Artistul Mircea Spătaru s-a stins din viaţă

De astăzi, 1 septembrie 2011, Mircea Spătaru a intrat în panteonul artei românești.

Sculptor, personalitate marcantă, profesor al multor generații de artiști la Cluj și București, a fost din 1990, timp de 14 ani, Rector al Universității Naționale de Artă din București, Mircea Spătaru s-a stins din viaţă.
Uniunea Artiștilor Plastici din România aduce un pios omagiu și este alături de prietenii și colegii săi.
Odihnească-se în pace!

Sculptorul şi profesorul universitar Mircea Spătaru a murit în noaptea de 31 august la Cluj, a anunţat, joi, printr-un comunicat transmis Agerpres, Biroul de presă al Muzeului Naţional al Literaturii Române (MNLR) din Capitală. „Muzeul Naţional al Literaturii Române, al cărui prieten a fost sculptorul Mircea Spătaru, prezintă condoleanţe doamnei Ana Lupaş, familiei, întregii noastre comunităţi artistice”, se menţionează în comunicatul MNLR.

Personalitate marcantă şi expresivă a sculpturii româneşti contemporane, Spătaru a reinventat sugestii din sculptura modernă (Rodin, Paciurea, Anghel ş.a.), creând o operă a sa, inconfundabilă prin gramatică, prin nobleţea şi eleganţa formelor.
În Bucureştiul contemporan, în puncte urbanistice cheie, monumentele publice, semnate de artist, efigiile lui Maniu, Bălcescu, De Gaulle exprimă în viziunea originală ce-i poartă marca, Spirit şi Graţie, în aşteptarea unor trecători avizaţi şi mai sensibili.
De la Ion Frunzetti şi Dan Hăulică, la Ioana Vlasiu şi Aurelia Mocanu, criticii de artă au înregistrat evoluţia decantată a operei şi profilul energic al acestei personalităţi.

Născut la Epureni, judeţul Vaslui, la 27 iulie 1937, Mircea Spătaru s-a format pentru început la Cluj, la Institutul de Arte Plastice „Ioan Andreescu” (absolvent promoţia 1962, profesor Kós András).
Descoperit şi sprijinit de marele istoric de artă şi estetician Giulio Carlo Argan, Spătaru şi-a perfecţionat studiile la Roma (1964), fiind apoi cooptat între cadrele didactice ale institutului clujean de belle arte.
Stabilit la Bucureşti în 1987, devine în 1990 rector al reînnoitei Academii de Artă (transformată în 1997 în Universitate) a cărei conducere o va asigura cu vie inteligenţă şi cu har, cu o energie imbatabilă, până în 2004.
(Andra Dumitrescu)
SURSA: romanialibera.ro
Citiţi şi articolul Mircea Spătaru.

De vorbă cu artista Ana-Maria Rugescu

Ana-Maria Rugescu: Tapiseria permite transpunerea ideilor în lână şi a formelor prin culoare

Ana-Maria Rugescu este o artistă deveancă care, atunci când vorbeşti cu ea, dă dovadă de multă modestie. Ea lucrează în domeniul artelor vizuale. Dar, un domeniu al formelor mai puţin cunoscut – cel al tapiseriei. Pasinea pentru artă şi frumos a moştenit-o de la mama sa. De mică a fost atrasă de artă şi a frecventat cursuri de iniţiere pentru copii. Dorinţa de a transpune frumuseţea care ne înconjoară a devenit pentru Ana-Maria Rugescu o modalitate de iniţiere şi instruire. În domeniul artei textile, mai mult decât în alte domenii, folosirea elemetelor formale şi materiale care sugerează o idee pot determina exprimarea prin intermediul materialităţii şi structurii. Dacă „chirurgia” esteticii actuale implică să suferi pentru frumos, artele textilele înlătură această suferinţă în cazul Mariei Rugescu.

Ana-Maria Rugescu este născută pe data de 25 ianuarie 1954, la Deva. A urmat între anii 1975-1979 cursurile Institutului de Arte Plastice „Ioan Andreescu” din Cluj, fiind licenţiată în Artele Textile. Ana-Maria Rugescu are o vastă activitate expoziţională din care amintim (selectiv): Sala Polivalentă Bucureşti (1980, 1986, 1987, 1992), Palatul Culturii, Iaşi (1991), Salonul Naţional de Artă Constantin Brâncuşi (2006), Palatul Parlamentului, Bucureşti (2010), Parlamentul European, Bruxelles (2010), a participat la toate expoziţiile organizate de UAPR Deva (unde este membră) etc. De amintit în mod special sunt Bienala de Arte Plastice „Lascăr Vorel” Piatra Neamţ (2009), Bienala Artelor „Ioan Andreescu”, Buzău (2010 – unde a obţinut premiul pentru Artă Decorativă) şi, în anul 2010, i-a fost acordat Premiul pentru Excelenţă de UAPR Deva. Expoziţia personală de tapiserie de la Galeria Artex din Râmnicu Vâlcea (2011), mai poate fi vizitată şi acum. Ana Maria Rugescu este profesoară în cadrul Liceului de Muzică şi Arte Plastice Sigismund Toduţă, din Deva.

În discuţia care urmează folosim un ton colegial, la persoana întâi, având dorinţa ca această conversaţie să fie o invitaţie în lumea artelor şi a tehnicilor din domeniul plasticii. Arta aparţine istoriei noastre, aparţine prezentului care ne interesează şi la care ne raportăm. Meditaţia asupra problemelor estetice ale formei apare ca un raport între reflexia teoretică şi cea practică.

„Frumosul trebuie să lucreze prin artă pentru bucuria noastră”

Grigore Roibu: Cum ai luat decizia ca din toate domeniile artei să te ocupi de tapiserie şi cum ai ajuns la concluzia că acest domeniu ţi se potriveşte cel mai mult?

Ana-Maria Rugescu: De timpuriu am ajuns la concluzia că artele decorative, şi în special tapiseria, sunt mai aproape de sufletul meu. Se pare că am avut o precocitate motivată de interesul pentru intensitatea şi calitatea muncii artistice şi sugestivitatea tehnicilor mixte, care conferă o subtilă dinamică formelor. Da! Este chiar surprinzător şi pentru mine!, …dar aşa s-a întâmplat şi mă bucur că am fost îndrumată pe acest drum, care de o viaţă, îmi dă mari satisfacţii, în special în timpul creaţiei propriu zise.
Este ceva minunat!, în paranteză spun că sunt printre fericiţii oameni care au fost înzestraţi cu creativitate…, mai ales în lumea formelor şi a culorilor.

– Artele textile au origini străvechi care asparţin artei populare sau de cult. Cum este văzut acest domeniu, oarecum conservator, în limbajul plastic din contextul „gramaticii” estetice pe care o oferă arta contemporană? Ce influenţe ale artei tradiţionale se fac simţite în lucrările tale?

– Tapiseria este rezultatul unui meştesug cu rădacini nu vechi, chiar străvechi şi mă refer aici la ţesăturile speciale care îndeplineau funcţii atât decorative cât şi practice, împodobind pereţii sau acoperind piese de mobilier. Pornind de la folclor, precum şi de la prelucrarea tradiţiei, şcoala de tapiserie românească a luat fiinţă, tragându-şi originea din filonul sănătos al creaţiei populare. Arta tapiseriei, indiferent de influenţă, este o artă nobilă, în care eu cred. Cartoanele destinate tapiseriei au un stil propriu şi, înainte de a fi carton, sunt lucrări grafice, posibil de transpus în tapiserii.
În noile tendinţe ale artei actuale apar obiecte textile, asamblaje ritmate, colaje cu suprafeţe mari ritmate, după legi decorative proprii, moduli de piese ce dezvoltă construcţii spaţiale originale, miniaturi textile şi, desigur, happeninguri textile.
Influenţe directe nu am în lucrările mele de tapiserie, dar sunt la curent cu tot ce înseamnă tapiseria, de la cea clasică, din timpul Renaşterii, a Barocului, a marilor ateliere naţionale de tapiserie de la Gobelins, Aubuson etc, până în perioada modernă, cu cerinţele estetice contemporane şi cu influenţe ale şcolii franceze, dominată de Jean Lurçat.
Îmi vin în minte nume din avangarda artei textile româneşti: Ana Lupaş, Teodora Moisescu Stendl, Ion şi Ariana Nicodim, Florin Ciubotaru, Ileana Balotă, Gheorghe Gogescu, Daniela Frumuşeanu ş.a., care au creat o artă nu mai prejos de cea europeană.

– Care este misiunea ta de a crea conexiuni prin artă, care sunt mesajele pe care doreşti să le transmiţi şi de unde te inspiri?

– Doresc ca tapiseriile mele să creeze imagini artistice unice şi personale….doresc, de asemenea, ca ideile mele şi stilul personal să stimuleze gândirea, dincolo de concretul tehnicii utilizate. Elementele pur decorative stabilesc câmpul imaginii tapiseriei, iar lucrările mele dezvăluie respect pentru rigoarea aplicării bogaţiei de forme.

Preocuparea principală a lucrărilor vizează deopotrivă limbajul şi tehnicile de lucru. Ele sunt un exerciţiu continuu de reamintire a unor forme văzute şi apoi prelucrate prin filtrul propriei creativităţi, în maniera generalizatoare, care revin sub alte aparenţe. Pornesc de la natură, cu puterea de fascinaţie a realului cunoscut prin simţuri. Tapiseria este echilibrată la nivelul expresiei de dialogul cromatic, de stricteţea compoziţională şi menţine o ordine a semnelor decorative. Regnul vegetal şi mineral sunt principalele şi inepuizabilele surse de inspiraţie.

– Ce fel de lucrări sunt apreciate din creaţia ta de către public şi cui se adresează ele?

– Publicul apreciază în creaţia mea compoziţiile inspirate din lumea vegetală şi tehnica de ţesut de origine orientală, cu noduri de diferite înălţimi. Ca o curiozitate, trebuie să spun că lucrările mele, în funcţie de compoziţiile din proiect, au o desime ce variază între 20.000 şi 40.000 de noduri pe metru pătrat. Este impresionant, Nu?!
Tapiseriile sunt destinate unor spaţii generoase. Eu doresc să fac cunoscută tapiseria ca artă şi să revitalizez gustul publicului pentru acest tip de artă prin soluţii aflate la interferenţa procedeelor tradiţionale cu formele actuale de exprimare plastică. Fiecare lucrare doresc să fie un pretext pentru investigaţii expresive şi performanţe decorative, capabile să modifice structura imaginii.

– Creaţiile tale îmbină materiale şi texturi diferite cu volumetrii expresive. Cum ai ajuns la aceste formule plastice şi în ce măsură jocul şi hazardul sunt stimulente?

– Da! jocul împreună cu hazardul pot deveni stimulente dar numai în faza iniţială a proiectului. Îmi place să folosesc propria-mi creativitate pornind de la jocul iniţial. Este fascinant…toţi artiştii care lucrează în domeniul vizualului ştiu de ce!

– Cum îţi alegi materialele şi care este semnificaţia ce străbate dincolo de materialitate?

– În alegerea materialelor sunt foarte pretenţioasă. În general le aleg cu prioritate pe cele de calitate, cu structuri cât mai deosebite. Dar, câteodată, recunosc, mă aleg ele pe mine, pentru că mă încântă de la prima vedere. Îmi place noutatea, originalitatea în privinţa structurii firelor de lână, de mătase, fire de aur sau de argint. Unele îmi sunt folositoare la tehnica colajului, pe material sau în broderie, pe diferite suprafeţe.
Nu pot să spun că subordonez materialul ideii lucrării sau ideea o subordonez materialului. Este un echilibru pe care îl caut şi-mi place să lucrez de la tapiseria haute-lisse la obiecte textile din diverse materiale, miniaturi textile cu lână, mătase, bumbac, metal, lemn, piele, sfoară de manila etc.

– Care este atitudinea ta faţă de materialele nonconvenţionale?

– Referitor la această întrebare, pot să afirm că materialul textil este mereu reînnoit. De la celebrarea peretelui interesul tapiseriei s-a deplasat către dimensiunea sculpturală, către explorarea posibilităţilor spaţiale şi, în cele din urmă, către obiect şi instalaţie. De la materiale şi tehnici tradiţionale şi utilizarea metodelor clasice, artele textile s-au orientat spre o formulă a esteticii moderne. Niciodată însă, destinaţia murală nu a fost abandonată. Niciodată fibra textilă nu a fost contestată, tradiţia fiind întotdeauna însoţită de „speranţa” reactualizarii. În tapiseriile personale folosesc materiale şi stiluri expresive din sfera decorativului, activez în câmp bidimensional şi tridimensional, prin diverse materiale textile, inclusiv unele neconvenţionale.

– Este greu să pregăteşti o expoziţie în lipsa unor instituţii specializate în acest sens? Lipsa curatorilor şi a galeriilor private axate pe domenii stricte este un inconvenient în acest sens?

– În ceea ce priveşte lipsa curatorilor şi al galeriilor private…Da, ai dreptate. Cred că am avea o viaţa mult mai uşoară! Şi ne-am putea folosi energia creatoare pentru ceea ce ştim mai bine. Eu sunt o susţinătoare a galeriilor private şi chiar pot să spun, că la modul ideal, mi-aş dori o galerie privată care să găzduiască valori reale ale artei, o artă reprezentată prin artişti valoroşi, de toate vârstele şi, cu predilecţie, creatori de artă decorativă… Nu se ştie niciodată! Poate unul dintre colegii de breaslă sau iubitori de artă cu potenţial financiar vor realiza acest posibil proiect şi în ceea ce numim provincie. Spun asta pentru că nu cred că există artist de provincie, ci doar artişti buni sau mai puţin buni, mai apreciaţi sau mai puţin apreciaţi.

Cât despre pregătirea unei expoziţii…Ai atins un punct sensibil. Cum se spune…toţi ştim că este extrem de greu să pregăteşti o expoziţie şi, asta, chiar după ce ai finalizat toate lucrările. Dacă doreşti din tot sufletul reuşeşti! Strângi bănuţ cu bănuţ, îţi fixezi un termen şi o ţintă şi îţi realizezi dorinţa. Eu sunt un exemplu viu în acest sens. Prima expoziţie personală de tapiserie am realizat-o după vârsta de 31 de ani, mult de la terminarea facultăţii, dar mi-am îndeplinit visul. Totul ţine de tenacitatea artistului. Mi-am îndeplinit dorinţa cu paşi mici. Sunt o persoană cu multă răbdare, de aceea pot să lucrez în această artă pe care o consider specială şi nobilă.

– Cât durează realizarea unei lucrări în acest domeniu?

– În ce priveşte realizarea unei lucrări de tapiserie, depinde clar de mărimea proiectului şi de ideea compoziţională. Poate să fie o compoziţie decorativă, cu suprafeţe mari, care se poate realiza într-un timp mai scurt sau poate fi o compoziţie grafică, cu suprafeţe aglomerate şi, atunci, necesită un timp de realizare mai mare. Eu am realizat tapiseriile între o lună şi jumătate şi chiar două luni. Deşi în general mă dedic total unei singure lucrări, am perioade când lucrez concomitent la două sau chiar trei lucrări. Spre deosebire de lucrările de pictură sau grafică, unde se pot face modificări ulterioare, în tapiserie proiectele trebuie gândite de la început, în cele mai mici amănunte. Intervenţiile ulterioare în ce priveşte echilibrul suprafeţei plastice, echilibrul cromatic şi al formelor sunt practic imposibile. Dar pot să-ţi spun că în ceea ce priveşte transpunerea proiectului de tapiserie în materialul propriu zis, nu este o manoperă anostă şi plictisitoare. Se poate interveni şi în timpul lucrului cu idei, în sprijinul aspectului artistic al tapiseriei. Se ţine cont de nişte reguli, dar poţi fi în acelaşi tip creativ. De aceea, cel puţin pentru mine, fără să consider că folosesc cuvinte mari, tapiseria este o artă miraculoasă şi sper să fiu sănătoasă să pot crea în continuare. Nu ştiu dacă mă crezi, dar este cea care îmi dă bucurie şi împlinire.

– Cum se împacă munca de creaţie cu cea de dascăl în cadrul Liceului de Artă?

– A! tu ştii, pentru că şi tu eşti în acelaşi timp şi artist şi dascăl. Se împacă foarte bine. Munca de atelier şi cea de la catedră se completează reciproc. Eu împrumut de la copii spontaneitatea, exuberanţa, sinceritatea şi puritatea lor, dar le şi dăruiesc cu mult drag şi plăcere, experienţa, cunoştinţele şi competenţele mele. Ca profesor de arte vizuale încerc să le insuflu elevilor plăcerea de a desena şi de a colora. Din proprie experienţă, consider că folosind metodele active, participative, prin stimularea interesului elevilor faţă de problemele plastice, contribui la dezvoltarea personalităţii creative a acestora.

– Fiind colegi de catedră ştiu că eşti una dintre cele mai iubite profesoare.

– Încerc o cât mai mare apropiere a copiilor de artă şi organizez expoziţii în şcoală cu cele mai reprezentative lucrări ale elevilor. Ceea ce îmi doresc cel mai mult este de a-i face pe elevi să vadă frumosul din jurul lor, să fie receptivi, să rezoneze la frumos şi să admire operele dintr-o galerie.

– Practicarea artelor textile este interdependentă de cunoaşterea unor tehnici cum ar fi de exemplu imprimeria, ţesutul sau broderia. Excluzând propriile inovaţii de ordin tehnic, cui datorezi însuşirea acestor tehnici?

– În timpul studiilor de la Facultatea de Arte Plastice şi Decorative „Ioan Andreescu” din Cluj Napoca, am avut posibilitatea să studiez în principal specializarea tapiserie şi secundar specializarea imprimeuri. Acestea sunt total diferite ca tehnică, dar fac parte din aceeaşi familie. Pot să spun că arta imprimeurilor este deosebit de incitantă, cu posibilităţi enorme de compunere şi recompunere a formelor prin juxtapunere şi gradaţie. Da, sunt deosebite! Acum că mi-ai pus aceasta întrebare pot să-ţi spun că mi-ai deschis dorinţa de a lucra şi în această tehnică. De fapt, înainte de a fi cadru didactic, am lucrat timp de 20 de ani în activitatea de creaţie şi cercetare din industria textilă, în special imprimeuri. Am avut sute de proiecte de imprimeuri omologate care au fost transpuse pentru mica sau marea serie, destinate exportului. Însuşirea acestor tehnici o datorez profesorilor de specialitate de la institut şi tehnicienilor specializaţi în obţinerea coloranţilor şi a sitelor destinate imprimeurilor.

– Există artişti care au căutări identice cu arta pe care o propui? Şi, în final, o ultimă întrebare. Care sunt tendinţele similare în arta contemporană?

– Da, bine-nţeles că sunt artişti cu căutari similare. Fiecare din artiştii tapiseri caută să fie cât mai originali, să aibă un stil propriu, dar undeva tot ne întâlnim… Oricum, trebuie să-ţi spun, aşa cum este şi la voi ceramiştii, şi noi avem posibilităţi infinite de creaţie. De noi depinde până unde păşim. Tendinţa artei textilelor de interior este deplasarea spre zonele obiectului decorativ, cu funcţie ambientală. Creatorii tineri renunţă mult prea uşor la rigorile tapiseriei haute-lisse sau base-lisse. Fenomenul proliferează în mod sigur şi din cauza costurilor ridicate cerute pentru transpunerea unui proiect în lucrare definitivă. Tendinţa se deplasează spre tehnici mixte, alăturând materiale diferite şi soluţii mai „lejere”, care să confere iluzia tridimensionalului. Tapiseria este singura tehnică care permite transpunerea în lână a ideilor şi a formelor prin culoare. Materiale diferite se adună şi se despart într-o elaborare plastică, de multe ori surprinzătoare şi întotdeauna incitantă. Frumosul…nu-i aşa? Trebuie să lucreze prin artă pentru bucuria noastră de fiecare zi.

– Să nu încheiem totuşi fără a ne spune care sunt planurile tale de viitor?

– Din punct de vedere al planurilor de viitor…..pot să spun că stau bine. Am cel puţin 30 de proiecte de tapiserie. Recunosc, de data asta, de dimensiuni mai mici, dar cu tehnici personale şi originale. De abia aştept să le realizez. Voi participa la ediţia a V-a din anul acesta de la Vest meet East Cultural Book Exchange, Bucureşti.
(Interviu realizat de Grigore Roibu).

Interviu cu profesorul Gheorghe Arion

Confesiuni. Confesiuni. Confesiuni.

La zece ani de la publicarea acestui interviu pe care l-am realizat în cotidianul Monitorul de Cluj – miercuri 12 ianuarie 2000, cu unul dintre cei mai iubiţi profesori pe care i-am avut în cadrul Universităţii de Arte şi Design Cluj, am descoperit vechiul ziar în arhiva mea. Aceste confesiuni ale istoricului şi criticului de artă profesorul univ. dr. Gheorghe Arion, care din păcate nu se mai află printre noi, am considerat că merită a fi din nou „ascultate”. A fi ascultat şi a împărtăşi din experienţa sa studenţilor lui, îi plăcea cel mai mult lui Gheorghe Arion în calitatea sa de dascăl. Aşa am luat hotărârea, ca o parte din acest interviu să îl aduc din nou în faţa cititorilor mei.

Gheorghe Arion s-a născut în 21 mai 1936 la Oradea. A studiat Liceul Samuil Vulcan din Beiuş, de unde, ca intelectual, se revedică. În 1958 este absolvent al Facultăţii de Istorie Cluj, în clasa profesorului Virgil Vătăşeanu. Între dascălii iubiţi se numără: Constantin Daicoviciu, David Prodan şi Mihail Macrea. În 1971 îşi ia doctoratul cu o teză despre arta gotică din Transilvania. Publică mai multe volume, articole şi studii de istorie a artei, fiind professor titular al Universităţii de Arte şi Design Cluj.

„A scrie despre artă este un imperativ”

Grigore Roibu: De ce trebuie să mai scriem despre artă? Credeţi că studiul artei, pus în legătură cu evoluţia ştiinţelor, dar şi a civilizaţiei poate oferi neîncetat perspective asupra înţelegerii artei pe de o parte şi a omului pe de alta?

Gheorghe Arion: De ce trebuie să scriem despre artă? Mă gândesc la o întâmplare… În urmă cu mai mulţi ani când eram elev, la bibleoteca liceului meu din Beiuş, am dat peste o carte despre arta antică. Am avut satisfacţia, tânăr elev fiind atunci, să descopre pe paginile acelei cărţi, câteva adevăruri extraordinare. Am făcut cunoştinţă cu monumente ale Antichităţii, am aflat despre unele busturi, despre câteva statui şi atunci am aflat despre o statuie celebră în istoria artelor universale – statuia lui Marc Aureliu de pe Capitoliul roman. Cunoscând opinia autorului am aflat nu numai despre ce reprezintă valoarea de artă, dar şi lucruri esenţiale despre Împăratul Marc Aureliu. În felul acesta s-a născut acel fericit binom: artă-om-personaj sau om-personaj-artă, din care concluzia nu se poate formula decât în termenii aceştia: oare despre monumentele acestea şi multe dintre ele dispărute, dacă nu ar fi existat consemnări, am fi ştiut? Mă îndoiesc. Deci a scrie despre artă este un imperativ. Este ceva ce trebuie să aibă şi are o dimensiune a permanentului.

– Căutarea artistului de azi ar avea ceva comun cu cea de altădată?

– În cea mai mare parte da. Îmi vine greu să cred că la ora actual artistul are o problematică diferită substanţial de ceea ce erau căutările artistului din perioadele anterioare. Practic atâta timp cât urmăreşti un ideal de frumos, de armonie, înseamnă că nu-l poţi fixa într-o anumită perioadă. Idealul este cel care se schimbă de la o epocă la alta, pentru că fiecare epocă are propriile căutări. Dar a fixa, aşa cum spuneam, un asemenea ideal într-o perioadă a trecutului sau într-una care este actuală, mie mi se pare un punct de vedere care suferă de oareşce strâmbăciune. Cred că arta trebuie să fie o instituţie care să dobândească statutul de permanenţă.

– Consideraţi că unul dintre scopurile istoricului de artă este de a împărtăşi demersul care îl determină pe artist să creeze?

– Da. Istoricul de artă cred că are un rol foarte important în viaţa societăţii. Aceasta este menirea primordială pe care o are arta, la care se mai adaugă ceva. Se mai adaugă acea extraordinară contribuţie a istoricului de artă la o anumită reînviere a unei perioade tercute. A scrie cu competenţă despre artă, a încerca să stabileşti filiaţiile, să stabileşti o anume circulaţie a formelor înseamnă un lucru cu adevărat extraordinar – o permanentă căutare şi redescoperire a unor epoci trecute şi idealurile lor şi a unei epoci prezente. Rolul tău de istoric de artă este acele de a face lăgătura înte aceşti termeni.

– Dumneavoastră aţi organizat foarte multe expoziţii. Deci, care ar fi diferenţa între un istoric de artă şi un curator?

– Mărturisesc că mie personal cuvântul curator nu îmi place. Nu ştiu de ce. Într-adevăr am avut un număr mare de expoziţii. Sunt peste 800 de expoziţii pe care le-am vernisat. Mă pot uita în urmă şi să constat că expoziţiile reprezintă ceva în viaţa mea. Este însă de făcut o disociere între ceea ce este istoricul de artă şi ceea ce este criticul de artă. Istoricul de artă este omul de cultură, este cel care cu rigoare cercetează demersul cerativ, iar criticul se adresează publicului la un vernisaj. Cred că menirea criticului de artă este cel de a descifra acele extraordinare meandre care stau nu odată, ca şi atâtea întrebări, la fundamentarea artistului pentru a-ţi transmite ceva din universul lăuntric.

– Multe dintre producţiile artei moderne ajung să nedumereasă sau să descumpănească publicul. Ce credeţi despre această ruptură între artist şi receptor?

– Nu ştiu dacă este neapărat o ruptură. Eu aici aş vedea lucrurile puţin mai nuanţat. Să ştiţi că pentru un privitor care astăzi se pronunţă – „Vai, cât de nesuferită este această lucrare!”- e, de fapt, un anume impas, pe care îl stăbate şi privitorul şi artistul. Nu ştiu dacă întotdeauna eşti pregătit să receptezi exact ceea ce transmite artistul. Acum 100 şi ceva de ani în urmă (…) în galeria Impresioniştilor, într-o societate pariziană bine pregătită (…) constaţi că aceasta era total nepregătită pentru a „gusta” noile opere de artă.

– Cum se împacă activitatea de cercetare cu cea didactică de la Academia de Arte Vizuale Ioan Andreescu?

– Eu am văzut întotdeauna aceste două coordonate ca o simbioză şi nu pot concepe să nu existe o simbioză între cercetare şi predare. (…) Eu personal mă revendic societăţii prin dimensiunea mea de dascăl.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)

Legea Educaţiei – reformă sau eşec

Curtea Constituţională a comis-o din nou. La fel ca în cazurile legilor precedente, cei nouă judecători au considerat că Legea Educaţiei Naţionale, adoptată prin asumarea răspunderii guvernamentale este constitutională; asta după ce anul trecut asumarea răspunderii pentru o lege de o astfel de importanţă nu era constituţională prin asumarea răspunderii. Curtea Constituţională a luat o decizie care întăreaşte suspiciunea subordonarii politice a judecătorilor numiţi de actuala putere.

Guvernul Boc demonstrează, încă o dată, că educaţia nu este pe lista sa de priorităţi. Acest lucru este demonstrat prin promisiunea că salariile dascălilor vor fi majorate cu 50%, demagogie folosită doar pentru ca Traian Băsescu să câştige alegerile în anul 2009. Părinţii, elevii şi cadrele didactice aşteptau o lege care să eficientizeze sistemul şi să producă o stabilitate în cadrul acestuia. PD-ul nu a consultat factorii responsabili în domeniu şi Legea Educaţiei a fost concepută pe ascuns, fără nici un dialog social, doar în urma înţelegerii cu UDMR, pentru ca acesta să susţină în continuare actualul Guvern. Pe parcursul ultimului an, președintele țării, Traian Băsescu a lansat idei confuze şi rău voitoare, referitoare la calitatea slabă a educației din România.

Nu aş fi vorbit despre acest subiect dacă această lege nu ar avea o imprtanţă deosebită pentru viitorul copiilor noştri. Arta nu a fost suportată de regimul totalitar a lui Ceauşescu, care desfiinţa liceele cu profil artistic. Acum, artele sunt într-un pericol din ce în ce mai mare de a intra în disoluţie. Comasările şcolilor cu puţini elevi şi dorinţa de a pregăti o generaţie de tineri a căror deschidere intelectuală este direcţionată doar către meserii practice, fac din ce în ce mai puţin atractive meseriile liberale care ţin de viaţa culturală a unui oraş sau, de ce nu, a unei naţiuni. Ne-a plăcut întotdeauna să ne lăudam cu micii plasticieni, balerini, muzicieni sau sportivi care au reprezentat România în diferite concursuri şi festivaluri internaţionale. Atât pentru etnicii maghiari, cât şi pentru cei români, liceele vocaţionale constituie o soluţie pentru diminuarea decalajului de adaptare la realităţile economice şi sociale şi mai puţin contează limba de predare. Pentru toată societatea însă, reducerea imixtiunii politice în procesul educativ este o prioritate. Liceele vocaţionale au ajuns să aibă un statut incert. Asigurările care vin din partea Guvernului nu mai au credibilitate. O dată ce cadrele didactice au fost înşelate prin intermediul unor legi care nu au fost aplicate, nu pot avea acum speranţa, că de data aceasta, sistemul de învăţământ va deveni aşa cum susţine actuala putere. Pentru a nu judeca unilateral ceea ce propune noua Lege a Educaţiei, iată cele mai importante elemente noi:

• Din 2012 învaţământul obligatoriu începe de la 6 ani.
• Clasa a IX-a trece la gimnaziu începând cu generaţia clasei a V-a din anul şcolar viitor.
• Admiterea la liceu se face pe bază de protofoliu, cu două probe scrise şi examen opţional organizat de fiecare liceu în parte.
• Finanţarea costurilor se vor face per elev.
• Noul curriculum va fi bazat pe competenţe şi examene transdisciplinare.
• Evaluările elevilor vor fi trecute într-un protofoliu educaţional.
• Până în anul 2020 liceul devine obligatoriu.
• Elevii vor studia maxim 20 de ore la primar, 25 la gimnaziu şi 30 la liceu.
• Scoaterea examenului de titularizare şi angajarea profesorilor în sistemul educaţional de către fiecare şcoală în parte.
• Părinții vor primi amenzi dacă elevii chiulesc.
• Părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru şcolarizarea elevului, pe perioada învăţământului obligatoriu şi răspunde pentru distrugerile materiale din patrimoniul şcolii cauzate de elev.

În ceea ce priveşte examenul de Bacalaureat, acesta ar putea fi simplificat prin eliminarea probelor orale, urmând ca Bacalaureatul să cuprindă doar trei probe scrise: la Limba română – obligatoriu, la Matematică – pentru cei care au absolvit licee cu profil ştiintific sau tehnologic şi Istorie pentru liceele vocaţionale, la care se adăugă o disciplina obligatorie, în funcţie de profilul liceului, pentru cei din zona socio-umanistă şi cei de la liceele de muzică, arte plastice etc.

Cele mai importante schimbări ale noului proiect legislativ vizează conducerea universităţilor şi a şcolilor. Dacă, în proiectul iniţial, era stabilit ca rectorii să fie desemnaţi prin concurs, în noul proiect instituţiile de învăţământ superior primesc libertatea de a opta între două modele distincte: alegerea rectorilor prin scrutin universal sau după modelul corporatist. O altă modificare se referă la „clanurile universitare”. Astfel, rudele până la gradul III nu vor mai putea să deţină funcţii de conducere în cadrul aceleiaşi universităţi, proiectul iniţial vizând restricţii doar la nivel de facultate.

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB), Andrei Marga, consideră că Legea Educaţiei a fost făcută pentru a crea din profesori şi directori de şcoli agenţi electorali pentru preşedintele Traian Băsescu. De cealaltă parte guvernanţii susţin că această lege este reformatoare şi revoluţionară. Cu toate acestea Academia Română, sindicatele din învăţământ, părinţii, cadrele didactice şi societatea civilă condamnă această lege, numind-o „antinaţională”. Pentru a putea fi aplicată legea trebuie urmată de peste 50 de ordonanţe de Guvern care să o poată face funcţională. În concluzie această lege mai mult nemulţumeşte, decât să aducă stabilitate în sistemul de educaţie tot mai tensionat. Mai mult, partidele din opoziţie promit că vor schimba Legea Educaţiei în momentul când vor veni la putere.

Grav este când se ajunge la gesturi disperate, precum cel a lui Adrian Sobaru care s-a aruncat de la balconul Parlamentului într-un gest de protest. „Ne-aţi ucis viitorul”, scria pe tricoul lui. „Pentru tine, Boc! Aţi luat banii copiilor!” a strigat el înainte de a se arunca într-un salt al impresiei de libertate (care mi-a adus aminte de montajul fotografic a lui Yves Klein din anul 1960). Adrian Sobaru avea doi copii, dintre care unul cu autism. Ajutorul de însoţitor pentru persoană cu handicap i-a fost tăiat de la 550 de lei la 150 de lei. În plus, nu mai primea medicamente compensate pentru tratamentul celui mic. (Grigore Roibu)