O pădure în miniatură

Interviu cu Renzo Piano despre conceptul său pentru Muzeul Brâncuși din Paris

Renzo Piano este unul dintre arhitecții care au proiectat Centrul Georges Pompidou în 1971, alături de Richard Rogers și Gianfranco Franchini. Tot el construiește în 1996, lângă Centrul Pompidou, replica Atelierului lui Brâncuși.
În anul 2006, Renzo Piano este desemnat de TIME Magazine drept una dintre 100 cele mai influente personalități din lume.

Interviul de mai jos a fost realizat în 1997, anul inaugurării Muzeului Brâncuși de la Paris. Nu a fost publicat niciodată integral până acum.

Interviu realizat de Grit Friedrich și Florentine Anders. în toamna lui 1997, la Paris.
Tradus de Irina Weigl, Berlin.

Grit Friedrich este jurnalist freelancer din Leipzig, specializată pe muzica și cultura din Europa de Est și Sudest. Lucrează pentru mai multe radiouri printre care MDR FIGARO, WDR și DRadio Kultur, ca și pentru casele de discuri Asphalt Tango și Oriente Musik. Are legături strânse cu România – cu muzicile tradiționale, nu în ultimul rând cele lăutărești dar și cu scena multiculturală contemporană.

– Aveți o legătură specială cu opera lui Brâncuși? Sau construcția muzeului a fost o consecință firească a proiectului de salubrizare a Centrului Georges Pompidou din Paris?

– Amândouă ipotezele sunt valabile. Întotdeauna m-a interesat opera lui Brâncuși. Din păcate nu l-am cunoscut niciodată personal, dar cunosc prieteni de-ai lui care mi-au povestit despre el și care mi-au relatat și istoria testamentului ce m-a interesat atât din punct de vedere artistic cât și uman. El a lăsat statului francez toată opera lui cu condiția să rămână totul în atelierul său. A privit atelierul ca pe o operă completă, ca un peisaj interior. Deoarece sunt foarte strâns legat de dezvoltarea centrului Georges Pompidou și biroul meu se află la doar 100 de metri distanță, a fost de la sine înțeles că mi s-a dat mie această răspundere/misiune.

Citiţi interviul integral pe: GraphicFront.ro

Noul Palat de Justiţie din Paris

Arhitectul Renzo Piano a conceput un nou simbol al oraşului

Luna aceasta a fost prezentat oficial la Paris proiectul viitorului Palat de Justiţie, semnat de celebrul arhitect Renzo Piano. El este expus în Sala Paşilor Pierduţi a actulului Palat de Justiţie, unde poate fi văzut până la 9 martie.

Situată în nordul capitalei Franţei, în Batignoles, în arondismentul 17 al oraşului, aproape de Porte Clichy şi de bulevardul periferic al Parisului, în prelungirea parcului „Martin Luther King”, această construcţie aerată şi luminoasă va fi şi unul dintre edificiile-simbol ale oraşului. Lucrările, al căror debut este prevăzut pentru primăvara anului 2013, vor dura până în 2017 şi vor costa 650 de milioane de euro, într-un parteneriat public-privat.
La 35 de ani de la inaugurarea „Centrului Pompidou”, realizat împreună cu arhitecul englez Richard Rogers, Renzo Piano revine în capitala Franţei cu un zgârie-nori, înalt de 160 de metri,  jumătate din Turnul Eiffel.
Proiectul acestei „verticale a oraşului”, cum a fost numită, din sticlă şi vegetaţie, este compus din trei ansambluri elegante suprapuse, aşezate pe un soclu, ce va regrupa 90 de săli de audienţă, faţă de cele 31 ale vechiului Palat, fiecare de 700 de locuri. Coloana vertebrală a construcţiei, concepută în materiale durabile, este formată din panouri voltaice.

Macheta noului Palat de Justiţie, expusă până la 9 martie

Noul Palat, cu o suprafaţă de 61.500 de metri pătraţi, va găzdui „Le Tribunal de Grande Instance” (care judecă procesele ce depăşesc 10.000 de euro) şi tribunalele obişnuite (procese sub 10.000 de euro), frecventate zilnic de peste 9.000 de persoane: Curtea de Apel, Curtea de Casaţie şi instanţa pentru litigiile de muncă urmează să rămână în vechiul Palat de Justiţie din Ile de la Cité, vechi de 700 de ani, acelaşi în care a fost condamnata Maria Antoaneta.

A doua parte a noii construcţii, mai restrânsă, va cuprinde zona magistraţilor şi a Parchetului. Faţada va avea panouri voltaice şi un ascensor panoramic. În proiect sunt prevăzute şi ventilaţia naturală şi recuperarea apelor pluviale.
În exterior, ansamblul va fi o imagine tipică pentru arhitectura lui Renzo Piano, elegant şi de o mare sobrietate a liniilor. Interiorul a fost gândit de arhitect ca o reflecţie asupra actului de justiţie: „Când intri într-un palat de justiţie eşti destul de fragil. Trebuie ţinut cont de această stare de spirit. Trebuie creat un spaţiu care să inspire încredere persoanei care urmează să fie judecată. Trebuie create seninătate, calm, dar şi o anumită austeritate. În acelaşi timp, Palatul de Justiţie este un palat şi această noţiune nu trebuie să se piardă”, a declarat el.

Prima surpriză a proiectului sunt arborii. Cele patru corpuri suprapuse ale clădirii sunt acoperite de terase plantate, însumând un hectar.
Cu forma sa efilată şi decupată în trei blocuri, construcţia aminteşte de un pachebot cu mai multe punţi, cele trei blocuri, de 10 etaje fiecare, suprapuse pe soclul din sticlă ce va cuprinde şi Sala Paşilor Pierduţi, inima simbolică a oricărui tribunal în care se încrucişează drumurile zilnice ale magistraţilor, avocaţilor şi cetăţenilor, vor crea o cascadă de terase plantate cu pini şi arbori cu tulpini înalte. În spaţiul din faţa construcţiei vor exista cafenele şi restaurante.

Terasele corpurilor suprapuse ale clădirii vor însuma un hectar de vegetaţie

La cei 75 de ani ai săi, Renzo Piano, declarându-se „ceva şi mai bătrân şi ceva mai înţelept” decât pe vremea realizării „Centrului Pompidou”, a mărturisit că este mândru de calităţile ecologice ale proiectului său: „Interesul arhitecturii secolului al XXI-lea constă tocmai în aceste preocupări. Nu libertatea, ci constrângerile te îndeamnă la acest lucru. Cei care cred că trebuie să ai deplină libertate pentru a crea n-au înţeles nimic. Ecologia este o adevărată sursă de inspiraţie, nu stilul – acela înseamnă academie. Toată lumea a înţeles că Pământul este fragil şi că trebuie să ne ocupăm de el. Imediat ne gândim cum să căutăm apa la 150 de metri adâncime, să-i furăm energia şi să o restituim pânzei freatice. Instalezi pompe, faci panouri solare… Acest edificiu va consuma jumătate din energia unei construcţii obişnuite”.
Un risc pe care Renzo Piano a vrut să-l evite a fost imaginea banală a unei clădiri de birouri, a ceea ce anglo-saxonii numesc „corporate”. „Un palat de justiţie nu poate fi banal. Se petrece acolo o întreagă istorie”.
Prima grijă a arhitectului a fost, desigur, funcţionalitatea. Pe planul al doilea, spaţiile aerate.

Noul Palat de Justiţie va fi legat printr-un culoar ultrasecurizat de localurile Poliţiei Judiciare, care se va muta şi ea, peste cinci ani, din Quai des Orfevrès.
Acest zgârie-nori va fi împreună cu „Triangle”, din sudul oraşului, conceput de echipa elveţiană Jacques Herzog şi Pierre de Meuron, unul dintre primele turnuri construite în Paris după mulţi ani.
Construcţia se anunţă un pariu arhitectural, urbanistic şi de mediu înconjurător ambiţios.

Imaginea unei părţi a Sălii Paşilor Pierduţi

Arhitectul Renzo Piano a fost consacrat fulgerător, în 1977, când a semnat Centrul „Pompidou”. De atunci s-a lansat într-o carieră uluitoare, presărată cu mari realizări arhitecturale peste tot în lume, dar şi în Franţa, unde a conceput, „Centrul Comercial Bercy 2” şi l’IRCAM (Institutul de Cercetare şi Coordonare Acustică/Muzică), la Paris, „Cité Internationale” la Lyon. În întreaga lume i se datorează proiecte de renovare a centrelor istorice, cum ar fi cele de la Genova, în Italia, terminalul aeroportului „Kansai” din Osaka, centrul cultural „Tjibaou”, din Noumea, în Noua Caledonie, casa „Hermes” din Tokyo… Este, de asemenea, unul dintre arhitecţii specializaţi în muzee, de la cel pentru „Colecţia Menil”, în Houston, Statele Unite, la „Fundaţia Beyeler” din Basel, unde a construit în mare măsură clădirea în jurul operelor pentru a le pune cât mai bine în valoare, de la Muzeul Ştiinţelor „Nemo” din Portul Amsterdam, figurând un vapor ieşind din apă, la Centrul „Paul Klee” din Berna, ale cărui linii răspund ondulării colinelor din jur, în timp ce linia sinuoasă a faţadei este un omagiu adus teoriilor estetice ale artistului, de la extinderea „High Museum” din Atlanta, care reia stilul caracteristic al clădirii alăturate, semnate de Richard Meier, la cea a „LACMA” (Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles). Biserica „Padre Pio” din Bari, „Parco della Musica” din Roma poartă şi ele semnătura sa. Şi lista poate continua.

Renzo Piano a fost recompensat cu numeroase distincţii, printre care „Marele Premiu pentru Cultură” al Danemarcei şi, mai ales, prestigiosul „Premiu Pritzker„. Este, de asemenea, „Cavaler în Mare Cruce al Ordinului de Merit„ al Republicii Italiene, „Cavaler al Legiunii de Onoare”, membru al Academiei din Berlin. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

O nouă estetică a arhitecturii din prezent

Arhitectura este o artă şi o ştiinţă universală, pentru că ne implică pe toţi. Arhitectura defineşte prin reprezentările ei, cum ar fi de exemplu:
templul, casa sau aeroportul, cultura unei naţiuni.

Designul şi stilul depind de tot ceea ce am învăţat de la strămoşii noştri şi a modului cum aceste idei au fost aplicate condiţiilor economice şi materiale. Pentru a putea reprezenta aspiraţiile noastre prin intermediul proiectelor ca rezultat final, în termenii contemporaneităţii, cea mai mare provocare a constat în a găsi un punct comun între proiect, ca rezultat al imaginaţiei şi construcţie efectivă, ca provocare a unui demers ingineresc. Născută din nevoia fundamentală a omenirii de a avea o locuinţă, arhitectura a evoluat de-a lungul mileniilor combinând o multitudine de abilităţi şi tehnologii. Arhitectura ne-a stimulat imaginaţia şi dorinţa de a ne impune autoritatea.

Un interesant articol în acest sens, care mi-a atras atenţia şi a devenit o provocare pentru analiza pe care urmează să o fac, este cel al istoricului de artă Sir Nikolaus Pevsner. În lucrarea „Schiţă asupra arhitecturii europene”(1943). Acesta spune „un garaj pentru biciclete, care este construcţie, nu poate fi arhitectură, deoarece îi lipseşte aspectul estetic”. În zilele noastre acest aspect este pus sub semnul întrebării. O catedrală gotică nu şi-a pierdut puterea estetică a arhitecturii sale însă, garajul ca edificiu utilitar, necesar epocii în care trăim a câştigat susţinători, în ideea că aparţine arhitecturii moderne. Sigur, garajul nu oferă o înălţare spirituală precum Catedrala din Chartres, dar are o semnificaţie funcţională care aparţine culturii post industriale, care sublineşte lipsa, acelui „efect asupra simţurilor” de care vorbeşte Pevsner.

Arhititectura, la fel ca toate artele vizuale este dificil de definit. Tindem să ridicăm standardul şi să numim arhitectură clădirile impunătoare care rămân în mentalitatea colectivităţii, ca emblemă a puterii sau simbol al comunităţii. Am încercat să provoc, în una din orele de curs, o discuţie, la una din clasele de arhitectură, cerând elevilor mei să definească ce este arhitectura şi care este diferenţa dintre un constructor şi un architect. Din păcate acestă diferenţă a fost greu de definit, majoritatea încercând să dea arhitecturii o definiţie ce leagă acest domeniu al artelor de ştiinţele exacte. Şi atunci, cum rămâne cu dezvoltarea creativităţii şi a imaginaţiei?
Arhitectura a stimulat întotdeauna imaginaţia şi dacă, până în Renaştere, constructorul era şi proiectant, Epoca Modernă a redefinit noţiunea de architect. În una din conferinţele despre arhitectura Postmodernistă, ţinută de către Cătălin Dragomir, un remarcabil architect român stabilit în Londra, mi-a plăcut afirmaţia acestuia despre meseria de architect care înseamnă, în concepţia lui, mai întâi de toate, punerea în practică a visurilor pe care ţi le imaginezi. În rest, soluţiile şi rezolvările tehnice aparţin echipei care este implicată în transpunerea proiectului. Din acest punct de vedere arhitectura este în primul rând creativitate şi, abia apoi, teorie.

Orice elev sau student care urmează cursuri de arhitectură trebuie să ştie că cele mai cunoscute clădiri ale lumii, pentru a putea fi construite, au necesitat autoritatea unui conducător şi o anumită putere economică ce a solicitat munca unor oameni, care nu neapărat erau beneficiarii produsului finit. În timp, unele clădiri de mici dimensiuni şi mult mai puţin ornamentate au devenit capodopere şi merită consideraţie arhitecturală. De ce aeroportul, gara, garajul de biciclete, fabrica sau fast-food-ul dintr-un oraş, nu ar reprezenta şi ele arhitectura unei civilizaţii? Impactul vizual şi noile materiale au schimbat fundamental percepţia faţă de atitudinile impuse de inginerul roman Marcus Vitruvius Pollio prin Tratatul de arhitectură. Vitruvius a delimitat trei caracteristici pe care trebuie să le aibă lucrările de arhitectură: funcţia practică, rezistenţă în timp şi farmec. Ultima caracteristică este greu de definit şi atunci se pune întrebarea de ce un garaj nu ar avea farmecul lui? Este funcţional rezistent şi de ce nu ar aparţine, totuşi, artei?

Folosind principiile arhitecturii clasice garajele nu sunt singurele construcţii ce nu îndeplinesc standardele necesare consideraţiei noastre. Multe alte construcţii a unor civilizaţii pe care nu le înţelegem din punct de vedere cultural, cum ar fi cele din Mexic, Vietnam sau Africa rămân neînţelese culturilor Occidentale. Pentru a înţelege o cultură trebuie să înţelegem practicile, resursele şi climatul economic al acelei regiuni geografice. De exemplu Casa Poporului (actualul Parlament) din Bucureşti, este un hibrid architectural, inspirat din mai multe curente şi stiluri istorice, care prin mărimea şi grandoarea dată de un dictator, atrage admiraţia turiştilor. Cei mai mulţi arhitecţi nu ar încadra, însă, aceste edificiu în rândul capodoperelor arhitecturale.

În prezent noile materiale şi sisteme ale unor tehnologii non-poluante au schimbat vocabularul convenţional al termenilor în care înţelegem arhitectura. Se pare că viitorul arhitecturii nu va mai fi concentrat asupra acelor trei caracteristici despre care vorbea Vitruvius. Lumina solară, sistemele de captare a apei sau acoperişurile cu gazon au intrat în limbajul postmodernist al construcţiilor din marile metropole.
O dată cu Frank Owen Gehry intrăm în generaţia arhitecţilor care folosesc computerul pentru a-şi executa desenele şi pentru a concretiza frezabilitatea construcţiei. Gehry a declarat provocator şi autoironic după terminarea Muzeului Guggenheim: „Schiţele mele sunt gesturi: cum să construiesc? Am reuşit datorită computereului meu, alminteri nici nu aş fi încercat.” Afirmaţia demonstrează cât de mult s-a modificat statutul meseriei de arhitect în era imaginilor digitale, care permit vizualizarea unui edificiu înainte de construcţia acestuia.
Centrul Popidou, realizat de Richard Rogers şi Renzo Piano împreună cu inginerii de la Ove Arup, aparţine conceptului architectural cunoscut sub numele de High Tech, care permite folosirea tehnologiilor avansate. Cu toate aceste, deşi este un simbol cultural al Parisului, edificiu arată mai degrabă ca o fabrică, decât a muzeu de artă contemporană, primind epitetul de „multifuncţional”.

Cu cât stilul şi forma uneui edificiu reprezintă rezultatul alegerilor estetice ale unui architect, cu atât mai important este de ştiut ce a influienţat acele alegeri. Regionalismul consideră că procesul de proiectare trebuie să reflecte formele naturale şi cultura unei regiuni. Un exemplu în acest sens este casa The Fallingwater proiectată de arhitectul Frank Lloyd Wright, probabil, una dintre cele mai frumoase şi mai faimoase structuri concepute în arhitectura Epocii Modene.
Forma unei clădiri este determinată de contextual istoric politic şi cultural. Semnificaţia unei lucrări stă în mesajul şi reacţia comportamentală a contemporaneităţii faţă de acea clădire. În momentul când proiectarea răspunde provocărilor de ordin practic ale momentului, edificiul unui architect aparţine esteticii unei societăţi. Din acest punct de vedere voi răpunde afirmativ: da, un garaj de biciclete poate fi arhitectură. (Grigore Roibu)