Peste o sută de gravuri, în cadrul expoziției „Rembrandt. Apogeul artei gravurii”, lucrări obținute prin imprimare, în secolul al XIX-lea, de pe plăcile renumitului artist olandez Rembrandt Harmenszoon van Rijn, sunt expuse la Muzeul Etnografic din Cluj, până pe data de 8 iunie 2014.
Biletul de intrare costă 20 de lei sau 15 lei pentru elevi şi 10 lei pentru pensionari. Taxa de fotografiere este de 5 lei.
Coborârea de pe Cruce
Gravura de cele mai mari dimensiuni a lui Rembrandt preia un motiv pascal: coborârea de pe Cruce a lui Isus (1633). Inițial, tema a fost realizată de către artist în ulei, comandă a Primarului din Amsterdam, pentru ca mai apoi Rembrandt să o transpună și pe o placă de cupru și să realizeze imprimări după aceasta. Este cunoscut faptul că, la realizarea acestei gravuri Rembrandt a întâmpinat o serie de dificultăți tehnice, artistul fiind nevoit să renunțe la primul exemplar al plăcii. În expoziția de față vedem lucrarea realizată după cela de-a doua placă de cupru, aceasta fiind una dintre cele mai importante gravuri ale lui Rembrandt. Caracteristic stilului său este expresivitatea figurilor reprezentate, ale căror chipuri transmit privitorului milă și uimire. Dumnezeu pare a fi cel care regizează întreaga scenă, modelând razele soarelui ce inundă întreaga atmosferă.
Este știut faptul că Rembrandt inițial nu a stăpânit tehnica gravurii, fiind nevoit să renunțe la primele sale încercări. Jocul cu lumina și umbrele este o caracteristică tipică artei lui Rembrandt, tehnica gravurii permițându-i artistului să se joace cu acestea două. Scenele religioase nu sunt o temă des întâlnită în arta olandeză din secolul al XVII-lea, un motiv pentru care ilustrațiile cu caracter religios, realizate de către Rembrandt, sunt atât de valoroase.
Tema Coborârii de pe cruce a fost reluată de Rembrandt în alte gravuri, una datând din 1633, și alta din 1642, aceste exemplare fiind prezente și în expoziția Rembrnandt. Apogeul artei gravurii, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca, str. Memorandumului nr. 21, până în data de 11 mai, când se va deschide partea a doua a expoziției.
Calendar
Rembrandt. Apogeul artei gravurii
Partea I
12 aprilie – 11 mai 2014
Autoportrete | 27 gravuri | 1628 – 1648
Vechiul Testament | 17 gravuri | 1625 – 1656
Noul Testament | 43 gravuri | 1627 – 1658
Sfinți | 14 gravuri | 1629 – 1659
Alegorii, scene de luptă, scene de vânătoare, scene literare | 11 gravuri | 1629 – 1658
Cerșetori | 16 gravuri | 1628 – 1648
Deschiderea părții a II-a
14 mai – 8 iunie 2014
Studii de cap și alte șchițe | 8 gravuri | 1630 – 1651
Portrete de femei | 14 gravuri | 1628 – 1642
Portrete de bărbați | 47 gravuri | 1629 – 1664
Scene de gen. tipuri de personaje | 35 gravuri | 1628 – 1655
Nuduri | 14 gravuri | 1631 – 1661
Peisaje | 27 gravuri | 1640 -1653
Noaptea muzeelor
Sâmbătă, 17 mai 2014
Conferință. Florin Stoiciu în dialog cu Rembrandt.
Demonstrație de gravură. Natura Paper
Silvia Suciu
Director executiv
AREXPERT GALLERY
0740451789, 0264590041
http://www.artexpert.ro/
http://www.rembrandt-in-romania.ro/
Expoziția de gravură „Rembrandt. Apogeul Artei Gravurii” are loc la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca, în perioada 12 Aprilie – 8 Iunie 2014. Expoziţia aduce în atenţia publicului 273 de gravuri, capodopere ale artistului olandez Rembrandt van Rijn.
Cea mai mare colecție particulară de gravuri a maestrului olandez Rembrandt din lume este expusă la Cluj, în cadrul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Gravurile au fost executate de artistul francez Armand Durand în anul 1865, într-un tiraj de câte șapte exemplare.
Aceste capodopere sunt deţinute de un colecţionar privat din Luxemburg. „Este cea mai mare expoziţie de gravuri ale lui Rembrandt realizată în România. Suntem fericiţi să le arătăm clujenilor 273 de gravuri din totalul de 286 realizate de Rembrandt pe parcursul vieţii sale”, declară serviciul de presă al colecţionarului. (conform Consiliului Local Cluj)
Expoziţia va fi împărţită în două secţiuni
12 aprilie – 11 mai
Autoportrete | Scene religioase | Sfinți | Alegorii
13 mai – 8 iunie
Peisaje | Scene de gen | Portrete
Expoziţia va fi unul dintre evenimentele majore ale Zilelor Clujului, din luna mai 2014. Prețul unui bilet pentru expoziția de la Cluj este de 20 de lei. Mai multe informații pe http://www.rembrandt-in-romania.ro/
Rondul de noapte – o călătorie unică prin istoria artei„Picasso spunea că pictează nu ce vede, ci ceea ce gândeşte. Până acum, cinematografia a arătat ce vede…”, spune Peter Greenaway.
Ieri seară (05.02.2011), TVR Cultural a difuzat filmul Rondul de noapte (coproducţie, 2007) în regia lui Peter Greenaway. Se spune că filmele bune rămân în mintea cinefililor după trecerea anilor, iar filmul lui Greenaway nu este unul pe care să-l ignori. Proiecţia filmului Rondul de noapte a avut loc pentru prima dată în România la Cinema Scala, din Bucureşti, pe data de 24 noiembrie 2010, în cadrul Festivalului de Film Experimental „On the Edge” 2010, creat sub patronajul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, al Universităţii Naţionale de Arte şi al Centrului Naţional al Cinematografiei (festival despre care am scris la rubrica Mozaic 2010). Peter Greenaway este un nume emblematic în lumea cinematografiei contemporane de avangardă, fiind unul dintre cei mai ambiţioşi şi controversaţi cineaşti ai prezentului.
Influenţate de studiile sale de pictură, de teoria structuralismului lingvistic, etnografie şi filozofie, filmele lui Peter Greenaway traversează adesea teritorii neexplorate, provocând consecvent limitele şi canoanele limbajului cinematografic. Semnul vizual distinctiv al cinematogrefiei lui Greenaway este influența picturii Renașterii şi a celei flamande, în special în compoziția scenică, la iluminare şi în ceea ce privește contrastele de costum – nuditate, natură – arhitectură, mobilier – oameni, plăcerea sexuală – moarte dureroasă. „Deşi am vizionat mii de filme, nu cred că am văzut cu adevărat cinema în toţi aceşti ani”, spune regizorul britanic pledând în favoarea cinematografului ca formă de transmitere şi de comunicare a imaginii.
Nominalizat cu regularitate la festivaluri prestigioase, precum Cannes, Veneţia sau Berlin, Greenaway este autorul unei opere impresionante: 12 lungmetraje şi 50 de scurtmetraje şi filme documentare, expoziţii, instalaţii video, librete de operă, picturi, VJ performance-uri, cărţi etc.
Filmul, cu titlul original Nightwatching (având în rolurile principale pe: Martin Freeman, Emily Holmes şi Eva Birthistle), este o dramă a cărei acţiune se desfăşoară în anul 1654, în Amsterdam. Un an de război civil pentru englezii în regatul cărora avea să se nască, 300 de ani mai târziu, un combatant al unui altfel de război, mai perfid şi mai greu de câştigat, Peter Greenaway. Pe partea cealaltă a globului, olandezul Abel Tasman pune piciorul pe insula ce avea să-i poate numele şi zăreşte la capătul lunetei viitoarea poziţie a Tărâmului de Mijloc, Noua Zeelandă. Este anul în care Galileo Galilei îşi începe călătoria eterică prin cosmos, iar Isaac Newton descoperă legea pământeană a gravitaţiei. Rembrandt, fiul lui Harmen van Rijn, morarul din Leiden, e în apogeul carierei şi pictează o uriaşă pânză de 363×437 cm, una dintre cele mai cunoscute lucrări din creaţia sa – Rondul de noapte.
Rembrandt sare din somn înspăimântat: visase că şi-a pierdut vederea! Coşmarul îl trimite cu doisprezece ani în urmă, în anul 1642, pe vremea realizării celui mai faimos tablou al său, Rondul de noapte. Aflat pe atunci în plină glorie, Rembrandt acceptă fără entuziasm comanda venită din partea Breslei Archebuzierilor din Amsterdam, pentru a realiza un portret de grup, cu speranţa că astfel va asigura viitorul copilului pe care soţia sa Saskia urma să-l aducă pe lume. Când acceptă acestă comandă Rembrand descoperă o conspiraţie între negustorii de la Amsterdam, un complot în jurul setei de putere. Este vre-o dramă în spatele faimei? Este o istorie amestecată-n uleiurile vopselelor? Stă ceva dinaintea noastră şi-l ignorăm? A fost Rembrandt un alchimist al luminii şi al culorilor sau ceva mai mult? Ce e povestea asta? Regizorul Peter Greenaway aude sirenele poliţiei, deschide ancheta, dezleagă misterul pânzei şi, odată cu el, eliberează personajele teatrului de nuanţe al tabloului.
Filmul ar fi trebuit să poarte titlul: Greenaway’s J’accuse!. Dar cum franceza regizorului îl împiedică să acuze corect, j’accuse-ul se transformă într-un z’accuse, cu aromă prozaică şi barocă de ghiveci de acuze şi scuze. Apare o minimalizare inflamantă din amestecarea şi limitarea forţată a lucrurilor. Suntem nişte inculţi în descifrarea întregii plaje a vizualului? Se pot spune vorbele prin intermediul imaginilor, fără să le cadrezi sensurile? Greenaway a considerat că este mai util să faci o strategie de cultivare a vizualului, decât să inviţi la păruială imaginea şi cuvântul.
În conferinţa de presă de la Bucureşti, din deschiderea Festivalului de Film Experimental, Peter Greenaway a declarat că arta cinematografică ar trebui să sufere o transformare radicală şi să „taie ochiul spectatorului cu lama”. Regizorul a folosit metafora ochiului tăiat de o lamă, referindu-se la filmul lui Luis Bunuel L’Age d’Or. „Cred că cinematografia contemporană nu taie ochiul spectatorului cu o lamă. Cred că cinematografia a murit”, a spus regizorul britanic, subliniind că, până în prezent, cinematografia s-a ocupat cu „ilustrarea textelor”. „Maeştrii textelor trebuie să plece şi să lase loc maeştrilor şi acum maestrelor imaginilor”, a adăugat el, spunând că arta cinematografică „a murit când s-a inventat telecomanda”. „Prin telecomandă, cinematograful a devenit un mediu pasiv şi trebuie să devină un mediu activ pentru a supravieţui”, conchide Peter Greenaway.
Rondul de noapte este un lung metraj care face parte dintr-un ambiţios proiect multimedia realizat de Greenaway cu ocazia sărbătoririi a 400 de ani de la naşterea lui Rembrandt, în anul 2006. Greenaway respinge structurile narative convenţionale în favoarea unui univers vizual fascinant, a unui erotism provocator şi a unei tensiuni emoţionale captivante. Fascinant de la început şi până la sfârşit, Rondul de noapte combină toate preocupările cinematografice şi artistice ale lui Greenaway fiind „o călătorie unică prin istoria artei”.
(Grigore Roibu)
Efemera frumuseţe în artăDe multe ori m-am întrebat dacă produsul artistic a unui plastician trebuie să placă sau nu. Luând în considerare principiile tradiţionale ale esteticii care spun „arta are menirea de a transpune în operă ceea ce este frumos în realitate” aş fi tentat să răspund afirmativ: da, produsul artistic trebuie să placă. Cu toate acestea într-o accepţiune contemporană a esteticii artelor, în care aceasta transmite mesaje şi idei, tot ceea ce aş suţine despre principiile estetice ale frumuseţii se clatină şi cad în disoluţie. Dacă un mesaj vizual are menirea să provoace indignare, iritare sau groază, acesta şi-a atins scopul pentru care a fost realizat. Cu alte cuvinte, dacă un artist vrea să transmită o informaţie codată printr-un mesaj vizual despre lumea în care trăieşte şi, în urma acţiunii lui apare o reacţie din partea publicului, artistul obţine prin intermediul operei o atitudine profund angajată faţă de viaţă şi statutul în societate. Şi atunci cum rămâne cu estetica Frumosului, când alături de ea a apărut, încă din Evul Mediu, una a Uâtului şi grotescului. Pentru a încerca să găsesc un răspuns la toate acestea mă voi raporta, restrângând sfera vizualului, la reprezentarea figurii umane în artă.
O istorie obiectivă despre reprezentarea omului în Istoria Artelor este aproape imposibil de realizat, deoarece fiecare epocă a dezvoltat mai mult sau mai mai puțin acest subiect. Cu valenţele specifice ale metalităţilor din perioada respectivă, corpul uman a fost redat în toate ipostazele lui: simetric, armonios, cu forme lascive, priviri ispititoare sau țipând, urlând de durere sau groază şi suferind sau fiind bolnav.
De la Adam şi Eva nuditatea este un subiect interzis sau vândut, lăudat sau criticat. Corpul uman a atras cel mai mult atenţia creatorilor. Totul se raportează la el. Filozofii şi artiştii au propus definiţii ale frumuseţii corpului uman. De la micuţele statuiete intitulate Venus, cu sâni mari şi forme simplificate, la frumuseţea atletică a sculpturilor greceşti, până la femeile culcate şi geometrizate ale lui Henry Moore sau strigătul de disperare a expresionistului Edvard Munch sunt milenii de căutări artistice care reprezintă omul în toate ipostazele lui. Îmbrăcat sau dezbrăcat omul este principalul reper de inspiraţie al majorităţii curentelor artistice. În activitatea mea de cadru didactic am întâlnit elevi care sunt inspiraţi de formele corpului uman, pe care le studiază sau interpretează şi, de cealaltă parte, sunt cei care refuză un demers plastic care are ca punct de pornire studiul figurii umane, preferând formele abstracte. Cu toate acestea ceva comun rămâne în orice demers plastic, fie el figurativ, fie abstract. Acest lucru se întâmplă şi în rândul plasticienilor dar, nu doresc în cazul de faţă să mă refer la cei care nu au pregătirea necesară să realizeze un studiu după figura umană ci, la acei artişti care au refuzat să reprezinte figura umană după anumite canoane ce definesc frumuseţea în accepţiunea ei tradiţional-estetică. Forma plastică este o imagine ascunsă în spatele unei realităţi şi, prin definiţie, este abstractă iar, pentru a o înţelege ea trebuie tradusă în limbajul pe care publicul îl percepe. Imaginea presupune articularea unui spaţiu fictiv, pe baza unor date obiective, care sintetizate generează un sistem de închipuire ce are corespondent în bagajul vizual şi mental pe care îl deţinem. Imaginea poate să atragă sau să îngrozească în funcţie de stimulii pe care îi activează. De multe ori privim cu plăcere un nud feminin şi respingem o imagine a unui bolnav psihic. Dacă punem în faţa unui receptor o imagine, acesta o va descifra conform capacităţii lui intelectuale de a identifica forme agreate de psihicul său, făcând legături mentale cu tot ceea ce ochiul lui a definit ca fiind bun sau rău, până în acel moment. Dacă aceste legături corespund unor coduri lăuntrice care presupun o stare de extaz, imaginea va fi definită ca fiind frumoasă. Nudul feminin este cel în faţa căruia avem o reacţie imediată de atracţie sau respingere. Maeştrii nudului feminin au redat senzualitatea corpului femeiesc în toate ipostazele acestuia, apelând la toate trucurile pentru a picta textura pilelii într-o anume lumină sau a găsi armonia anatomică, uneori deformând proporţiile, căutând un model ideal pe care să-l întipărească în mentalul colectiv. Frumuseţea a depins de gust, iar gustul a fost diferit de la o epocă la alta. Incontestabil şcoala veneţiană de pictură, prin maeştrii ei Tiţian şi Giorgione, a revoluţionat redarea nudului feminin în pictură. Madonele cu pruncul şi frumuseţea graţioasă a corpului uman nud va fi exploatată la maxim de pictorul florentin Sandro Boticelli. Tabloul Nașterea lui Venus este renumit în Istoria Artelor prin redarea nudului feminin după un canon feciorelnic, numit frumuseţe boticelliană.
Francezii şi flamanzii au avut altă concepţie despre trupul feminin. Ei au conturat cu robusteţe şi voluptate formele nudului feminin schimbând modelul femeii zvelte şi tinere cu una care aparţinea lumii de zi cu zi. Mulţi consideră dezgustătoare o astfel de reprezentare dar, aceşti pictori preferau să redea lumea reală, fără a căuta prototipul de frumuseţe ideale după canoane matematice. Rubens, Rembrandt sau Velasquez reprezintă nuduri mature departe de imaginea atrăgătoare a nudurilor greceşti sau cele ale Renaşterii. O astfel de schimbare în mentalitate a avut loc şi în secolul al XX-lea, când idealul feminin dat de formele rotunde ale actriţei Marilyn Monroe a fost schimbat cu cel al formelor suple şi alungite ale lui Naomi Campbell sau Claudia Schiffer.
Stăm în faţa unei statui, picturi sau fotografii pentru a căuta frumuseţea ideală despre care vorbea Platon şi Socrate? Pitagoreicii ar argumenta frumuseţea feminină a unei imagini după echilibru compoziţional, raporturile anatomice şi armonia numerelor care guvernează proporţiile. Sunt absolut sigur că nimeni nu a încercat să măsoare proporţiile lui Marilyn Monroe.
În Evul Mediu, pe lângă proporţiile alungite ale sfinţilor, apar bestiarele, ca replică la înţelepciunile mistice şi morale. Fiecărui monstru legendar îi corespunde o imagine care contura o morală asociată învăţăturiilor biblice. Mulţi care intră astăzi într-o galerie de artă modernă pentru a vedea chipurile pictate de Picasso, ar auzi din partea criticilor că acestea sunt frumoase, deşi opinia lor este cu totul şi cu totul alta. Şi iar ne întrebăm de ce e atât de mult subiectivism în noţiunea de frumos. Parcă şi zicala „ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place” nu mai este valabilă. Parcă Dumnezeu şi-ar fi schimbat gusturile în pas cu moda timpurilor. Dacă analizăm frumosul şi urâtul, ca o opoziţie de judecată, vom ajunge la concluzia că diferenţa constă în gestul pe care îl avem faţă de ceea ce implică unul faţă de celălalt: atracţie sau respingere. De multe ori însă, le confundăm. Avem o atracţie nejustificată faţă de ceea ce este sordid, oripilant, grotesc sau odios. Nietzche va defini în Naşterea tragediei, sublimul ca fiind „înobilarea estetică a oribilului”. Urâtul Futuriştilor este cel de a provoca iar cel al expresionismului de a denunţa o lume burgheză care s-a dovedit cel mai docil susţinător al dictaturii.
Expresionismul este reacția firească a unui grup de pictori germani, din care făceau parte 
Krichner, Kokoschka, Schiele, Grosz şi alţii, care abdică de la academism şi convenții estetice rigide, dar și de la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic cu o estetică revoluționară.
Apelul la urâţenie reiese cu putere prin intermediul grotescului. Duchamp pune provocator mustăţi Giocondei pentru a artăta că estetica trecutului este depăşită. Urâtul şi frumosul în epoca modernă a devenit un fenomen social. Kitsch-ul va pune în evidenţă reacţiile pe care opera de artă trebuie să le producă ca reacţie emotivă din partea receptorului. Există însă statuete care au pretenţii artistice, reproducând, la diferite mărimi, modele celebre ale antichităţii cum ar fi: Venus din Millo, Diana sau chipul lui Nefertiti, dar care nu reuşesc să se înscrie decât în categoria kitsch-ului de tarabă. Japonezul Takashi Murakami este, poate, cel mai cunoscut artist contemporan care îmbină kitschul cu arta cultă. Spre deosebire de Warhol, a cărui artă îşi extrăgea seva din cultura de jos şi era dusă la nivel înalt, Murakami, după ce ridică statutul imaginii la elită, o reintroduce pe piaţă ca bun comercial sub forma de: brelocuri, tricouri, mouse–paduri, jucării de pluş, huse de celular etc. Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Murakami sunt două sculpturi pictate din fibră de sticlă Hiropon şi My Lonesome Cowboy, prima o fetiţă cu sâni gigantici din care ţâşneşte laptele sub forma unei corzi de sărit, iar cealaltă un mega–boy blond ejaculând sperma care ia forma unui lasou, ambele fiind o critică a supradozei de pornografie şi westernalizare.
Omul obişnuit trăieşte în urâţenia sau frumuseţea pe care o acceptă şi se obişnuieşte cu ea. Fie că e vorba de locuinţa, localitatea sau locul de muncă suntem înconjuraţi de simple decoruri familiare care devin tot mai lipsite de interes. Pe stradă nimeni nu este interesat de apariţia unui nou edificiu decât dacă e fiscul sau dăm cu maşina în groapa din noul şantier. Atitudinea se schimbă însă când începe să călătorească. Atunci apar poveştile despre muzee şi monumente impunătoare. Sau, de ce nu, despre frumuseţile lumii. Am văzut-o pe Afrodita la Luvru, spun unii în urma vacanţei de vară. Aproape rămâi şocat la o astfel de expresie pentru că indiferent de păregătirea artistică pe care o ai nu prea ştii, pe moment, cine-i Afrodita? E trist când nu avem timp pentru lucrurile frumoase, căci în concepţia lui Lao Tse „Conştiinţa umană este cea care deosebeşte Frumosul de Urât”. (Grigore Roibu)
artavizuala21 