Don McCullin, fotograful care a portretizat războiul

Din istoria fotografiei

Don Mc Culin (Sursa foto: www.thetimes.co.uk)

Don Mc Culin (Sursa foto: http://www.thetimes.co.uk)

În urma evenimentelor tragice din Muntenegru, gândul mi s-a îndreptat spre lumea fotografilor care şi-au riscat viaţa pentru a aduce în atenţia publicului imagini care, de multe ori, ne-au cutremurat. Într–o anumită măsură, există o legătură între fotojurnaliştii care prezintă imagini din timpul unei catastrofe şi cei aflaţi în zone de conflict. Imaginile surprinse ne înspăimântă, ne înduioşează sau ne provoacă un sentiment de compasiune faţă de semenii noştrii.

În cadrul rubricii „Din istoria fotografiei” am ales, de această dată, să vorbesc despre munca unui fotograf a cărui carieră a început în anul 1959, atunci când imortaliza imaginea societății sărace, a șomerilor şi oamenilor asupriți. Don McCullin, unul dintre fotojurnaliştii mei preferaţi, de-a lungul carierei sale a făcut ca „imaginea războiului”, dacă se poate spune aşa, să devină cunoscută opiniei publice, ridicând prin intermediul fotografiilor realizate întrebări de profunzime. Mai mult, atunci când vine vorba de fotografia de portret Don McCullin este, pentru mine, un model.  Unghiul de fotografiere, încadrarea, mesajul şi expresia oamenilor, de multe ori surprinşi în ipostaze tragice, fac personajele lui Don McCullin să fie vii.

Don McCullin - South Vietnam (Sursa foto: www.newyorker.com)

Don McCullin – South Vietnam (Sursa foto: http://www.newyorker.com)

Veacul al XX-lea a fost unul al conflagraţiilor. Pe lângă cele două Războaie Mondiale, în multe regiuni de pe planetă au existat diverse conflicte armate. Teatrele de război, cu ororile şi nedreptăţile zguduitoare pe care le provoacă, sunt locuri unde fotojurnaliştii au reuşit să surpridă imagini dramatice, fotografii care ne-au rămas întipărite în minte prin valoarea lor de sugestie.Vorbeam într-un articol anterior despre subiectivitatea fotografiei de a fi considerată imagine artistică. Susţineam că acest raport este direct proporţional cu mesajul transmis privitorului prin intermediul imaginii respective. Mesajul unei imagini realizate în timpul unui conflict sau într-o tabără cu sinistraţi nu poate fi agreabil. Şi, totuşi, aceste imagini fascinează, ne fac curioşi şi chiar devin provocatoare în termenii succesului la public. Acesta este unul dintre multele motive care explică de ce unii fotografi aleg să mergă în aceste zone de conflict. Fotografiile lor ne arată „monştrii” care au faţă umană şi atrocităţile de care sunt în stare oamenii atunci când apar ciocniri de interese. Vorbind la modul general, fotografia se naşte din dorinţa de evidenţiere, de informaţie, delimitând o clipă din vâltoarea vieţii. Forţa fotografiei rezidă din capacitatea ei de a ridica întrebări. Multe fotografii, după publicarea lor, au reuşit acest lucru, schimbând lumea, atenţionând, avertizând sau chiar sugerând opiniei publice să ia o anumită atitudine faţă de un eveniment. Multe fotografii au rămas importante documente ale istoriei omenirii.

A fi fotograf de război nu este o meserie ușoară. Fotografia realizată în zone de conflict, războaie, revolte, revoluţii sau simple manifestaţii de stradă, are reguli stricte. În primul rând trebuie să respecte realitatea obiectivă, fără intervenţii, asta însemnând că fotografului nu îi este permis să modifice imaginea după executarea acesteia, prin colaj, adăugare sau eliminare de elemente.

DonMcCullin la deschiderea expoziţiei de la  Imperial War Museum (Sursa foto: www.zimbio.com

DonMcCullin la deschiderea expoziţiei de la Imperial War Museum (Sursa foto: http://www.zimbio.com

Don McCullin s-a născut în anul 1935, într-un cartier sărac din Nordul Londrei. A fost un elev dificil la școală, dar a fost întotdeauna bun la pictură și desen. A câștigat o bursă la o şcoală de artă pentru juniori dar, când avea doar 14 ani şi tatăl său a murit, a fost forțat să plece pentru a-şi căuta un loc de muncă.

Prietenii săi au fost membri ai unei bande locale, pe care el i-a fotografiat şi, apoi, în 1959, a trimis imaginile la „Observer”, publicaţie care i-a oferit imediat un loc de muncă. Din acest moment, Don McCullin a devenit un „om de război”, care a călătorit permanent în locuri de conflict. După ce a servit ca fotograf RAF, în timpul serviciului militar, între 1964-1984, Don McCullin a acoperit câmpurile de luptă din Cipru, Congo, Biafra, Vietnam, Cambodgia, Bangladesh, El Salvador și Orientul Mijlociu, devenind unul dintre cei mai mari fotografi de război din istoria fotografiei.

O povestioară despre Don McCullin, spusă de Bill Jay (în cartea David Hrun în dialog cu Bill Jay, Editura Aqua Forte, Cluj 2013), mi-a rămas în minte, şi o voi reproduce pe scurt (fără a respecta textul din carte): În anii 1960 la Londra s-au întâlnit o serie de fotografi celebrii. Don McCullin se întorsese recent din Biafra şi cei prezenţi examinau o serie de pozitive realizate în acea zonă sfâşiată de război. Una din imagini era răvăşitoare, surprindea o tânără a cărui sâni sleiţi nu mai aveau cu ce să-i hrănească bebeluşul. „O fotografie admirabilă Don, superbă imagine” spuneau admiratorii. Don McCullin, vizibil indispus, răbufneşte furios: „Ce vedeţi superb sau admirabil aici? În timp ce noi vorbim aici, femeia aceasta chiar moare de foame în Biafra”. Acesta era Don McCullin. Un om care respecta ceea ce face, un fotograf care nu trecea nepăsător pe lângă un subiect care intra în faţa aparatului de fotografiat.

Don McCullin este autorul a mai mult de o duzină de cărți, printre care autobiografia sa „Unreasonable Behaviour” (1990) şi retrospectiva Don McCullin 2001 (ambele de Jonathan Cape). Este câștigătorul a numeroase premii, inclusiv a două premii Premier Awards from the World Press Photo iar, în 1992, primeşte titlul de Comandor al Imperiului Britanic (CBE).
Tot el este cel ce a fotografiat ruinele romane de la sanctuarul templului  Bel, al aşezării Palmyra, ca parte a unui proiect mai larg care documenta frontierele Imperiului Roman. A realizat, de asemenea, fotografii cu Maryon Park din Londra, imagini care au fost utilizate, în 1966, de Michelangelo Antonioni în filmul „Blowup”.

În ultimii ani, în plus față de activitatea sa pentru peisajul din Marea Britanie și India, el s-a concentrat asupra unor proiecte ce vizau continentul african, documentând criza SIDA din Africa de Sud, Botswana şi Zambia, acţiuni în urma cărora a apărut cartea despre „Triburile pierdute” din Etiopia. Alte publicaţii pe care le-a semnat sunt: Don McCullin în Africa (Jonathan Cape 2005) și proiectul de fotografiere a refugiaților din timpul genocidului din Darfur, în 2007. Don McCullin a fost distins, în anul 2006, cu premiul Cornell Capa Award al International Center for Photography New York pentru contribuția sa, pe toată durata vieţii, în domeniul fotografiei.
În anul 2003, Don McCullin anunţa că se dedică „ultimei piese” din lucrarea vieții sale, şi anume să „arate cea mai frumoasă parte a capacităţilor lui”. În ultimii ani, departe de războaie, McCullin a apelat la peisaj și portrete comandate. „De acum”, a spus el, „aparatul de fotografiat îl voi folosi mai mult pentru a surprinde mediul rural din Somerset”, loc fascinant, cu numeroase poveşti de dragoste, unele eşuate, unde şi-a construit o casă şi a trăit în confort cu cea de-a treia soție, Catherine și copilul lor, Max.

Don McCullin - Mama şi fiu, Bradford, 1978, Nationalmediamuseum.org.uk

Don McCullin – Mama şi fiu, Bradford, 1978, Nationalmediamuseum.org.uk

În munca de fotograf a lui McCullin găsim fotografii ale copiilor care mor de foame, cadavre, imaginea iconică a unui soldat în Vietnam, fotografii cu atrocităţi care pot fi aliniate celor pornografice. „Eu am fotografiat lucruri cu adevărat înspăimântătoare, imagini care pot fi foarte dubioase, într-adevăr, puse în context greșit”, spune McCullin. „Nu pot fi obiectiv. Uneori, oamenii critică activitatea mea de jurnalist pentru că este de factură interelaţională și, prin urmare, conștient subiectivă. Ceea ce oamenii nu înțeleg întotdeauna este că atunci când te duci acolo, în zone de conflict, există șansa de a fi ucis. În acele zile m-am jucat cu viaţa mea pentru aceste fotografii…”, completează Don McCullin. „În 1968, în aparatul lui Nikon, s-a oprit un glonț, destinat lui”. (consemnează Donald Lewis Chester în Comportamentul nerezonabil, o autobiografie, 2002.)

Don McCullin -  Cipru (Sursa foto: www.theredlist.fr)

Don McCullin – Cipru (Sursa foto: http://www.theredlist.fr)

Astăzi, fotografiile lui Don McCullin se află pe pereţii a numerose galerii de artă. Cu toate acestea, el admite faptul de a fi „ușor incomod” văzând că faptele surprinse pentru efemere ziare și reviste se află sub același acoperiș cu tablouri de Van Gogh și Rembrandt.

Pe data de 4 decembrie 2008 lui McCullin i-a fost conferit titlul onorific de doctor în Litere la Universitatea din Gloucestershire, ca recunoaștere pentru ce a realizat pe parcursul vieții sale în fotojurnalism şi, în 2011, a primit o Diplomă de onoare (Doctor în Arte), de la Universitatea din Bath.

În 2012, un film documentar al vieții sale, „McCullin”, regizat de David Morris şi Jacqui Morris, a fost lansat în cinematografe. Filmul a fost nominalizat de două la BAFTA Awards.
Vizitaţi pagina filmului pe Facebook aici.

Într-o epocă fără aparate foto digitale, McCullin a fost în imposibilitatea de a verifica fotografiile sale. „Eu compun imaginile. Imaginile au fost imprimate în mintea mea din momentul în care le-am luat şi rătăcesc în creierul meu în orice moment din zi sau din noapte”, conchide Don McCullin.
(Grigore Roibu)

The Bang Bang Club

Povestea unei drame

În acest week-end, la recomandarea unui fost elev care în prezent este student la Universitatea de Arte din Cluj, secţia foto-video, am urmărit filmul „The Bang Bang Club”. Un pic sceptic la început, datorită titlului, am avut surpriza să constat că filmul regizat de Steven Silver, adaptare a cărţii cu acelaşi nume scrisă de Greg Marinovich şi Joao Silva, este o dramă ce se bazează pe întâmplări reale petrecute în Africa de Sud. Filmul spune povestea unui  grup de fotografi care surprind imaginile tribale violente, scene cutremurătoare din timpul războiului civil dintre suporteri şi Inkatha ANC, la începutul anilor ’90, în drumul lor spre democraţie.

Steven Silver şi-a început cariera în industria de film din Africa de Sud. A realizat documentare şi cu „The Last Just Man” a câștigat 18 de premii internaționale iar filmul „The Diameter of a Bomb” a fost nominalizat la Emmy.

Pentru cei care cunosc „lumea fotografiei”, personajele filmului sunt cunoscute. Greg Marinovich (interpretat de Ryan Phillippe), născut în Africa de Sud în 1962 şi fotograf de război a câştigat Premiul Pulitzer, petrecându-şi 18 ani făcând fotografie documentară şi de război pe întreg globul. Actriţa Malin Akerman o interpretează pe Robin Comley, editor şi consultant fotografic în Africa de Sud, co-autoare a cărţii „Femei despre Femei: 50 de ani de fotografie făcută de femei în Africa de Sud”.

Actorul Taylor Kitsch îl portretizează pe Kevin Carter, cel mai renumit fotograf  născut la Johannesburg, format în timpul apartheid-ului dintre 1990 şi 1994, premiat cu Pulitzer în 1994 pentru celebra fotografie realizată în Sudan cu o fetiţă în spatele căreia se află un vultur care aşteaptă să moară pentru a o mânca. Fotografia a făcut înconjorul lumii. Imaginea a stârnit cele mai multe controverse aducând, pe de o parte, beneficii prin faptul că a atras atenţia şi a pus lumea pe gânduri despre suferinţa altora, dar, de cealaltă parte, a ridicat întrebarea dacă această relaţie om-fotograf este suficientă aşa cum o gândea Carter, ca un idealist, ce credea că fotografiile pot schimba lumea. Publicată în New York Times, imaginea produce reacţii controversate ce s-au îndreptat către autorul fotografiei. În urma presiunilor că nu a intervenit, Kevin Carter s-a sinucis la vârsta de 33 de ani. În memoria lui Kevin Carter s-a turnat, în 2005, filmul „The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club”, în regia lui Dan Krauss, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun documentar de scurt metraj.

Actorul Patrick Lyster îl interpretează pe James Natchwey, un fotograf american de război, născut în 1948, care a fost premiat de cinci ori cu medalia Robert Capa. Documentarul „War Photographer” (Fotograf de război), lansat în 2001 în regia lui Christian Frei, a primit Oscarul pentru Cel Mai Bun Documentar.

Ryan Phillippe, Greg Marinovich, Taylor Kitsch şi Kevin Carter sunt firi carismatice, dar cu personalităţi diferite care se completează reciproc. Carter este cel mai talentat fotograf dar are un temperament auto-distructiv. Filmul „The Bang Bang Club”, fără îndoială, este o poveste care te mișcă, o poveste de curaj şi luptă pe care un grup de fotojurnalişti o duc în paralel cu luptele violente din jurul lor. „The Bang Bang Club” este istoria a patru tineri fotoreporteri care au adus lumii unele dintre cele mai extraordinare fotografii. Au făcut acest lucru, fiind expuşi zi de zi riscurilor războiului civil, în dorinţa lor de a surprinde imagini violente şi convingătoare. S-au confruntat cu întrebări dificile din partea publicului care le-a cerut să pună jos camerele de fotografiat pentru a-i ajuta pe cei ce se aflau în dificultate.

Nu pot încheia decât cu câteva cuvinte ce îi aparţin lui Kevin Carter. Dacă aceste cuvinte au ecou în sufletul dvs. merită să vedeţi acest film şi, poate, veţi obţine răspunsul la întrebarea dacă un fotograf trebuie să intervină atunci când surprinde un eveniment.
„Fac un cadru strâns, pe un tip mort şi o baltă de roşu. (…). Este o scenă puternică, vizuală. Înăuntru ceva ţipă: Dumnezeule! Însă, sunt la lucru. Mă voi ocupa de restul mai târziu. Dacă nu poţi să faci aşa, las-o baltă şi ieşi din joc”. (Kevin Carter,1960-1994)

(Grigore Roibu)