Pilu – un personaj al Hunedoarei care crede în fotografia „nemanelizată”

În data de 2 mai 2012, la Galeria de Artă „Forma” din Deva, prietenul şi fotograful Constantin Găină şi-a lansat cartea-album intitulată „Ţara fierului” (Editura Corvin 2012, ediţie trilingvă: română, maghiară, germană). Pe Constantin Găină, poreclit „Pilu”, îl cunosc de aproximativ 30 de ani, din copilărie, pe noi legându-ne o altă pasiune comună: dragostea pentru munte şi schi. Pilu este un mare colecţionar de fotografii-document ale Hunedoarei. A început să adune imagini cu oraşul pe care-l iubeşte din vremuri de mult uitate, realizate în veacul al XIX-lea, ajungând să deţină în prezent cea mai mare colecţie cu fotografii de epocă ale „Cetăţii de foc”. Ca hunedorean, acest album document care prezintă istoria fierului, de la apariţia primului furnal până în 1999, când, după 3000 de ani de siderurgie, ultima flacăra s-a stins, m-a bucurat, fiind o pagină de istorie de care fiecare hunedoarean este, într-un fel, legat sufleteşte. „Acest album nu reprezintă doar istoria industrială în imagini, ci este albumul vieţii părinţilor şi bunicilor noştri”, spune europarlamentarul Iuliu Winkler, în prefaţa albumului, apărut cu sprijinul acestuia.

Constantin Găină s-a născut la Simeria, judeţul Hunedoara, în anul 1955. La vârsta de 6 ani s-a mutat împreună cu familia în Hunedoara, oraş pe care l-a iubit şi de care nu s-a mai putut despărţi. A urmat o şcoală tehnică şi a lucrat în Combinatul Siderurgic la controlul calităţii, fiind membru al foto-cineclubului de aici. A fost premiat pentru cea mai originală tehnică de creaţie în film, cu premiul „Gopo”, în 1975, pentru filmul „Intuiţie”, o comedie psihologică bazată pe animaţie şi, apoi, la Cântarea României, pentru un portret pe care l-a pictat folosind ca model o ţărancă din Ţinutul Pădurenilor. A editat două volume de lux cu imagini vechi ale Hunedoarei, „Istoria oraşului în imagini” şi „Hunedoara în secolul al XIX-lea”.

Imediat după această lansare, la care au fost prezenţi europarlamentarul Iuliu Winkler şi prefectul judeţului Ştefan-Ioan Dezmeri, am stat de vorbă cu Pilu Găină, depănând amintiri despre oraşul copilăriei noastre, povestind despre pasiunile comune, despre schi, fotografie, artă şi pictură.

„Fotografia este şi rămâne, pentru mine, o mare pasiune”

Grigore Roibu: Ne aflăm imediat după lansarea unei noi publicaţii editate de tine, o carte-album care prezintă istoria siderurgiei hunedorene. Spune-ne importanţa acestui eveniment şi de ce ai ales ca această lansare să aibă loc la Deva şi nu la Hunedoara?

Pilu Găină: Deva este reşedinţa judeţului Hunedoara. O să urmeze, în curând, şi Hunedoara. Pentru mine Deva, Hunedoara, Călan, Haţeg sau Simeria este totuna, este, practic, acelaşi „Ţinut al Hunedoarei”. Eu sunt unul dintre cei care spune că „dacă nu ai istorie eşti ca un nou-născut”. Avem nevoie de istorie, trebuie să ştim de unde venim. Nu ai decât să faci câţiva paşi, să treci graniţa dintre Ungaria spre Austria, spre Germania sau Franţa şi ai să vezi cât de important este pentru ei trecutul. Cât de mult ţin ei la tradiţii. În fiecare localitate, cât de mică ar fi aceasta, se observă specificul ei. În fiecare localitate prin care treci când mergi prin Europa nu găseşti două comunităţi identice. Fiecare are specificul ei local. Acest lucru trebuie să fie un punct de pornire pentru noi. Noi, hunedorenii avem o istorie aparte. Istoria fierului face parte din istoria noastră. Evenimentul acesta îl consider foarte important pentru cei care au înţeles că istoria este cartea nostră de vizită, a fiecăruia dintre noi.

– Imaginea spune, de cele mai multe ori, mai mult decât cuvântul scris, lăsându-ne să „croim” o poveste în spatele ei. Când a apărut această pasiune a ta pentru imagine şi pentru fotografie, cunoscându-te ca unul dintre cei mai vechi fotografi din Hunedoara?

– Poate ai să râzi, dar această pasiune a apărut o dată cu pasiunea pentru schi. Schiez din clasa a IV-a, asta fiind prin anul 1960, şi cam tot atunci a apărut şi această pasiune a mea pentru fotografie. Şi cum a apărut? Am găsit acasă nişte negative pe care le-am ridicat întâmpător spre bec. Am văzut proiecţia lor pe faţa de masă, lucru care m-a impresionat. Ţin minte perfect că m-am întrebat atunci cum au făcut acest lucru. Pe atunci nu ştiam de pozitiv-negativ. Vedeam imaginea negativă, dar nu îmi explicam de ce este aşa pe film. Din acel moment a început totul. Am încercat să-mi explic ce este un negativ, ce este un pozitiv, ce este cu alte cuvinte o fotografie. Sunt de atunci 52 de ani.

– Care a fost momentul care ţi-a adus cea mai mare satisfacţie în cariera profesională şi te-a deteminat să treci de la statutul de fotograf amator la cel de profesionist?

– Dar eu nu mă consider un fotograf profesionist!…

– Ai deţinut mai multe ateliere şi laboratoare de prelucrare foto. Ca hunedorean, de când te cunosc, îmi amintesc că aparţii unei vechi generaţii de pasionaţi fotografi ai oraşului de pe malul Cernei.

După ce am ieşit la pensie. Fotografia este este şi rămâne pentru mine o mare pasiune. Dacă ar fi o profesie nu m-aş simţi atât de obligat să fac ceea ce fac în fotografie. Nu mi-ar place. Hai să spunem că fotografia este una din marile mele pasiuni, aşa cum este şi schiul şi pictura. Dacă mă gândesc bine, parcă, fotografia este un pic în faţa celorlalte pasiuni enumerate.

Cel mai important moment din viaţa mea, legat de imagine, nu neapărat de fotografie, s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani, în 1975, când am făcut acel film de animaţie intitulat „To be or not to be”, asta înainte de filmul intitulat „Intuiţie”, când am fost felicitat de Florian Potra, cel mai mare critic de film de la noi în acele timpuri. În momentul acela mi-am zis: „mai mult de aşa ceva nu-mi trebuie”. Florian Potra a fost în juriu la Cannes. Să ajungi să te felicite un om ca Florian Potra este un mare lucru…

– Ce părere ai despre fotografia digitală, câştigă teren în faţa celei tradiţionale, pe film? Ce tehnici îţi place să foloseşti, cea digitală sau cea tradiţională?

– Deja nu se mai pune această problemă. Fotografia digitală este cu totul altceva decât cea tradiţională. A câştigat, deja, teren în faţa celei realizată pe film. Îmi pare foarte rău că acum fotografia s-a banalizat, s-a „manelizat”, ca să zic aşa. Toată lumea are un aparat de fotografiat sau un telefon, apasă pe buton şi zice că a făcut o fotografie. Sunt sigur că va veni o vreme când fotografia adevărată, fotografia ca artă va fi repusă în valoare.

– Ce defineşte o imagine fotografică ca fiind bună?

– Putem privi acest lucru sub două aspecte. În primul rând aspectul tehnic. O fotografie poate fi foarte bună din punct de vedere tehnic, dar să nu aibă mesaj. În al doilea rând, poate să aibă un mesaj excepţional, dar din punct de vedere tehnic să nu fie o imagine realizată bine. Dacă are mesaj, din punctul meu de vedere, nu contează aspectul tehnic. Este mai important mesajul decât realizarea tehnică.

Restaurezi fotografii vechi de aproximativ 100 de ani folosind tehnica digitală. De unde vine această pasiune pentru restaurarea unor imagini document?

– Pasiunea restaurării vine automat. Când ai în faţă un negativ care ştii că este foarte vechi, dar care este detriorat, îţi vine imediat să îl retuşezi, să-l aranjezi să pară ca şi cum ar fi fost făcut acum. Imaginea reprezintă un moment din trecut, din trecutul nostru, o pagină de istorie. Prin intermediul fotografiei prelucrate, retuşate şi salvate acel moment rămâne viu.

Să înţeleg că fotografia devine un document salvat prin tehnica digitală.

– De exemplu, dacă este să mă refer la albumul lansat acum, trebuie să precizez că lucrez la el din anii 1970. De atunci prelucrez negativele la aceste fotografii. Nu am reuşit niciodată prin tehnica clasică să scot fotografiile la o anumită calitate. Odată cu apariţia erei digitale, procesarea computerizată m-a ajutat foarte mult şi a făcut ca aceste fotografii să fie de cea mai bună calitate tehnică.

Ai fost proprietar al mai multor laboratoare de fotografie, în Hunedoara şi în Simeria. Mai developează cineva acum, în era digitală, filme pentru a scoate imaginea apoi pe hârtie fotografică?

– Nu ştiu să răspund la această întrebare. Eu mi-am păstrat substanţele necesare şi pot face în continuare acest lucru dacă este necesar. Nu am mai făcut fotografie clasică de când am trecut pe digital. Sunt oameni care încă lucrează imaginea prin intermediul tehnicilor tradiţionale. Filmul color nu a dispărut. Filmul alb-negru a dispărut. Dar, încă, se pot cumpăra filme color.

– Firma Kodak, cu o istorie de 130 de ani în care a dominat industria de film şi fotografie şi care a inventat camera digitală, îşi anunţa în luna ianuarie falimentul, din cauza neadaptării la inovaţiile din domeniu.

– Nu am înţeles de ce Kodak nu a ţinut pasul. Kodak, trebuie să spun acest lucru, a avut cea mai mare reţea de magazine din lume, mai mare decât oricare altă companie. Erau magazinele Kodak Expres. De ce nu a profitat, de ce nu s-a reprofilat pe altceva pentru a profita de această reţea uriaşă de magazine, nu înţeleg.

– Eşti fotograful care a reuşit să imortalizeze pe film câteva scene ale Revoluţiei Române, aşa cum s-au desfăşurat ele la Hunedoara. Fotografiile realizate de tine în acele momente rămân mărturie a stării de spirit a oamenilor unui mare centru muncitoresc de atunci. Vorbeşte-ne ceva despre acele momente.

– Totul s-a întâmplat în câteva ore, între orele 10 şi 12, când a fugit dictatorul. Acelea sunt, cred eu, adevăratele momente ale Revoluţiei. Ce s-a întâmplat după…ştim cu toţii, nu a mai fost important. Între orele 10 şi 12, în data de 22 decembrie 1989, la Hunedoara nu ştiu pe altcineva să fi avut curajul să scoată un aparat de fotografiat pentru a surprinde acele scene. Era, ţin minte, destul de frig, aveam un fâş gros şi apartul sub fâş. L-am scos, din când în când, şi am fotografiat acele momente. De fiecare dată era să iau bătaie. Nu ştiam cum să fug… asta „pe bune”. A trebuit să fug şi să mă ascund. Am fotografiat apoi din alte unghiuri. Fotografiile nu sunt, din această cauză, de calitate foarte bună, dar reprezintă începutul Revolţiei de la Hunedoara. Scene surprinse pe magistrală, marşul până la intrarea în combinat şi, apoi, momentul din faţa Primăriei, până a fugit Ceauşescu. Atât a fost interesant. La un moment dat m-am retras pe treptele bisericii. Toţi se uitau urât la mine şi m-am refugiat lângă Catedrală unde am prins momentul când lumea s-a aşezat în genunchi pentru a spune „Tatăl Nostru”. Atunci i-am strigat părintelui Stencoane: „trage clopotele!”. Speriat şi el, a trimis pe cineva să tragă clopotele. Acestea au început să sune exact când oamenii spuneau „Tatăl Nostru”.

– Propaganda comunistă ascundea sub preş adevăruri neconvenabile. Au rămas fotografii de arhivă care arată adevărata faţă a regimului totalitar. Care este acum rolul fotografului în societate?

– Acum, fotograful adevărat a dispărut propriu-zis. Sigur, sunt fotografi mari, cum ar fi, de exemplu, cei de la National Geographic. Sunt mulţi fotografi importanţi, dar acum oricine poate fi fotograf. Dacă deschizi televizorul ţi se spune: „oricine are imagini şi a fost martorul ocular a unui eveniment poate trimite imagini redacţiei”. Oricine are un telefon este acum un fotograf.

– Am văzut diversele genuri de fotogtrafie pe care le practici. Ce genuri preferi şi prin care te exprimi cel mai bine?

– Cel mai mult îmi place fotografia documentară. Dacă te uiţi pe pagina mea de facebook vei vedea această latură documentară care mă pasionează. Vei vedea, în special, fotografii din zona în care trăiesc. Am postat fotografii din zona Hunedoarei şi cea a pădurenilor pentru a face reclamă ţinutului nostru, pe care noi hunedorenii, îl ştim, este deosebit. În special, pot spune, mă interesează latura documentar-artistică a fotografiei.

Cât de important este pentru un artist să-şi promoveze activitatea pe internet?

– Nu ştiu cât de important este în momentul de faţă, pentru că nu toată lumea ştie să folosească internetul, dar, în viitor, unul foarte apropiat, cred că va fi foarte important.

Îţi mulţumesc şi îţi doresc succes în proiectele pe care le pregăteşti.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Foto: Copyright © Pilu Găină
Fotografiile au fost folosite cu acordul autorului.

Muzeul Orsay, în haine noi

Spaţii ample, culoare şi o cafenea inspirată de Jules Verne

Timp de doi ani, Muzeul Orsay, din Paris, s-a aflat în restaurare. Lucrările realizate de cabinetul Wilmotte, Agenţia IPCS şi serviciul de arhitectură al muzeului au dat un nou aspect unei suprafeţe de 6.200 de metri pătraţi, restructurând pavilionul Amont, în care sunt expuse pânzele de format mare ale lui Courbet, picturile nabiştilor şi operelor de artă decorativă, reamenajând Galeria Impresioniştilor şi creând o nouă cafenea la al cincilea etaj al edificiului.

Galeria Impresioniştilor, semnată Wilmotte, are acum un nou ecleraj. A fost retuşată şi Sala Coloanelor, care a devenit spaţiu pentru expoziţii temporare şi au fost reamenajate 10 săli menite să găzduiască desenele. Încă din vară, sălile şi terasa din corpul Lille, în care sunt prezentate sculpturi şi picturi, au fost şi ele renovate de serviciul de arhitectură al muzeului.
Ideea renovării a fost redarea aspectului original al edificiului, care este de fapt prima operă conservată de muzeu. Monumentala Gară Orsay, construită de arhitectul Victor Laloux, în ajunul Expoziţiei Universale din 1900, a fost restaurată astfel în proporţie de 40% din suprafaţa de expunere, operaţie pentru care au fost deplasate 1.850 de opere.

Galeria Amont

Rezultatul este uimitor. Lumina zenitală şi eclerajul de înaltă tehnologie, pereţii violet, albaştri sau verzi, parchetul închis la culoare, picturile plasate uneori pe două niveluri creează o atmosferă diferită faţă de aspectul auster, conceput de italianul Gae Aulenti şi Anne Pingeot la transformarea acestei „gări cu aspect de palat” în muzeu, în 1986, chiar dacă monumentala navă centrală nu a fost schimbată. Muzeul a fost destinat artei dintre 1848 şi 1914.
După un sfert de secol, Orsay nu mai corespundea necesităţii de a primi cele trei milioane de vizitatori veniţi aici pentru capodoperele impresioniste, care trebuiau să se orienteze cu greu într-un dedal de săli.

Pavilionul Amont, aflat în nord-estul muzeului, a fost reintegrat circuitului. Planşeele, care nu acopereau întreaga suprafaţă din cauza unui mare număr de rezervoare, au fost mărite şi acoperite cu palisandru. Cele cinci etaje obţinute prin integrarea vechii săli a maşinilor, acoperind 2.000 de metri pătraţi, la ultimul etaj, în spatele marelui orologiu al vechii gări, primesc lumină naturală printr-un laminator practicat în acoperiş. Un ascensor de sticlă, acoperit cu o reţea metalică, deserveşte cele cinci etaje. Articularea pavilionului cu galeriile dinspre Sena, la parter şi la nivelul etajului al cincilea, a îmbunătăţit accesul către Sala Impresioniştilor, cuprinzând operele semnate de Manet, Monet, Renoir, Caillebot şi contemporanii lor, etalate acum într-un parcurs tematic şi istoric. Piesele sunt expuse pe un fond gri închis, asemănător cu acoperişirile de zinc ale Parisului, ce pot fi văzute prin ferestre. Scenografia a fost regândită pentru a pune mai bine în valoare capodoperele muzeului, ca „Dejunul pe iarbă” de Manet sau „Femeia cu umbrelă” de Monet.

Édouard Manet – Dejun pe iarbă

Pavilionul Amont permite acum expunerea optimă a pânzelor de format mare ale lui Courbet, „Înmormântare la Ornans”, „Atelierul pictorului”, plasate pe un fond violet. La etajul al doilea al Pavilionului sunt expuse decoruri şi picturi nabiste de după 1900, între care se remarcă „Omagiul lui Cézanne” de Maurice Denis.

Maurice Denis – Omagiul lui Cézanne

Turneul pe care aceste capodopere l-au făcut prin lume în timpul restaurării a adus muzeului 10 milioane de euro, adică jumătate din costul lucrărilor.

Proiectul a fost condus de mai mulţi specialişti care s-au confruntat cu dificultăţile întâmpinate de o asemenea arhitecură. Pavilionul Amont are acum volume mai largi, mai puţin fragmentate. S-au creat adevărate săli de expoziţie prin desfiinţarea sau mascarea structurilor metalice care împiedicau citirea optimă a operelor şi s-a creat o pasarelă metalică care facilitează circuitul. Un nou cod al culorilor a fost introdus printr-un perete roşu, care serveşte ca punct de reper. Plasate înainte pe un fond mineral de piatră brută, la alegerea lui Gae Aulenti, sculpturile de pe terasă sunt expuse acum pe un fond colorat. Piesele semnate de Bourdelle şi Maillol şi-au găsit locul în faţa sălilor cu pictură nabistă.

Auguste Rodin – Gânditorul

Bănci din sticlă turnată, cu forme epurate, concepute de japonezul Tokujin Yoshioka, au fost montate în centrul spaţiilor de expunere. Ultima sală a Impresioniştilor, cuprinzând lucrări de după 1900, printre care „Nuferii albaştri” ai lui Monet, precede cafeneaua, numită acum „Cafeneaua Orologiului”.

Orologiul

Încredinţat fraţilor Campana, designeri brazilieni, barul din spatele Orologiului are un aspect insolit, contrastând cu restul muzeului. „Ne-am inspirat din «20.000 de leghe sub mări» a lui Jules Verne, a declarat Humberto Campana, iar pentru scaunele albastre de poliuretan, în formă de petale, din creaţiile lui Monet”. Oglinzi fragmentate din plastic albastru, dau o lumină asemănătoare unui acvaiu, paravane amintind coralul, constituite dintr-o împletitură de fire metalice răsucite, amintesc de caracterul istoric al locurilor şi de un vechi bistro parizian, cu decorul lui tipic.

Lucrările de renovare a ansamblului din anii ’80 s-au efectuat pe o suprafaţă totală de 60.000 de metri pătraţi, dintre care 30.000 aparţinând unui spaţiu expoziţional şi sălii polivalente cu 400 de locuri.

Gara Orsay la 1900

Restaurarea a permis îmbunătăţirea parcursului muzeografic şi punerea în valoare a operelor prin schimbarea culorii pereţilor şi printr-o nouă scenografie.
Artele decorative dispun acum de un nou spaţiu, de 2.000 de metri pătraţi, în Pavilionul Amont (fosta sală de maşini a gării).
Costul total al operaţiilor începute în decembrie 2009 a fost de 20 de miloane de euro, dintre care, două treimi din fondurile muzeului.

În 2012, alte mici galerii vor fi transformate, la nivelul median al corpului dinspre Sena, restaurarea urmând să fie terminată integral în 2015. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Valea Zălanului

Un exemplu de recuperare a patrimoniului

Cum în ultima perioadă s-a tot vorbit despre lansarea filmului „Wild Carpathia”, în care Prinţul Charles al Marii Britanii promovează locurile uitate ale României, ne-am gândit să vă prezentăm pe blog un alt proiect al Alteţei Sale, prin care acesta contribuie la recuperarea vastului patrimoniu al ţării noastre.

Reşedinţă Regală în Valea Zălanului

Fascinaţia prinţului Charles pentru Transilvania s-a născut cu ocazia primei sale vizite pe aceste meleaguri, în anul 1998. Începând cu acel moment, s-a implicat într-un proiect menit să protejeze un mod de viaţă care a supravieţuit trecerii timpului, un peisaj cultural care încă mai poate fi salvat. Soluţia sa a fost promovarea turismului sustenabil şi recuperarea arhitecturii tradiţionale. De-a lungul anilor, a cumpărat mai multe gospodării tradiţionale, pe care le-a restaurat cu mare grijă şi le-a transformat în case de vacanţă care în lipsa lui adăpostesc turişti, de cele mai multe ori veniţi de peste hotare. În 2008, a achiziţionat un vast domeniu în Valea Zălanului, o mică aşezare izolată în pădurile Covasnei, cu un peisaj de poveste şi o istorie fascinantă. În 1694, familia Kalnoky din Valea Crişului construia aici prima fabrică de sticlă din Transilvania, în care a fost confecţionată ulterior sticla colorată pentru ferestrele bisericii Sf. Mihail din Cluj şi Bisericii Negre din Braşov. În 1860 fabrica a fost distrusă de un incendiu şi nu s-a mai reconstruit, iar azi doar câteva obiecte se mai păstrează în Muzeul Naţional Secuiesc şi în colecţia personală a localnicului Karácsony Zoltán.

Ansamblul construit în urmă cu două veacuri de judele satului se compune din două gospodării: „casa de sus” şi „casa de jos”, aflate la capătul estic al aşezării, pe un deal, la marginea pădurii Zălanului. Gospodăria de sus, ce cuprinde casa, şura, grajdul şi un şopron de lemne formează o incintă cu rol de protecţie împotriva animalelor sălbatice, mai ales a urşilor care din când în când vin să se hrănească cu fructele din livada ce înconjoară casa.
Deşi ultimul proprietar al ansamblului s-a îngrijit de „ogradă” atât cât îi permitea vârstă înaintată, clădirile aveau nevoie de urgente lucrări de consolidare şi reparaţii. Cu o experienţă de 10 ani în domeniul conservării arhitecturale în Marea Britanie şi cu referinţe din partea unor prestigioase organizaţii, s-a considerat că arhitectul cel mai potrivit pentru acest proiect era Silvia Demeter-Lowe, iar pentru coordonarea lucrărilor a fost ales contele Tibor Kalnoky, despre ale cărui proiecte de restaurare în Micloşoara s-a vorbit pe larg într-un număr trecut al revistei.

Casa din Valea Zălanului era construită din bile de fag, cu o tencuială mixtă, cu mortar de var şi de pământ, pe un suport de laţi de brad sau ramuri de alun. Lipsa unui sistem de drenaj corespunzător împreună cu degradările de la nivelul şarpantei şi învelitorii au dus în cele din urmă la probleme structurale: bilele de la nivelul soclului şi cele de la nivelul streşinii, precum şi capetele câtorva dintre căpriori putreziseră complet. Şura avea probleme similare şi din pricina poziţiei sale, întregul volum începuse să se încline periculos de mult către vale. Grajdul avea probleme cu învelitoarea şi cu infiltraţii de umezeală provenite din apa pluvială ce stagna la baza clădirii. Deoarece în ultimii ani acest spaţiu nu a mai fost curăţat corespunzător, existau şi mari probleme cu eflorescenţe şi formări de salnitrat, care au deteriorat zidăria de cărămidă.
Tema de proiectare prevedea reabilitarea gospodăriei şi conversia acesteia într-o casă de oaspeţi cu un nivel ridicat de confort, satisfacător pentru pretenţiile regale. Cu toate acestea, s-a urmărit ca noile intervenţii să fie minime, pentru a nu altera specificul ansamblului şi al clădirilor. De asemenea, reabilitarea a implicat mai multă „conservare” şi mai puţină „restaurare”. Singurul obiect asupra căruia s-a intervenit în mod considerabil a fost grajdul care, prin noua funcţiune (zonă de living, dining şi bucătărie), a cerut modificări ale planimetriei şi crearea de noi goluri. Cu toate acestea, impactul asupra aspectului exterior a fost minim, deoarece păstrarea aspectului original a fost esenţială pentru acest proiect.

Sustenabilitatea a fost un alt principiu care a ghidat lucrările din Valea Zălanului. Majoritatea materialelor sunt de provenienţă locală: ţigla şi cărămida făcute manual provin din Băţani, plăcile ceramice din Sighişoara (Siceram), varul bulgări din Vârghis (produs de către localnici în mod tradiţional în „cămeniţe” boltite), lutul, nisipul, bălegarul, paiele şi pleava au fost achiziţionate din sat sau din cele vecine, iar o parte din lemnul necesar reparaţiilor precum şi unele elemente arhitecturale (uşi, ferestre, trepte, podele) au fost „reciclate” din construcţii aflate într-o stare avansată de degradare, care nu mai puteau fi salvate. Singurul material străin a fost izolaţia ecologică din fibră lemnoasă adusă din Germania, folosită la conversia grajdului. Aceste plăci izolante (Gutex de la NaturalPaint) au o serie de avantaje: fiind permeabile la vapori, permit clădirii să respire; pentru că au un strat de cauciuc natural la faţa exterioară, nu necesită utilizarea de membrane; au o greutate redusă; montajul se face cu uşurinţă; lemnul este de provenienţă certificată; utilizează adezivi care nu conţin substanţe nocive etc.

Deşi clădirile au fost atent restaurate, acest lucru nu s-a făcut în defavoarea confortului. Toate facilităţile lumii moderne sunt prezente pentru a asigura confortul necesar vieţii regale. Întreaga amenajare se datorează familiei Kalnoky, cunoscută deja pentru atmosfera minunată creată în ansamblul de la Micloşoara. Interioarele combină o colecţie remarcabilă de obiecte tradiţionale cu piese de mobilier restaurate şi tablouri aduse de însăşi Alteţa Sa, toate reunite într-un spaţiu caracterizat de armonie, farmec rural şi confort.

Prin proiectele de restaurare pe care le-a iniţiat în Transilvania, Prinţul Charles nu şi-a creat doar oaze de relaxare personale. El speră să poată astfel asigura locuitorilor zonei posibilitatea de a-şi păstra valorile autentice. Făcând referire la arhitectura tradiţională, Alteţa Sa afirma că aceasta „e profund legată de loc şi nu ţine de timp”.
(Text: Reka Ţugui, Foto: Şerban Bonciocat)
Proiect: Context Architecture
Autor: arh. Silvia Demeter-Lowe
Coordonator: Count Kalnoky Estate
Articol publicat în numărul 117 al revistei igloo.

www.transylvaniancastle.com

Filmul „Wild Carpathia” va fi difuzat începând cu 30 octombrie, pe postul de televiziune Travel Channel. Prezentatorul filmului, Charlie Ottley se aventurează în inima Carpaţilor şi ne oferă o perspectivă unică asupra bogăţiei şi diversităţii regiunii, plimbându-se pe crestele înalte ale munţilor, explorând ruinele mistice ale vechilor civilizaţii dacice şi descoperind comunităţile izolate din zonă, ale căror tradiţii şi mod de viaţă parcă s-au oprit în timp.
SURSA: iglooblog
Vedeţi trailerul filmului aici.
Urmăriţi filmul (cu subtitrare în limba română) aici.

Restaurarea Bastionului Theresia din Timişoara

Într-o societate ce încearcă stabilirea unei relaţii coerente cu trecutul, pe fundalul unei atenţii sporite faţă de problematica prezervării, considerăm utilă (ba chiar indicată) promovarea arhitecţilor care aduc în prim-plan o abordare profesionistă, documentată istoric, dar în acelaşi timp contemporană, a restaurării. Cu sprijinul Velux România, o companie care s-a implicat constant în optimizarea spaţiilor construite, vom prezenta în următoarele numere o serie de proiecte de calitate care au valorizat într-un mod inteligent, într-un spirit de autenticitate, structuri arhitecturale existente.

Proiectul de restaurare semnat de echipa Studio Archaeus a redat valoarea iniţială bastionului Theresia (parte a vechii fortificaţii a Timişoarei) printr-o intervenţie minuţioasă şi foarte atent controlată, îndrăzneaţă în egală măsură. Cuprinzând mai multe corpuri de clădire dispuse într-un plan poligonal conform proiectului cetăţii ideale, arii plantate întinse şi un mare spaţiu public central de tip mineral, bastionul a fost redescoperit prin îndepărtarea intervenţiilor din anii ’70, ce au constat în tencuieli de ciment şi consolidări cu beton. Astăzi, frumuseţea zidurilor de cărămidă şi a tencuielilor tradiţionale este din nou vizibilă.

Corpul cel mai bine păstrat, cel de pe latura vestică, are două niveluri şi mansardă, în timp ce restul fortificaţiei a supravieţuit numai pe înălţimea parterului cu arcade din cărămidă. Aceste arcade au fost transformate în portice prin inserarea unor tâmplării asimetrice din lemn care conduc privirea în mod dinamic de-a lungul faţadei. În mod simbolic, vechile ziduri au primit învelitori-grădină, terasele plantate cu iarbă fiind totodată referinţe la ruinele năpădite de vegetaţie, cât şi reprezentarea celor mai noi direcţii în arhitectura prietenoasă cu mediul.
Clădirea mansardată a fost readusă la viaţă prin reparaţii atente şi intervenţii reversibile cu materiale moderne: şarpanta din lemn a fost consolidată, o mare parte a structurii acoperişului a fost menţinută, iar intervenţiile de înlocuire au fost marcate cu sinceritate prin utilizarea unui lemn de culoare diferită. Scările din metal şi sticlă în forme minimaliste, sistemele de expunere demontabile şi iluminarea cu reflectoare orientabile culisante pe şine sunt principalele intervenţii contemporane care permit o varietate considerabilă de scenarii de iluminat în spaţiile expoziţionale fără a afecta în niciun fel anvelopanta clădirii iniţiale.

Odată cu transformarea podului în mansardă circulabilă a fost necesară şi prevederea unor vitraje pentru iluminarea naturală a spaţiilor. Soluţia cea mai bună, atât din punct de vedere estetic, cât şi funcţional, a fost prevederea unor ferestre de mansardă contemporane, a căror imagine nu induce în eroare asupra epocii intervenţiei, dar nici nu modifică în vreun fel percepţia de ansamblu. Ferestrele Velux alese au, de asemenea, marea calitate de a fi realizate din lemn masiv, încadrându-se cu naturaleţe în spaţiul interior. Cantitatea de lumină, de multe ori mai mare decât cea adusă de lucarne, contribuie la transformarea unui spaţiu închis şi labirintic într-unul cald şi deschis, definit de culoarea lemnului scăldat în razele soarelui. Ferestrele situate la nivelul ochilor permit relaţionarea permanentă între interior şi exterior, în timp ce ferestrele situate aproape de coama acoperişului contribuie la atmosfera generală de lumină difuză, odihnitoare. Ritmul generat de feţele luminate, feţele umbrite şi umbrele purtate ale elementelor din lemn ale şarpantei animă spaţiul, contribuind la atractivitatea acestuia ca etaj expoziţional.

Volumele masive ale coşurilor de fum care străbat mansarda au fost dematerializate prin perforarea şi transformarea lor în „tunele solare” care conduc lumina, asemenea unor periscoape, până în centrul spaţiului. Prismele tencuite au devenit astfel „containere de lumină”, obiecte de artă modernă cu rol de exponate permanente.
Intervenţia asupra mansardei clădirii nu a dus numai la creşterea suprafeţei vizitabile, ci şi la realizarea unui adevărat muzeu in situ al tehnicilor tradiţionale de construcţie, mansarda fiind un obiect istoric de valoare ascuns până deunăzi privirilor, o înşiruire de spaţii deopotrivă ludice şi didactice menite să readucă în inima publicului conştiinţa valorii lucrurilor de demult.

Proiect: arh. Marius Miclăuş
Echipa de proiect: stud. arh. Bogdan Raţ, arh. Zsolt Varday, arh. Brînduşa Havasi, arh. Maja Baldea, arh. Beatrice Lucaci, arh. Nicolae Olteanu, arh. Cristian Blidariu, arh. Vasile Oprişan; ATELIER TREI – arh. Cosmin Bloju, arh. Codruţa Negrulescu, arh. Oana Sarbu, arh. Victor Popovici, arh. Claudia Godean; PARASITESTUDIO – arh. Claudiu Toma
Beneficiar: Consiliul Judeţean Timiş şi Primăria Municipiului Timişoara
Structuri: CORONA TIMEXIM SRL • Instalaţii: CAPABIL SRL, G&C MARKET CASTELLI SRL • Ridicări topografice: SC A&C GEODETIC TEAM SRL • Peisaj: ing. Constantin Berar • Consultant istoric: ist. Simina Stan, artist Nada Stojici • Analize restaurare: prof. dr. geo. Marin Secalman, conf. geo. Anca Luca • Consultant restaurare: dr. arh. Ileana Zbirnea, rest. Iulian Olteanu • Consultant studii socio-umane: dr. soc. Corina Ilin • Grafică: artist nada sojici • Verificare proiect: Vasile Oprişan • Suprafaţa desfăşurată: 13 000 mp.
Text: Catrinel Negru
Foto: © Bennert GmbH (foto aeriană), Bogdan Raţ şi Marius Miclăuş
SURSA: iglooblog