Expoziţia „Goya – cronicarul tuturor războaielor”, vine la Timişoara

După prezentarea de la Muzeul Național de Artă al României este rândul Muzeului de Artă Timişoara, împreună cu Institutul Cervantes din Bucureşti, Academia Regală de Arte Frumoase San Fernando – Calcografia Naţională din Spania şi Grupul Via Rumania, să organizeze în perioada 2 februarie – 31 martie 2013 expoziţia de gravură şi fotografie de război „Goya – Cronicarul tuturor războaielor. Dezastrele şi fotografia de război”. Evenimentul este organizat sub înaltul patronaj al Ambasadei Spaniei în România.

Vernisajul va avea loc vineri, 1 februarie a.c., la ora 18.00, în sala Barocă a Muzeului de Artă Timişoara. Vor lua cuvântul Excelenţa Sa, Dl. Estanislao de Grandes Pascual, ambasadorul Spaniei în România, Dl. Juan Carlos Vidal, directorul Institutului Cervantes din Bucureşti, Dl. José Miguel Viñals, directorul general al grupului Via Rumania şi Dl. Marcel Tolcea, directorul Muzeului de Artă Timişoara. Intrarea se face doar pe bază de invitaţie, iar accesul publicului se va face, pe bază de bilet, începând cu data de 2 februarie a.c.

Mai mult Goya, cronicarul tuturor războaielor: Dezastrele şi fotografia de război

Goya, cronicarul tuturor războaielor: Dezastrele şi fotografia de război

Muzeul Național de Artă al României, Rotonda sălii Auditorium     
2 decembrie 2012 – 27 ianuarie 2013
Muzeul Naţional de Artă al României şi Institutul Cervantes din Bucureşti invită publicul în perioada 2 decembrie 2012 – 27 ianuarie 2013 la expoziţia Goya, cronicarul tuturor războaielor: Dezastrele şi fotografia de război (curator Juan Bordes).

Expoziţia prezintă cele 82 de gravuri din celebra serie Dezastrele războiului realizată de pictorul spaniol Francisco de Goya în perioada 1810-1820, care ilustrează scene din timpul războiului împotriva trupelor napoleoniene (Războiul de independenţă spaniol, 1808-1814).
Prin intermediul acestor gravuri, Goya denunţă ororile războiului: cruzimea, fanatismul, teroarea, nedreptatea, suferinţa şi moartea. Atitudinea sa imparţială, prin ilustrarea atrocităţilor comise de ambele tabere implicate în conflict, transformă actul creativ într-unul de protest, de condamnare a războiului, fără precedent în istoria artei.

În paralel cu gravurile lui Goya sunt expuse fotografii din timpul Războiului civil spaniol (1936-1939), eveniment care s-a aflat în atenţia presei internaţionale, beneficiind de prezenţa unor fotografi renumiţi precum Robert Capa, David Seymour, Gerda Taro, Augustí Centelles sau Alfonso Sánchez, cărora li se adaugă nenumăraţi fotografi locali sau anonimi.
Această alăturare este menită să extindă denunţul lui Goya până în zilele noastre, să identifice în discursul fotoreporterilor de război ecoul atitudinii lui Goya faţă de conflictele armate.

Dincolo de valoarea artistică şi calităţile tehnice incontestabile, gravurile din seria Dezastrelor au rol de mărturie (Am văzut, Aşa s-a întâmplat – sunt titlurile unor planşe), de cronică a unor evenimente reale. De un mare impact vizual, în aceste gravuri pot fi identificate caracteristici care anticipează estetica fotografiei de presă: evitarea compoziţiilor complexe, surprinderea spontanului, a insolitului, prezenţa zonelor parazitare de negru sau a zonelor goale care au rolul de a concentra atenţia asupra porţiunii din imagine care conţine informaţia principală.
În expoziţie gravurile sunt grupate pe şapte teme majore: frontul, victimele, execuţiile, exodul şi jafurile, foametea, ipostaze ale femeii în război şi perioada de după război – o critică la adresa regimului absolutist instaurat de regele Ferdinand al VII-lea.

Din vasta arhivă fotografică spaniolă a Războiului civil au fost selectate fotografii care corespund grupărilor tematice ale gravurilor lui Goya, tocmai pentru a pune în evidenţă forţa universală a imaginilor din seria Dezastrele războiului – precursoare a cronicilor fotografice ale viitoarelor războaie.

Goya a început seria Dezastrelor în 1810, dar ultimele plăci vor fi terminate spre 1820, timp în care a realizat mai multe planşe de probă şi a imprimat doar 3 exemplare complete ale seriei, sub titlul Fatalele consecinţe ale sângerosului război cu Bonaparte în Spania.
SURSA: www.mnar.arts.ro

Lecturi cotidiene

Vis şi realitate
în fotografia lui André Kertész

Din istoria fotografiei

Fotografiile vechi trezesc uimire, melancolie şi un soi de nostalgie, toate acestea datorită simplităţii procesului tehnologic la care au fost supuse şi, în acelaşi timp, complexităţii provocate de subiect, de năzuinţa regăsirii cu ceva din trecut. Viaţa şi opera lui André Kertész, care s-a impus printre cei mai de seamă artişti-fotografi ai secolului al XX-lea, ilustrează acest lucru. „S-a spus că fotografiile mele vin mai degrabă dintr-un vis decât dintr-o realitate”, afirma André Kertész. Fotografiile lui au o poezie discretă şi accesibilă. Spre deosebire de perfecţiunea fotografiei lui Cartier-Bresson, care prin compoziţii perfecte atinge forma pură, fotografia lui Kertész lasă loc imperfecţiunii, o imperfecţiune voită ce se reflectă din viaţa de zi cu zi, comunicând într-un registru apropiat cu cel al privitorului.

Numele lui André Kertész este rostit alături de cel al lui Robert Capa (născut în 1913 la Budapesta) sau Brassai (Gyula Halász, născut în 1899 la Braşov), oraş care i-a inspirat pseudonimul), Kertész fiind primul fotograf ce a realizat o expoziţie de autor şi a fost recunoscut ca o figură marcantă în fotojurnalism şi în eseul fotografic. Fotografiile lui explorează nu atât aspectul epic, cât pe cel liric al subiectului, direcţionând atenţia privitorului către aspecte aparent neimportante ale cotidianului.
S-a născut în anul 1894, la Budapesta, în familia unui librar. Tatal său a murit când Andor avea doar 14 ani. În 1912, Kertész cumpără prima sa cameră foto şi realizează primul clişeu cu ţărani, copii, ţigani şi peisaje.
Urmează cursurile Academiei de Comerţ şi, apoi, se angajează brooker, meserie care însă îl nemulţumeşte. Publică fotografii în reviste de pescuit sportiv şi, în anul 1914, se înrolează în armata austro-ungară, participând la război unde continuă să fotografieze cu un aparat portabil Goerz. Majoritatea fotografiilor realizate în această perioadă au fost distruse de Revoluţia de la 1918.
După Război se întoarce la Budapesta, unde o cunoaşte pe Elisabeth Salomon, cu care se va căsători mai târziu.
În 1923 obţine medialia de aur din partea Hungarian Amateur Photographer’s Association iar, în 1925, o fotografie de-a sa este publicată pe coperta revistei Erdekes Ujsag.

În septembrie 1925 emigrează la Paris, împotriva voinţei familiei, unde îşi schimbă prenumele în André şi se ocupă exclusiv de fotografie pentru reviste. În 1927 vernisează prima sa expoziţie de autor, considerată prima acţiune în care fotografia devine subiect cultural-artistic alături de celelelte domenii ale artelor. Este atras de mişcările culturale de la Paris, în special de Dadaism şi de Cubism. În această perioadă realizează portretele lui Modrian şi Chagall.
În anul 1929 renunţă la aparatul cu plăci şi achiziţionează un Leica. Este premiat cu medalia de argint pentru serviciile aduse fotografiei la Exposition Coloniale din Paris, în 1930, fotografiile sale fiind publicate în numeroase reviste, cum ar fi, de exemplu, Vu şi Art et Medicine. Realizează celebra serie de fotografii: „Distorsion” şi, în anul 1933, publică albumul „Enfants”. Continuă, în 1936, cu „Nos amies les bêtes”, iar în 1937, „Cathedrales du vin”. În 1930 călătoreşte la Budapesta şi în 1933 se căsătoreşte cu Elisabeth, care vine la Paris.

Ascensiunea nazismului în Germania şi interesul redacţiilor pentru teme politice conduc la scăderea comenzilor încredinţate lui Kertész care, în 1936, decide să emigreze la New York.
Viaţa din America i se pare dură, lipsindu-i prietenii de la Paris şi având parte de critici virulente aduse lucrărilor lui. În anul 1938 revista Look publică fotografiile sale din seria „A Fireman Goes to School” sub numele lui Ernie Prince (fostul şef al lui Kertész), fapt care-l înfurie. În 1941 primeşte încă o lovitură de la revista Vogue care publică un număr dedicat fotografiei, dar unde numele lui nu este inclus.

Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial determină administraţia SUA să considere potenţiali spioni toţi cetăţenii străini şi, cum Kertész era cetăţean maghiar, i se intezice practicarea fotografiei. La începutul anului 1944 devine cetăţean american şi execută diferite comenzi pentru publicaţiile din SUA. I se oferă un post la catedra de la New Bauhaus – American School of Design, pe care îl refuză.
În 1945 publică albumul „Day of Paris”, în care apar fotografii realizate înainte de emigrarea sa în SUA, publicaţie care se bucură de succes. Devine director artistic la revista House and Garden, unde, în următorii 17 ani, publică peste 3.000 fotografii.
Se bucură, în sfârşit, de o largă recunoaştere internaţională şi lucrările sale sunt expuse la MoMA. Este ales membru al American Society of Media Photographers, premiat de Fundaţia Guggenheim, declarat comandat al Ordre des Arts et des Lettres, primeşte Mayor’s Award of Honor for Arts and Culture in New York, apoi Medal of the City of Paris, Doctor Honoris Causa of Fine Arts la Bard College (New York), Doctor Honoris Causa al Royal College of Art, Chevalier de la Legion d’honneur (Paris).

Expoziţia realizată de Jeu de Paume Paris şi Mediateca de Arhitectură şi Patrimoniu a Ministerului Culturii şi Comunicaţiei din Franţa, în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, în perioada 14.07.2011 – 28.08.2011, a adus în România o parte a creaţiei lui Kertész. Expoziţia, intitulată „L’intime plaisir de lire” / Plăcerea intimă de lectură, a reflectat ceea ce Kertész nu a uitat niciodată, că este fiul unui librar, „eroul” principal al imaginii lui fiind cartea, ziarul sau revista în tema lecturii. Realizate între 1915 și 1970, fotografiile expuse la MNAC reprezintă scene descoperite de André Kertész în periplurile sale din Ungaria, Franța și SUA, activitate ce a stat la baza editării albumului intitulat „On Reading” (1971). Fie că se află într-o grădină, autobuz, o cafenea, o bibliotecă sau un salon, pe o terasă sau în pat, la şcoală sau la război, în picioare, aşezat sau culcat, cititorul este peste tot: într-un alt univers şi într-un timp care nu este cel prezent. El se află în interiorul lecturii sale, în gândurile sale, în ceea ce află, în ceea ce simte, într-o altă lume, reală sau imaginară. De exemplu, „Copil citind benzi desenate pe o stradă din New York” (1944) ne înfăţişează o scenă tulburătoare, reprezentând un paradis pierdut al copilăriei. Ce putea să-şi dorească mai mult un copil, după cel de-Al Doilea Război Mondial, decât să stea în vârful unui morman de reviste cu benzi desenate şi să mănânce înghețată? Acest decalaj spaţial şi temporar, afectiv şi spiritual a fost fotografiat de André Kertész, cu înţelegerea iniţiatului, cu blândeţe, fără să interfereze sau să perturbe cititorul pe care-l cunoştea atât de bine.

În 1984 donează Statului francez (Patrimoniul fotografic) toate negativele şi documentaţia personală.
André Kertész a încetat din viaţă pe data de 28 septembrie 1985, la New York, lăsând în urmă o operă influenţată de Suprarealism şi Constructivism, iar în ultima parte a vieţii de Manierism.
Printre numeroasele publicaţii care îi sunt dedicate menţionez: Soixante ans de photographie 1912-1972 / Șaizeci de ani de fotografie, J’aime Paris / Iubesc Parisul (1974), Distorsions / Distorsiuni (1976), Hungarian Memories / Memorii maghiare (1982).

Clasic printre clasici, maestru pentru mulţi dintre colegii săi, André Kertész este o figură majoră pentru istoria fotografiei. Sinteză a unei etici şi a unei estetici, opera sa recuperează sau precedă diferite curente ale avangardei, rămânând în acelaşi timp ataşat de valorile umaniste.
Lucrările lui André Kertész au inspirat numeroşi fotografi celebrii, printre care Brassai, Cartier-Bresson şi Bill Brandt. (Grigore Roibu)
SURSE: On Reading by André Kertész; Foto-Magazin; Wikipedia; Modernism.ro – L’intime plaisir de lire.
Citiţi Din istoria fotografiei: Fixarea realităţii decupate în vizor; Goana după mişcare.

Fixarea realităţii decupate în vizor

HC-Bresson: Fotografia este un fel de crochiu

Din istoria fotografiei

Kunst Haus Viena prezintă în perioada 17.11.2011 – 26.02.2012 o expoziție dedicată lui Henri Cartier-Bresson, considerat „părintele” fotojurnalismului modern şi unul dinte titanii artei fotografice a secolului al XX-lea. (Citiţi: Viena o capitală a artelor)

HC-Bresson a reprezentat o figură centrală a epocii postbelice, atât pentru realizările sale, cât şi pentru influenţa pe care a avut-o asupra fotografilor de pretutindeni, inspirând fotojurnaliştii prin ceea ce el numea: „decuparea unei realităţi ce intuieşte momentul decisv”.

Henri Cartier-Bresson s-a născut la Chanteloup-en-Brie, lângă Paris, într-o familie înstărită. Încă din copilărie a început să imortalizeze imagini cu un aparat Box Brownie şi, apoi, cu o cameră 3×4 inch.
În timpul studiilor liceale a învăţat să picteze, iar la vârsta de 19 ani, în anul 1927, a intrat la Lhote Academy, clasa pictorului şi sculptorului Andre Lhote, alături de care a învăţat teorii despre compoziţie şi analiza limbajului plastic. Cunoaşte mai multe personalităţi din grupul suprarealist, foarte influent în arta franceză a perioadei, dezvoltând curentul realist în fotografie. Datorită faptului că nu a putut aplica în pictură conceptele realismului fotografic îşi distruge o mare parte a lucrărilor pictate în tinereţe. Între anii 1928 şi 1929 studiază arta, literatura engleză şi filozofia în cadrul Universităţii din Cambridge.
În 1930 pleacă în Cote d’Ivoire pentru a realiza fotografii cu localnicii. Se îmbolnăveşte grav de malarie şi, în 1931, se întoarce în Franţa.

După ce a văzut câteva imagini ale fotografului ungur Martin Munkac afirmă: „am înţeles, dintr-o dată, că fotografia poate imortaliza eternitatea într-o clipită”. Îşi procură o cameră foto Leica şi un obiectiv de 50 mm, pe care le numeşte „o extensie a ochiului”. Dimensiunile reduse ale aparatului îi permit să rămână neobservat pe stradă sau în locurile închise. Realizează fotografii de stradă în Berlin, Bruxel, Varşovia, Praga, Budapesta şi Madrid. Nu a fotografiat niciodată cu blitzul. Solicita ca fotografiile să fie mărite fără decupaje şi fără manipulări în laborator. A lucrat doar alb-negru, munca de procesare lăsând-o în seama altora. Vernisează prima sa expoziţie de fotografie în anul 1932, la New York, apoi la Madrid.
În 1934 îi întâlneşte pe David Szymin, poreclit „Chim” (care îşi schimbă numele în David Saymour), apoi pe fotograful ungur Endre Friedman (care va purta numele Robert Capa), ambii devenid mentori ai lui Cartier-Bresson. Capa îi recomandă să renunţe la fotografia suprarealistă pentru a face fotojurnalism.
Întors în Franţa colaborează cu regizorul Jean Renoir, pentru care joacă câteva roluri secundare, dar este, în acelaşi timp, şi asistent de regie.

Prima fotografie jurnalistică a lui Cartier-Bresson a fost publicată în anul 1937, cu ocazia încoronării regelui George al VI-lea al Marii Britanii. Colaborează ca fotograf la ziarul comuniştilor francezi „Ce Soir”.
În 1939 se înrolează în Armata Franceză ca fotograf şi, în iunie 1940, cade prizonier. Este trimis într-un lagăr german de muncă forţată de unde reuşeşte să evadeze după 35 de luni petrecute în detenţie. Se întoarce în Franţa cu acte false şi, împreună cu alţi fotografi, documentează ciclul fotografic Ocupaţia şi Eliberarea Franţei. Tot în această perioadă realizează pentru Serviciul de Informaţii al Armatei Americane un documentar despre întoarcerea prizonierilor francezi, intitulat „Le Retour”.
În 1947, Henri Cartier-Bresson, Robert Capa, David Seymour, William Vandivert şi George Rodger fondează „Magnum Photos”, propunându-şi astfel, ca fiecare membru al asociaţiei să acopere o anumită zonă geografică. Cartier-Bresson se ocupă de India şi China. Misiunea lor era de a „simţi pulsul vieţii”. Printre proiectele realizate în acestă perioadă pot fi amintite: „People Live Everywhere”, „Youth of the World”, „Women of the World”, „The Child Generation” ş.a.

Cartier-Bresson a dobândit recunoaşterea internaţională în anii 1948-1949 când a documentat fotografic funeraliile lui Mahatma Gandhi, ultimele luni ale Războiului Civil din China, primele luni ale regimului maoist, eliberarea Indiilor Olandeze şi formarea Indoneziei.
În 1952 a publicat un portofoliu de 126 de fotografii din Est şi din Vest, lucrare ce are o prefaţă realizată cu citate din Cardinalul de Retz şi o copertă desenată de Henry Matisse.

Henri Cartier-Bresson a cutreierat întreaga lume şi a fost primul fotograf din Occident acceptat să realizeze, liber, imagini în ţările din Blocul Sovietic. Despre alegerea subiectelor spunea: „în fotografie, chiar şi cele mai mărunte lucruri pot fi subiecte mari”. Petrecea mult timp în locaţiile unde urma să realizeze un fotoreportaj, fiind însoţit în permanenţă de un carnet de schiţe în care făcea crochiuri. În anul 1975, Cartier-Bresson a fost invitat în România cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la victoria împotriva regimului fascist. Evenimentul a fost sărbătorit cu mult fast de către comunişti. Cu acest prilej, chiar dacă fotografia nu mai era în acel moment pe primul loc pentru Cartier-Bresson, el a profitat de ocazie şi s-a plimbat prin toata ţara, din Drumul Taberei şi cafenelele din Bucureşti în Maramureş şi din Nordul Olteniei în Bucovina. „Impresiile” pe care soţii Bresson le-au imortalizat în România comunistă s-au concretizat în mai multe fotoreportaje. Cel realizat pe data de 7 mai 1975, în Craiova, a fost prezentat publicului din România prin intermediul unei expoziţii, în mai 2010, deschisă la Muzeul de Artă din Craiova. În fotografii sunt surprinşi, alături de HC-Bresson, membrii echipajului aflaţi în Dacia 1100 condusă de Victor Boldâr şi anume: Martine Frank şi Nicu D. Gelep. Tot în urma vizitei din România, Gheorghe Epuran (A.FIAP) a consemnat un interviu cu marele maestru fotograf, interviu ce a fost publicat în revista Fotografia nr. 3 (63) /1975.

Viaţa publică a lui Cartier-Bresson a fost una discretă, deşi a realizat portrete ale unor celebrităţi cum ar fi, de exemplu, Richard Nixon, Martin Luther King, Pablo Neruda, Simone de Beauvoir, Pablo Picasso, Samuel Beckett, Leonard Bernstein, Alexander Calder, Albert Camus, Coco Chanel, Marcel Duchamp, William Faulkner, Robert Oppenheimer, Mahatma Gandhi, Alberto Giacometti, John Huston sau Marilyn Monroe şi mulţi alţii.

În 1966 se retrage din funcţia de la „Magnum”, iar din anii ’70 nu mai practică fotografia. Se întoarce la pasiunea sa din tinereţe: desenul şi pictura. Vernisează prima sa expoziţie de pictură în anul 1975, afirmând: „fotografia nu a fost niciodată mai mult decât un mod de a picta, un fel de crochiu”. Întotdeauna desenul, pentru Cartier-Bresson a fost  o acţiune meditativă, în timp ce fotografia, una intuitivă. Într-un interviu acordat gazetei Washington Post, în 1957, Cartier-Bresson arăta: „fotografia nu e ca pictura; există o fracţiune de secundă de creativitate. Ochiul tău trebuie să vadă compoziţia ca o expresie a ceea ce îţi oferă viaţa şi tu trebuie să întuieşti când să declanşezi aparatul. Acesta este momentul de creativitate al fotografului… Ops! Momentul! Dacă l-ai ratat, e pierdut pe vecie!”
Moare la Montjustin (Alpes-de-Haute-Provence, Franţa) pe data de 3 august 2004.

Ceea ce deosebeşte viziunea lui Henri Cartier-Bresson de cea a multor alţi fotografi care încearcă să surprindă momente ideale, nereuşind decât să perpetueze imagini-clişeu, este acea capacitate de a previzualiza imaginea astfel încât aceasta să aibă semnificaţie şi rezonanţă. Este un fel de  a surprinde o „clipă suspendată”. Dacă vreţi, este ceea ce majoritatea fotografilor ar numi „clipa norocoasă”. Cu toate acestea este greu de imaginat că această „clipă norocoasă” te poate însoţi întrega viaţă.  HC-Bresson fotografia chibzuit, adesea expunând doar câteva cadre în timpul evenimentelor. Celebra lucrare Behind Saint-Layare Station, Paris, France (Place de l’Europe), 1932 , – ce reprezintă silueta unui bărbat sărind în mijlocul unei străzi inundate, chiar în fracţiunea de secundă de dinainte ca piciorul să atingă suprafaţa apei – ilustrează sensibilitatea şi capacitatea sa vizionară de a surprinde „momentul decisiv”. Instantaneele lui au contribuit la un nou mod de a o percepe fotografia. Henri Cartier-Bresson a lăsat în urma lui adevărate mărturii-document ale realităţii acelor vremuri, a unor frumuseţi care pot fi căutate acolo unde ne aşteptăm, poate, cel mai puţin să le găsim. (Grigore Roibu)
SURSE: FotoMagazin.ro; Ana-Maria Gavrilă – Arhetipul fotografului rătăcitor; Magnumphotos.com; Wikipedia.
Citiţi: Din istoria fotografiei – Expresia naturii în fotografia lui Ansel Adams