Expoziţia Şcoala de Artă de la Cluj la Galeria de Artă Contemporană SOKÓL, Nowy Sacz, Polonia

29 august – 21 septembrie 2014

PLAKATÎn cadrul programului de colaborare dintre judeţul Cluj şi regiunea Malopolska din Polonia, Muzeul de Artă Cluj-Napoca va prezenta în perioada 29 august – 21 septembrie 2014 la Galeria de Artă Contemporană SOKÓL din oraşul Nowy Sacz, expoziţia „Şcoala de Artă de la Cluj”.
Vor fi expuse lucrări de Abódi Nagy Béla, Petre Abrudan, Gheorghi Apostu, Catul Bogdan, Teodor Botiş, Victor Ciato, Petru Feier, Radu Fulger, Teodor Harşia, Nicolae Maniu, Florin Maxa, Miklóssy Gabor, Mohi Sándor, Ioan Aurel Mureşan, Paul Sima, Tóth László, Mircea Vremir din patrimoniul muzeului şi din creaţia curentă a artiştilor Ioana Antoniu, Marius Bercea, Radu Comşa, Adriana Elian, Adrian Ghenie, Kőmives Andor, Ciprian Mureşan, Radu Pulbere, Şerban Savu, Ioan Sbârciu, Radu Şerban.
Au colaborat galeriile Plan B Cluj / Berlin şi Blain / Southern Londra.

Muzeul Arta CjExpoziţia îşi propune să ofere o imagine concentrată a specificului artei clujene din perioada 1950 şi până în prezent, cunoscută fiind ascensiunea acesteia în mediile artistice internaţionale din ultimii ani. Astfel, o carte apărută anul trecut la editura Phaidon, Art Cities of the Future: 21st-Century Avant-Gardes, plasează Clujul între cele 12 oraşe unde se realizează arta viitorului. În revista Flash Art, un articol a lansat formula Şcoala de Artă de la Cluj, referindu-se la prezenţa tot mai dinamică a artiştilor clujeni în arta internaţională, dar şi la o anumită caracteristică a acestora, respectiv interesul pentru arta figurativă. Artiştii clujeni au manifestat întotdeauna o preferinţă pentru arta figurativă, iar o privire retrospectivă în istoria picturii locale confirmă acest lucru.

Muzeul Arta Cj 2Un element important în această istorie îl reprezintă existenţa învăţămîntului artistic superior din anul 1950 până în prezent, deşi pentru o scurtă perioadă, între anii 1926-1931, o şcoală de artă a mai funcţionat la Cluj. Chiar dacă o bună parte din această istorie s-a consumat în perioada comunistă, artiştii au încercat să se sustragă modelelor propuse de ideologia comunistă şi să dezvolte o artă adevărată, legată de multe ori de evoluţiile artistice din lume. Succesul răsunător al tinerilor artişti de azi a fost pregătit de generaţiile anterioare, de climatul cultural bogat al Clujului, artiştii-profesori din învăţământul universitar de artă clujean având o influenţă decisivă în crearea unui anumit profil artistic al oraşului.

Muzeul Arta Cj 3La vernisaj va participa domnul Vákár István, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Cluj şi domnul Leszek Zegzda, preşedinte al Comisiei regionale de cultură,  doamna Monika Wiejaczka, director al departamentului de cultură şi patrimoniu, doamna Magdalena Jaskowska, membru al Comisiei de cooperare internaţională a regiunii Malopolska, şi o delegaţie din partea Muzeului de Artă Cluj-Napoca.
Călin Stegerean, director

Foto: Muzeul de Artă Cluj-Napoca – jozsef.rosta@gmail.com

European Travellers. Art From Cluj Today

Műcsarnok, Budapesta
www.mucsarnok.hu
19 aprilie – 1 iulie 2012
Curator: Judit Angel

În Műcsarnok/Kunsthalle , cea mai prestigioasă instituție de artă contemporană din Budapesta (Ungaria), se va deschide pe data de 19 aprilie 2012 expoziția „European Travellers”, focusată pe arta contemporană de după 2000 din Cluj-Napoca.

Cu această ocazie directorul instituției, Dl. Gábor Gulyás vă invită la o conferință de presă în Cluj-Napoca, la Fabrica de Pensule, pe data de 17 aprilie 2012, ora 14.00.
Vor participa: Dl. Gábor Gulyás – director Műcsarnok/Kunsthalle Budapesta, Ungaria şi Dl. Zsolt Berszán – artist vizual, Bazis platform, Cluj-Napoca.

Expoziţia „European Travellers. Art From Cluj Today” îşi propune să ofere o reprezentare autentică a „fenomenului Cluj”. Un interes suplimentar față de operele de artă expuse îl constituie familiarizarea publicului cu cele mai importante instituţii ale scenei de artă locală, din diferite domenii. Acestea includ centre care găzduiesc expoziţii de artă contemporană şi producţii de teatru şi dans, studiouri experimentale de artă digitală, proiecte editoriale, precum şi platforme comunitare şi activiste.

Arta contemporană din Cluj se bucură de o atenţie internaţională deosebită. Termenul „Şcoala de la Cluj”, cu referire la pictura figurativă – apărut în mijlocul anilor 2000 –  a fost subiect al dezbaterilor, discutat în publicaţii importante la nivel internaţional şi Fabrica de Pensule, care găzduieşte studiouri şi instituţii culturale independente, a devenit rapid cunoscută în Europa. Artiştii clujeni au expus creaţia lor în muzeee şi galerii de prestigiu internaţional, cum ar fi, de exemplu, Muzeul Stedelijk din Amsterdam, MoMA din New York, Kunsthaus din Zürich şi Neuer Berliner Kunstverein. Instituţiile de artă din Cluj au reţele notabile de conexiuni internaţionale şi găzduiesc continuu experţi proeminenţi din străinătate.
Universitatea de Artă și Design din Cluj, cu accentul său puternic pus pe stabilirea unor legături internaţionale, este prezentă în expoziția European Travellers. Cei peste 30 de artişti, 17 grupuri de artă şi instituţii participante în expoziţie au fost selectaţi/selectate ca urmare a evoluţiei lor pe plan internaţional.
Prestigiul internaţional al artei contemporane din Cluj este indicat şi de faptul că o parte considerabilă a lucrărilor au fost împrumutate din colecţii din Europa de Vest. Picturile, lucrările de grafică, obiectele, fotografiile, video-urile şi instalaţiile prezentate în expoziţie includ atât lucrări noi cât și lucrări site specific. Asemănător generației de artiști a anilor ’90, deşi nu într-o manieră atât de explicită, artiștii prezenți în această expoziție reacţionează cu sensibilitate la provocările mediului local, social şi cultural. Lucrările afişate se referă la mecanismele istorice şi ale memoriei, ambiguitățile perioadei de tranziţie, precum şi la schimbările ideologice, în același fel cu care o fac raportându-se la elemente din istoria artei şi tradiţiilor din pictură. Atât pictura figurativă, cât şi tendinţele conceptuale critice şi lirice – cele două tendinţe definitorii ale artei contemporane din Cluj – sunt reprezentate într-un mod complementar la Műcsarnok.
Ca parte specială a instalației expoziționale, vizitatorii se pot bucura de o zonă de odihnă activă unde au acces la o varietate de informaţii.

Artişti:
Marius Bercea, Zsolt Berszán, István Betuker, Mihuţ Boşcu, Răzvan Botiş, Mircea Cantor, Radu Comşa, Csaba Csiki, Duo van der Mixt, Oana Fărcaş, Adrian Ghenie, Simon Cantemir Hausi, Mihai Iepure Gorski, István László, Victor Man & Anna-Bella Papp, Szilárd Miklós, Dénes Miklósi, Alex Mirutziu, Nita Mocanu, Ciprian Mureşan, Cristian Opris, Cristi Pogacean, Victor Răcătău, Cristian Rusu, Şerban Savu, Leonardo Silaghi, Mircea Suciu, Péter Szabó, Sergiu Toma, Gabriela Vanga, Szabolcs Veres.

Instituţii:
Alergische Platze, Bázis, D Media, IDEA art + society, MindBomb, Fabrica de Pensule, Sindan Cultural Center, Tranzit House, Version, Univesitatea de Artă şi Design Cluj.

Din colecţiile:
Mircea Pinte, Zenoviu Ioan Haiduc, Timotei Nadasan, Galeria SABOT, Cluj; Galeria Plan B, Cluj / Berlin; Razvan Banescu, Ivan Gallery, Galeria Andreiana Mihail, Bucharest; private collection, TAJAN SA, Galerie Hussenot, Yvon Lambert Gallery, Paris; Galerie Rüdiger Schöttle, München; private collection, Switzerland; Johnen Galerie, Galerie Barbara Thumm, Berlin; Tim van Laere, Antwerpen; Michel & Brigitte Verliefden, Brussels; Robert Bosisio, Bolzano; Galeria Zero …, Prometeogallery di Ida Pisani, Milan; private collection, Italy; Larm Gallery, Kopenhagen; Melle Hendrikse, Rotterdam.
SURSA: fabricadepensule.ro

Transgresarea în „ciudat”

Articol preluat de pe Art Act Magazine

De ce „ciudat?” Pentru că noţiuni ca non-pictură în contextul unei expoziţii de pictură invadează spaţiul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca în luna februarie a anului 2012.
Poate fi experiment care sfidează convenţiile picturii tradiţionale, pentru că noţiuni ca transgresare, defulare sau pictură „absentă” sunt regăsite pe non-pânzele artei conceptuale, într-o viziune nou-modernistă.

Expoziţia, organizată în parteneriat cu Galeria „Sabot”, prezintă o selecţie de lucrări semnate de câţiva artişti de talie internaţională, care şi-au permis să evadeze din mediul artistic pictural tradiţional, pe care îl traversaseră anterior . „Modern Talking” continuă proiectul început de Nicola Trezzi împreună cu directorii publicaţiei Flash Art – Giancarlo Politi şi Helena Kontova – în cadrul ediţiei din 2011 a Bienalei de la Praga. Pentru expoziţia de la Cluj, ce poartă de această dată titlul „Modern Talking”, Nicola Trezzi a ales să colaboreze cu Daria D. Pervain, directorul Galeriei „Sabot”.

Încercând să regăsesc 6000 de caractere diferinte, în spaţiul rezervat aşa numitului „Modern Talking” al secolului al XXI-lea, încerc să îi amintesc pe artiştii care au expus în sălile Muzeului de Artă: Sonia Almeida (Portugalia); Mark Barrow (SUA); Baldur Geir Bragason (Islanda); Vittorio Brodmann (Elveţia); Ana Cardoso (Portugalia); Aline Cautis (SUA); Radu Comșa (România); Ann Craven (SUA); Francesca DiMattio (SUA); Ida Ekblad (Norvegia); Enzo Giordano (Italia); Heather Guertin (SUA); Davíð Örn Halldórsson (Islanda); Ingunn Fjóla Ingþórsdóttir (Islanda); Jacob Kassay (SUA); Gilda Mautone (Italia); Florin Maxa (România); Dan Măciucă (România); Elizabeth Neel (SUA); Ylva Ogland (Suedia); Paloma Presents [Urs Zahn & Roman Gysin] (Elveţia); Zak Prekop (SUA); Jo Robertson (Marea Britanie); Małgorzata Szymankiewicz (Polonia); Patricia Treib (SUA); Daniel Turner (SUA); Garth Weiser (SUA).

Pornind de la premisa că înţelegerea unui concept presupune interpretarea şi formarea de noi legături, deducem că pânza, transformată în obiecte tridimesionale, câştigă în plus spaţiul. Eliberată de tot ce înseamnă tradiţional, pânza îşi lărgeşte canalele de comunicaţie. De aici, într-o eventuală interpretare, se justifică conceptul de „Modern Talking”. Se pune în discuţie şi legătura care există între pictură şi curatoriat.

Titlul dat expoziţiei pleacă de la blogul Juliei Boukobza, unde sunt postate discuţii între indivizi anonimi, în eventualitatea găsirii unui răspuns.

Într-o ordine- neordine sau într-un haos bine organizat, consumatorul de artă este invitat de către fiecare expozant să regăsească, pe baza unui plan al expoziţie, fiecare lucrare, nesemnată decât în imaginarul privitorului sau în lista artiştilor şi a lucrărilor expuse. Arta conceptuală, care presupune un concept la baza formei, permite şi îşi dezvoltă propria imagine mentală abstractă. Între materialele şi tehnica folosite de artişti amintim: ulei pe pânză, acryl, nylon şi lână pe placă MDF, acryl pe pânză ţesută manual, ulei şi guaşă pe hârtie, bumbac şi lână cusute, răşină epoxidică colorată, lemn, email, ghips, pânză de sac, fier-beton sudat, obiecte găsite sau poate regăsite, paie, smoală, vinil transparent, colaj pe pânză, vopsea industrială, spray, marker, folie şi asfalt. Un joc al imaginaţiei, unde non-pictura propune legături şi dezvoltă punţi de comunicare între un spaţiu şi altul, între un domeniu şi oricare altul, între un concept şi un re-concept.

Am să pun accentul pe selecţia de lucrări a celor trei artişti clujeni Florin Maxa, Radu Comşa şi Dan Măciucă. Cei trei aparţin şcolii de pictură din Cluj-Napoca.

Între cei care au expus în cadrul Muzeului de Artă, îl regăsim pe Florin Maxa, prof. univ. dr. la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca, secţia Pictură. Mă opresc asupra acestor lucrări pentru că artistul „a scos de la naftalină” 3 lucrări importante… şi s-a scos prin reinterpretarea picturii. Spun „naftalină” pentru că cele trei lucrări cu titlul „Picto-obiect”, datează din anii 1968 şi 1969, puţin după ce a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”. Aceste lucrări din anii 1960 sunt azi expuse alături de lucrări datate 2011… Ce ciudat! Să o numim originalitate? Să o numim intuiţie? Sau poate doar eliberarea de canonul impus, prin transgresare.
Interesant cum non-pictura este redusă până la geometrizarea formei, simetrică sau asimetrcă. Este expus şi văzut simultan din mai multe unghiuri, fiind prezentat cu mai multe faţete. Imaginea este astfel descompusă în forme geometrice. În „Picto-obiectul” cu formă circulară, datat 1968, artistul vorbeşte despre forma perfectă – cercul, închis într-un alt cerc. Relieful cu cratere înscrie mai multe forme tubulare, fixate cu diverse materiale, pe placa de lemn. Încercând să descifrez ce se ascunde în spatele acestei forme geometrice, cercul, intitulat „Picto-obiect”, imi permit să îl citez pe Eugen Ionescu în sintagma „Dacă iei un cerc şi începi să îl mângâi, devine vicios”.

Pornind de la definiţia poliedrului (de la cuvintele grecești poly (multe) și hedron (bază)), care este o formă tridimensională formată din fețe poligonale plane, care se întâlnesc în muchii, care la rândul lor se întâlnesc în vârfuri, deducem că forma de bază, redusă la absolut, este un poliedru. În viziunea artistului, poliedrul primeşte o nouă dimensiune. Reducând forma poliedrului până la corpuri geometrice simple şi aplatizate, închise în unghiuri care se atrag sau se resping, Florin Maxa îşi asumă forma, reinventând-o.
Ofensiv în încifrarea legăturii dintre design-ul obiectului pe suport de lemn şi pictura în acryl, în cele două lucrări, figurile geometrice sau picto-obiectele, sunt opuse în poziţionare. Cele două picto-obiecte sunt datate 1969.
Artistul îşi legitimează arta prin noţiuni ca activitate antisocială, ofensivitate, defulare.

Artistul Radu Comşa, doctorand şi cadru didactic al Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca, caută să redea pictura prin alte medii, apelând la materialele textile panotate sau chiar arborate pe peretele muzeului. Spun arborate, pentru că, într-o posibilă interpretare, lucrările pot însuma simboluri care instigă: steaguri.
Pentru acest artist, pictura este un câmp liber care poate fi continuu experimentat, dus până la act artistic. Este un „farsor căruia îi place să se joace” sau poate doar o încercare a artistului de a vorbi liber. A încălcat orice regulă, în mod voit. Transgresarea pentru Radu Comşa include steaguri proprii în arta conceptuală. A reinventat pictura prin arte textile, înţelegând că o formă nou creată, care presupune o paletă cromatică la vedere, este tot o pictură-non-pictură.

Artistul Dan Măciucă, doctorand al Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca, se joacă cu smoală sau asfalt, materiale suprapuse pe material textil şi fixate pe un cadran de lemn, numit şasiu. Păstrează suportul clasic al şasiului picturii pe pânză, dar îl reinventează, ca şi concept. Şasiul artistului devine cadrul rigid de rezistență care se montează pe osiile unui vehicul cu tracțiune mecanică și care susține caroseria, idee pe care o îmbracă în material textil albastru şi toarnă peste tot, asfalt. Astfel, non-pictura lui Dan Măciucă primeşte valoare sau simbol industrial. Reinventarea picturii sau arta conceptuală presupun legături care pot fi formate sau interpretate.
Cea de-a doua lucrare semnată Dan Măciucă propune o instalaţie formată din asamblaje metalice, colaj, culoare, în încercarea de a încâlci în mod voit, forma şi imaginea picturii tradiţionale. Optează pentru libertate în reprezentare.

Transgresarea în expoziţia „Modern Talking” este o expoziţie care propune o reinterpretare extinsă a picturii, până la „ciudat”.
Nu pot să închei cercul „vicios” al expoziţiei „Modern Talking”,care este deschisă publicului clujean până în data de 15 aprilie 2012, fără să îl parafrazez pe Eugen Ionescu, cu sintagma „Ce ciudat!”. (Anemona-Maria Frate)

Expoziţia „Modern Talking” poate fi văzută la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca până pe 15 aprilie 2012.
SURSA: Art Act Magazine

Am luptat cu X şi X a învins

Expoziţie de artă contemporană internaţională
la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca

Am luptat cu X şi X a învins/ I Fought the X and the X Won
Perioada: 16 aprilie – 15 mai 2011.
Vernisaj: sâmbătă 16 Aprilie 2011, orele 18.00.

Organizată de Dionisis Christofilogiannis, Adrian Scicluna și prezentată de artistul-curator Raphael Vella, expoziția este inspirată de un şlagăr rock and roll numit „I Fought the Law” care a avut multe versiuni de cover, mai cunoscute fiind cele ale formației Bobby Fuller Four sau The Clash. Expoziţia propune diferite situații de confruntare cu forțe antagonice, înfrângere sau eșec, operele fiind extrem de variate și utilizând mijloace de expresie de la video-uri la desen, pictură și sculptură.

Au fost invitaţi să expună artişti din 12 ţări, unii, de mare notorietate internaţională: Dimitrios Antonitsis (Grecia), Vince Briffa (Malta), Gabriel Brojboiu (România), Austin Camilleri (Malta), Dionisis Christofilogiannis (Grecia), Radu Comşa (România), Baptiste Debombourg (Franţa), Sharon Engelstein (Canada), Petra Feriancova (Slovacia), Ry Fyan (Statele Unite ale Americii), Helidon Gjergji (Albania), Gabriele Grones (Italia), Ewa Kuras (Polonia), Eva Mitala (Grecia), Michal Moravcik (Slovacia), Tarohei Nakagawa (Japonia), Adrian Scicluna (Malta), Artan Shabani (Albania), Katharina Swoboda (Austria), Dimitris Tataris (Grecia), Raphael Vella (Malta), Siebren Versteeg (Statele Unite ale Americii).
Operele incluse în expoziția I Fought the X and the X Won rescriu cadrele de referință asumate, punând întrebări mai degrabă decât oferind răspunsuri. Câteva dintre aceste opere, ca de exemplu cele ale lui Helidon Gjergji, Petra Feriancova, Siebren Versteeg și Adrian Scicluna, se joacă cu informația contemporană, cu tehnologiile comunicației și cu efectele neplăcute ale acestora: distanța, codificarea și de-localizarea. Video-urile Katharinei Swoboda și ale lui Vince Briffa se luptă cu timpul: ele simulează trei minute dintr-o rundă de box, respectiv o întrecere, însă timpul acestora este fracturat sau se risipește, precum cel al unui boxer care este doborât. Picturile Gabrielei Grones ne urmăresc, la fel cum acestea urmăresc cu meticulozitate urmele timpului pe o față, în timp fotografiile în alb și negru ale lui Tarohei Nakagawa și micile sculpturi ale lui Austin Camilleri reprezintă antiteze ale portretului: acestea mai degrabă ascund identități decât să le dezvăluie și ne determină să ne întrebăm dacă fața ascunsă aparține unui reprezentant al puterii sau unei victime.
Efectele mass-mediei, ale globalizării, a campaniilor de promovare și a stereotipurilor joacă un rol central în lucrările unui număr de artiști participanți la expoziție, în mod particular în cele ale Ewa Kuras, Gabriel Brojboiu, Michal Moravcik și Dimitris Antonitsis. Istoriile politice, referințele artă-istorie cinematografice și referințele bazate pe internet se îmbină în imaginile lui Dionisis Christofilogiannis, Radu Comşa și Raphael Vella, în timp ce Ry Fyan, Artan Shabani, Dimitris Tataris, Sharon Engelstein și Eva Mitala își direcționează atenția spre memorile personale și colective, iar ocazional spre anxietăți și situații stranii.

Încercați din nou. Eșuați din nou. Eșuați mai bine”. Limbajul lui Samuel Beckett din Worstward Ho reprezintă o puternică metodă de amintire a neevitării eșecului final, formulat în enunțuri minimale în care speranța și pretenția sunt simultan anulate. Dacă simțim uneori că proza sa este aproape de nesuportat, aceasta se datorează faptului că tristețea sisifică pe care aceasta o transmite este formulată în termeni atât de preciși și fără milă, încât aceasta atinge o coardă sensibilă în interiorul nostru, o coardă pe care puțini o recunosc în mod public. În general, oamenii nu se laudă cu eșecurile lor personale. „I Fought the X and the X Won” (Eu m-am luptat cu X și X a câștigat), prin urmare sună precum o declarație atipică, mai ales dacă plasăm o astfel de declarație pe tărâmul conceptului radical de „avangardă” care își ia numele din originile militante. Ce plan strategic de acțiune poate fi reprezentat de către artiști revoluționari care acceptă atât de grațios înfrângerea? Cum poate fi cineva un artist politic în aceste vremuri postbeuysiene dacă nu visează vreo formă de „sculptură socială” utopică care reușește să transforme măcar unele aspecte ale vieții unei persoane. Chiar și însuși Joseph Beuys a utilizat literalmente „lupta”, atunci când s-a luptat în al său BoxingMatch for Direct Democracy la Documenta în Kassel, în 1972 (și a câștigat).

Având în vedere faptul că titlul expoziției derivă dintr-un cântec rock and roll, acesta sună necaracteristic de automodest, reprezentând mai degrabă învățătura morală a unei Predici pe Munte, decât refrenul unui chitarist de rock. (…) „I Fought the X and the X Won”, prin urmare, reflectă mai degrabă o epocă postmodernă, decât o epocă anterioară – epoca existentă, fără metanarațiune – deoarece se distanțează atât de estetizarea politicii, pusă sub acuzare de către Walter Benjamin, cât și de mișcările modern existente de ceva timp.
Cu dibăcie în unele dintre retoricele lui Tommaso Marinetti aceasta sintagmă devine „I fought museums and museums won – Eu m-am luptat cu muzeul iar muzeul a învins” (dar, din nou, a admite înfrângerea nu sună foarte futurist, nu-i așa?). Dați-i sintagmei o întoarcere greenbergiană și veți obține „I fought kitsch and kitsch won – Eu m-am luptat cu kitsch-ul și kitsch-ul a câștigat”. Adaptați-o la Guy Debord și ea devine „I fought spectacular society and the spectacle won – Eu m-am luptat cu societatea spectaculară și spectacolul a câștigat”. În cazul în care „I – Eu” în „I Fought the X – Eu m-am luptat cu X”, se referă la artă, s-ar putea ca în acest sens, înfrângerea artei să semnifice pur și simplu cooptarea acesteia de către capitalism? Sau ar putea semnifica moartea potențialului radical al artei? Cu toate acestea, cu siguranță, o astfel de demarcare clară precum cea de „învingător” și cea de „învins” se bazează prea mult pe experiențele noastre în domeniul sportului, jocurilor și a concursurilor TV. În multe dintre aceste lucrări, nu există niciun ton care să denunțe și care să se opună punctelor de vedere „greșite”. Argumentele, ideile și oamenii nu sunt în mod decisiv împărțiți în învingători și învinși. Mai degrabă, ambivalența, ironia și discordanța fac din multe dintre aceste lucrări subiecte de gândit. Ideea nu este de a prezenta o imagine care autorizează interpretări specifice, bazele ideologice sau apropierile politice cu una care să destabilizeze certitudini. Aceasta tactică nu este o reflecție a indeciziei artistice sau politice, ci o înțelegere a antagonismului în care obiectivele presupun a se oferi răspunsuri parțiale, nonautoritare, care se îmbină cu alte răspunsuri parțiale, fiind martore la „imposibilitatea suturii de final”. Nu există nici totalitate, nu există niciun câștigător și niciun învins clar definit, nicio identitate pe deplin conștientă de sine, nicio posibilitate de democrație sau de artă fără poziții multiple, contradictorii. În schimb, arta vorbește despre decalaje și opriri și își găsește potențialul în acestea, în mod paradoxal. Acest gol reprezintă seva artei.
(Raphael VellaArta și politica înfrângerii, fragment din Catalogul expoziţiei).