăresc multe tone, sunt eliberate de de greutate prin verticalitate, tehnică ce aminteşte de Coloana Infinitului al lui Brâncuşi. Arta lui Cragg este o călătorie ce are ca primă sursă de inspiraţie graniţa marcată de indivdualitatea distinctă al lui Max Ernst, apoi Richard Long, Joseph Beuys şi Henry Moore şi, în acelaşi timp, de respingere, de absorbţie şi dorinţă de a depăşi traiectoria artei moderne, creaţia sa fiind adesea comparată cu cea a noului val artistic format din Richard Deacon, Antony Gormley şi Anish Kapoor. Cu puţine excepţii,  expoziţia de la Scottish National Gallery prezintă producţiile poetice şi monolitice ale lui Tony Cragg de-a lungul întregii sale cariere artistice.

Printre expoziţiile de top care vor fi vernisate în cadrul festivalului se numără cea a artistului Hiroshi Sugimoto, unul dintre cei mai importanţi fotografi din lume la ora actuală. El foloseşte un generator pentru a produce descărcări electrice pe peliculă şi pentru a obţine din particule de lumină efecte neaşteptate. Expoziţia Lightning Fields prezintă, pentru prima dată în Europa, lucrări din seria ce surprinde remarcabile efecte ale particulelor de lumină care nu sunt vizibile pentru ochiul uman. Folosind un generator Van der Graaff, cu ajutorul căruia induce sarcini electrice pe film fotografic, Hiroshi Sugimoto evocă o serie de interpretări fascinante, dar şi dramatice, explorând natura de la lovituri puternice la trăsnete, ca „forme primordiale de viaţă”.
Expoziţia poate fi vizitată la Scottish National Gallery of Modern Art în perioada 4 – 25 septembrie 2011.

Instalaţiile de la Inverleith House fac parte din prima expoziţie majoră din Marea Britanie, din ultimii 30 de ani, care prezintă o mare parte a operei lui Robert Rauschenberg din anii 1980 şi 1990, când marele artist american a început explorarea efectelor reflectorizante, texturale, sculpturale şi tematice din metal, sticlă şi alte suprafeţe care reflectă lumina, creaţii realizate în mai multe serii de lucrări ce sărbătoresc energia şi mişcarea. Rauschenberg spunea: „Cred că pictura este mai mult ca lumea reală atunci când aceasta este formată din lumea reală”.
Expoziţia Robert Rauschenbeg: Botanical Vaudeville este prezentată în lumină naturală, o caracteristică a prezentărilor de la Inverleith House, dezvăluind adevărata culoare a texturilor care, mai mult, sunt consolidate prin reflexii multiple date de grădina ce a devenit parte componentă a lucrărilor. (Grigore Roibu)

Punct şi contrapunct

Politicul în artă şi
deconstrucţia limbajului vizual

Am considerat întotdeauna că artele au fost şi sunt influenţate de sistemul social, politic şi economic în care se dezvoltă şi există. În cadrul artelor contemporane reprezentările vizual-plastice se caraterizează pe o integrare a condiţiilor de producţie. Pictura, sculptura şi poezia, din perspectiva artelor tradiţionale, au un ideal comun: să imite natura şi să o transpună spontan.

Odată cu Romantismul, revendicarea autonomiei artei a fost dublată de pretenţia la suveranitate. Altfel spus, artistul este cel care decide în privinţa a ceea ce aparţine sferei estetice. Procesul de cunoaştere şi integrare a artei promovează un nou tip de estetic ce se îndepărtează de dialogul dintre privitor şi creator. Asistăm la o descătuşare a culorii, a figurilor şi formelor de lumea real obiectivă. Arta nu îşi mai propune să reprezinte aerul realităţii, mimesis-ul fiind dat la o parte. Asistăm la un proces al deconstrucţiei. Această direcţie se caracterizează prin ideea de non-liniaritate a procesului de elaborare formală, proiectarea şi manipularea formelor în spaţiu devenind un proces conceptual care duce la o imagine organică sau un demers al descompunerii formelor geometrice. Scrierile filozofului francez Jacques Derrida şi ideea deconstrucţiei constă în jocuri de cuvinte combinate cu o punctuaţie unică, pentru a ilustra ideea absenţei de sens, considerată de acesta ca fiind universală. Jocul liber al imaginaţiei poate duce la ruperea dintre conţinut şi formă. Arta capătă o libertate care pare să se întoarcă împotriva ei. Mişcarea Fluxus, născută în anul 1961, la New York, prin denumirea ei trimite la „starea de flux în care se dizolvă artele”, adică manifestări ca anti-poezia sau anti-muzica, devin artă şi oricine poate deveni un creator. Există voci care afirmă că arta se zbate, că nu mai există norme şi asistăm la moartea acesteia. Începând cu arta contemporană, care este privită sceptic de toţi cei care se folosesc de o privire tradiţională şi continuând cu orice cultură avangardistă, acel gen de „erupere” creativă care nu se încadrează în tipare este considerată ca fiind destinată celor avizaţi. Joseph Beuys va avea însă o altă părere crezînd într-o artă extinsă şi în implicarea socială şi politică a artistului care ia atitudine faţă de problemele lumii contemporane. Beuys susţinea libertatea artei în conexiunile sale cu alte domenii precum literatura şi ştiinţă.

Cum să explici pictura unui iepure mort? se întreba Beuys în cadrul unei acţiuni artistice din anul 1965. Cum să explici aventura formei unui receptor atent doar la limbajul plastic tradiţional şi cum să susţii un discurs despre imagini invariabile şi nelimitate. Asta dorea să spună Beuys. El a provocat, a fost controversat şi a avut mereu un mesaj de transmis societăţii. De fapt, pentru el arta ţinea de o atitudine, de un mod de a privi lucrurile şi de a te implica. „Arta este viaţă, gândirea este sculptură”, acesta este principala teză ideologică a lui Joseph Beuys.

Postmodernismul devine un atac indirect asupra Modernismului fiind reticent în faţa pretenţiilor celor care susţin că sunt deţinătorii secretelor, adevărului şi eticii, care pot fi aplicate în sistemul social prin intermediul artelor şi al conceptelor. Artiştii promovează amestecul cuvintelor cu arta, şi tehnica colajului într-o încercare de a multiplica mediile şi mesajele. Mass-media devine o temă fundamentală pentru artă  prin materialele pe care le propunea: monitoare video, ready-made-uri sau descrieri ale unor obiecte mediatice. Pentru că arta a fost nevoită să se structureze politic ea a fost nevoită să se modifice în relaţie cu lumea. Dintr-un anumit punct de vedere pliticul are nevoie de artă prin reprezentaţie, iar în acelaşi timp, artele nu se pot substitui politicului.
Un predecesor al Postmodernismului este Andy Warhol, prin modul în care foloseşte simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute pentru a aduce obiectul comun în cadrul galeriei de artă. Robert Rauschenberg a ridicat în rang rolul cinematografului şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase, înlăturând graniţa dintre artele aşa-zis joase şi înalte.

În rândul colecţionarilor şi a muzeelor de artă apare, pentru prima dată, o disociere între arta modernă de cea contemporană. În anul 1949, revista Life sugera că Jackson Pollock ar putea fi cel mai mare pictor american în viaţă. Deci nu mai era modern, ci contemporan. Atunci când s-a conturat profilul stilistic al artei moderne, mediul artei contemporane dezvăluia un ansamblu de trăsături foarte diferite de cele care defineau estetica vizuală modernă. Acest lucru a făcut ca Muzeul de Artă Modernă să se găsească într-un fel de încurcătură neprevăzută în achiziţionarea lucrărilor, datorită faptului că arta contemporană încetase să mai fie modernă.
A fi contemporan înseamnă a trăi în pas cu vremurile. Aceste concepţii încep să fie exprimate în cercuri de avangardă începând cu Duchamp şi mişcarea Dada, iar apoi, în anumite aspecte ale Suprarealismului, căpătând o expresie pe deplin încrezătoare o dată cu Pop Art-ul. Arta plastică a fost şi rămâne, prin câmpul ei de posibilităţi imense, principala modalitate de a explora şi a transmite mesaje societăţii, desfăşurându-se ca un continuu dialog între artist şi societate.

A privi o imagine sau o lucrare înseamnă a pune întrebări. Lumea artei nu poate fi decuplată de lumea socială şi politică. Tentaţia de a utiliza opera de arta în scopuri politice subzistă şi în cazul avangardei postbelice, la mişcări precum Fluxus, Arte Povera, Supports/Surfaces sau la artişti precum Hans Haacke. Responsabilitatea artistului ţine de domeniul politicului din momentul în care se pune problema utilitaţii politice şi sociale a artei. Responsabilitatea politică este corolarul angajamentului politic al artei însăşi. Acestea categorii apar odată cu paradigma avangardei istorice, care implică voinţa de a acţiona în mod direct asupra realităţii cu mijloacele artei şi de a înlocui opera printr-un travaliu, virtualmente politic, situat la frontiera dintre artă şi viaţă. Atunci când arta şi politica nu mai întreţin o relaţie de exterioritate, ci arta asimilează politicul şi politicul integrează arta, judecata nu poate să se plaseze decât pe teren politic.de lumea socială şi politică. (Grigore Roibu)

Arta şi istoria

În toate epocile şi culturile există dorinţa omului de a se exprima prin artă. Artiştii s-au organizat şi au stabilit reguli, instituţii publice şi muzee pentru păstrarea operelor lor de artă. Fără imaginile artei legăturile dintre oraşe, regiuni şi ţări ar fi fost anoste. Arta a făcut vizibilă tradiţia unei civilizaţii devenind un model pentru diverse societăţi. Tot ea a făcut legătura dintre putere şi societate. Arta vizuală este o modalitate de comunicare ce se foloseşte de imagine. Valoarea produsă de artă este una estetică, însă ea a jucat un rol important de-a lungul istoriei şi datorită faptului că a avut puterea de a da o formă vizibilă autorităţii statului. Critica modernă de artă refuză să vadă în aceasta rezultatul inspiraţiei şi energiei creatoare. În prezent arta este văzută ca un produs cultural ce aparţine unei naţii, dar este guvernată de legi universal valabile. O dată cu era industrială şi dezvoltarea tehnologiilor arta s-a rupt de sistemul de producţie. Condiţia artistului a devenit una de izolare şi marginalizare. O serie de artişti au început să reafirme importanţa lumii reale. Compoziţiile lui Rauschenberg (făcute din obiecte găsite) Oldenburg (cu gigantul hamburger) sau Jeff Koons (care reproducea la scară largă obiecte banale) au conferit cotidianului o nouă dimensiune, valorificând elementele şocante prin amplasarea a ceva nepotrivit într-un spaţiu oarecare. Alături de Rauschenberg, Warhol sau Johns, Marcel Duchamp va susţine prelucrarea bunurilor de consum, remodelând raportul dintre realitate şi imaginea artistică, ca o percepţie ironică a realului. Căutarea arhetipalului şi originarului fără chip a încetat. Poate că oamenii au obosit sau s-au săturat de esoterisme confecţionate. Acest efort de multiplicare raţionalistă a transformat omul contemporan într-o vietate isterică şi obosită. Imaginea video prelungeşte agonia cuvântului care trăieşte digital metamorfozele de pe palierul raţionalităţii. Cuvântul şi imaginea nu se validează prin simpla lectură analitică a lumii. Ele instaurează un univers subdiacent de valori. A descrie şi a desena însemnă a propune simultan ierarhii. Nimic nu poate fi prezentat de către om, ci, aşa cum spune Gilbert Durand, totul urmeză să fie re-prezentat. Din clipa în care omul s-a întâlnit cu conştiinţa propriei istorii a devenit preocupat de ideea de sens. Opera se dezvăluie singură, este acceptată sau respinsă şi, odată împlinită obiectual, devine o prezenţă care transmite inevitabil un mesaj. Sentimentul de a vedea că progresul înseamnă distrugere şi dominaţie pare oarecum ironic. Cu atât mai mare este ironia când această viziune aparţine unui tânăr de 17 ani, care face o incursiune în istorie prin intermediul muzicii, imaginii şi animaţiei  Această scurtă istorie a fost făcută de Jamie Bell, pentru un curs de animaţie, pe un caiet de notiţe (flipbook), folosind 2100 de coli, fiind desenată cu ajutorul pixurilor colorate, timp de trei săptămâni.