Pădurenii – un ţinut al poveştilor vesele şi triste

Fotoreportaj de Grigore Roibu şi Andrei Rosetti

În vara acestui an scriam despre Ţinutul Pădurenilor, o zonă geografică plină de resurse naturale şi umane de neuitat, motiv pentru care am încercat să o „ancorez în istorie” (Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi).

Anul acesta am străbătut Ţinutul Pădurenilor în încercarea de a descoperi comunităţile rămase în această zonă după închiderea exploatărilor miniere. Satele, unele foarte mici, în care abia mai trăiesc zece familii, sunt parcă „aruncate” pe vârfurile dealurilor „împodobite” cu păduri de foioase şi conifere. Ţinutul Pădurenilor este un platou înalt, aşezat între Depresiunea Ţării Haţegului, la sud, şi Valea Mureşului, situat în partea centrală a judeţului Hunedoara, la 220 – 270 metri altitudine, ocupând o suprafaţă de 97 Km². Zona se remarcă prin valoarea etnografică exprimată în frumuseţea portului popular, a ţesăturilor, dar şi în originalitatea arhitecturii ţărăneşti. Cu toate că se află la mică distanţă de municipiul Hunedoara, multe sate din Ţinutul Pădurenilor au rămas izolate. Tinerii au plecat în oraşe, iar bătrânii supravieţuiesc din îngrijirea animalelor şi pensiile de cele mai multe ori foarte modeste. Iarna, ninsorile trimit satele în izolare.

Intrând în comunităţile cu multe case părăsite ai impresia că te-ai întors în Evul Mediu. Din când în când, liniştea este spulberată de huruitul unui tractor sau a unei drujbe fapt ce îţi reaminteşte că te afli în cu totul şi cu totul alt veac.

De câte ori am putut în acestă vară şi toamnă m-am urcat în maşină şi am evadat în Ţinutul Pădurenilor mânat de pasiunea mea pentru fotografie, dar şi pentru a mă documenta cu privire la această zonă de vis, ruptă din altă lume. Am mers din Hunedoara spre Govăjdie şi Cerbăl sau din Deva spre Muncel şi Feregi. Cu toate acestea, ceea ce îmi propusesem de mult timp, era să străbat Zona Pădurenilor din Hunedoara la Deva, un drum pe care mulţi localnici mi-au spus că nu am cum să îl fac fără o maşină de teren. Nu este un traseu uşor, fiind vorba de aproximativ 80 Km, o parte pe drumuri forestire. Vremea favorabilă şi ambiţia m-au determinat să încerc această mică expediţie. În final am reuşit acest lucru, deşi, traseul este foarte anevoios mai ales pentru automobilul meu care este departe de a fi un 4×4.

Nu o să descriu în amănunt traseul, materialul fotografic de faţă fiind rezultatul a mai multor ieşiri pe care le-am făcut pe parcursul acestui an, fără o selecţie riguroasă. Nu o să intru nici în detaliile tehnice de fotografiere pe care le-am experimentat. Pot spune, însă, că în urma acestor ieşiri am strâns un material documentar de aproximativ 1000 de fotografii pe care îl consider incomplet, dar care va face parte, probabil, dintr-o serie nouă „Oameni şi locuri” pe care intenţionez să o dedic Ţinutului Pădureni. În articolul de faţă o să schiţez o parte a acestui ţinut cu un mare potenţial turistic, un amestec de peisaj, arhitectură şi ocupaţii precum şi un imens potenţial uman, persoanele cu care am intrat în vorbă fiind foarte primitoare şi amabile. Pădurenii reprezintă o destinaţie fotografică inedită, indiferent de anotimp. Subiectele te pot lua prin surprindere, la tot pasul.

La aproximativ 10 kilometri de Hunedoara, în satul Groş am intrat în mica biserică de lemn, unde am cerut sfatul localnicilor despre acest traseu care urma să se termine la Veţel. După spusele lor, fiind toamnă, drumul era inaccesibil datorită utilajelor folosite la tăierea lemnelor. Pe drumul spre Cerbăl lăsăm în urmă două sate aflate în stânga şi dreapta drumului principal, Ulm şi Arănieş. Ambele sate au aproximativ 15 familii. La Arănieş, grajdurile comunităţii, aflate pe culmea dealului, unde se urcă pe o potecă, ocupă o suprafaţă mai întinsă decât satul. Pe acest traseu, cei obişnuiţi cu confortul asfaltului stârnesc zâmbetul localnicilor, majoritatea aflaţi la vârsta a treia, dar care urcă poteca cu o viteză incredibilă de două ori pe zi, indiferent de anotimp, pentru a ajunge la animalele lor.

Comuna Cerbăl are în componenţă 8 sate: Cerbăl (reşedinţă), Ulm, Arănieş, Socet, Poiana Răchiţelii, Feregi, Poieniţa Tomii şi Merişoru de Munte.

Traseul spre Poiana Răchiţelii este unul dificil. O maşină mică trebuie forţată pentru a urca drumul de pământ, uneori pietruit, ros şi cu şanţuri adânci prin care s-a scurs apa. Când intri în Socet şi Poiana Răchiţelii ai surpriza de a redescoperi asfaltul. Poiana Răchiţelii este unul dintre cele mai izolate sate. Pe timpul iernii drumul devine impracticabil, sătenii de aici fiind nevoiţi să-şi facă provizii din timp. Din Poiana Răchiţelii ne aventurăm cu maşina pe ceea ce mulţi ar numi o potecă, drum pe care localnicii ne-au spus că avem noroc cu seceta verii, deoarece în alte condiţii nu am reuşi să îl parcurgem. Peisajul devine din ce în ce mai fascinant dar noi ne concentrăm atenţia asupra drumului pentru a nu împotmoli maşina în noroi. Ştim că de la Feregi drumul este recent asfaltat. Trebuie să ajungem în Feregi pentru a reuşi să parcurgem traseul aşa cum ne-am propus: de la Hunedoara la Deva.

Pentru fotografierea pe timp de zi sunt necesare filtrele şi trepiedul. Soarele îşi schimbă culoarea pe parcursul zilei. La amiază intensitatea lui este maximă şi nu dorim să ratăm fotografiile după atâta drum parcurs. Seara, culoarea caldă a soarelui devine fascinantă. Umbrele se prelungesc şi radiaţiile devin galbene, portocalii şi roşii. Lumina bună, care ne place, ţine puţin. Ştim asta şi ne grăbim să profităm de ea. Toamna conferă peisajului un plus de spectaculozitate.

De la Feregi drumul devine, aşa cum spun localnicii, „mai bun decât pe autostradă”. Din păcate, ca orice drum de la noi, asfaltul începe brusc şi se termină tot atât de brusc cum a început, ducând de nicăieri până nicăieri.

Drumul asfaltat uneşte două sate Feregi de Poieniţa Tomii. Din Muncelu Mic, gropile apărute pe fostul drum de beton care coboară în comuna Veţel sunt cât roata maşinii. Majoritatea localnicilor sunt persoane în vârstă care se plâng de lipsa asistenţei medicale. Cel mai apropiat spital este la Deva şi, în cazul unei urgenţe, salvarea nu urcă pe un astfel de drum. Ai putea spune că drumul asfaltat a fost construit pentru Daciile vechi, imobilizate în curţile caselor sau pentru căruţe. Cu siguranţă, şi vacile preferă şoseaua când se întorc seara acasă…

 În ABC-ul, sau magazinul care este şi cărciumă, din satul Feregi atmosfera este mai mult decât relevantă pentru a ilustra situaţia actuală a zonei, un ţinut cu mare potenţial turistic.

Un sătean, aflat la o bere, ne povesteşte: „pe vremuri, când funcţionau minele, nu aveam drum, dar satul era plin de tineri. Acum sunt aproximativ 17 familii de bătrâni. Tineretul a plecat la oraş, în schimb noi ne-am ales cu drumul.” Măcar au de ce să le mulţumească autorităţilor pentru că au scăpat de noroi în sezonul ploios.

O bătrânică se chinuie să deblocheze telefonul mobil. Prietenul meu o ajută. Foarte fericită o zărim cocoţată pe un gard pentru a vorbi cu fiica ei, spunându-ne: „numa’ aici îi semnal…”

Portretul pentru mine este un gen fotografic pe care îl apreciez. Nu sunt adeptul pozelor de familie sunt mai degrabă fascinat de feţele expresive, uneori pline de riduri. Majoritatea localnicilor se lasă fotografiaţi. Cu toate acestea, nu poţi cere sătenilor, ocupaţi pe lângă gospodărie, să pozeze precum un model. Realizarea fotografiilor de portret sunt aici rodul privirii, sensibilităţii şi, nu în ultimul rând, al ascultării, al poveştilor vesele şi totuşi triste.

În Muncelu Mic, un schelet de lemn al unei viitoare biserici se profilează pe cer. Ne oprim lângă o clădire dărâmată pentru a cunoaşte oamenii din sat şi a face noi fotografii.

„Aici a fost şcoala şi magazinul. Au fost construite cu munca şi banii noştri. Acum totul este în ruină” , ne povesteşte un bătrân simpatic ieşit în întâmpinarea noastră când ne-a văzut cu aparatele de fotografiat la gât.

Am părăsit Pădurenii cu emoţii cantonate în dualitate. Am respirat aerul unei istorii ancorate în veşnicie, am descoperit culorile toamnei ce ne-a plasat în dimensiunea arhaică şi enografică prin cromatica tristă şi totuşi veselă şi, în acelaşi timp, ne-a impresionat sărăcia materială în contrast cu bogăţia sufletească a oamenilor din această zonă. După cele văzute şi imaginile realizate, fotografii ce conţin cu siguranţă ingredientul pasiunii, de câte ori am plecat din Ţinutul Pădurenilor ne-a cuprins o puternică dorinţă de a ne reîntoarce. (Grigore Roibu)

„Poveştile Reginei Maria a României”, în dar de Crăciun

Poveştile citite iarna, la gura focului sau în faţa bradului împodobit, au un farmec cu totul aparte. „Poveştile Reginei Maria a României” cuprinde treisprezece basme scrise de Majestatea Sa Regina Maria, toate inspirate de dragostea Reginei pentru România şi poporul român. Basmele au fost publicate pentru prima dată în limba română în anul 1923 sub titlul „Cartea de basme a Reginei Maria”.

Poveştile Reginei Maria a României
Editura: Curtea Veche Publishing, Anul apariţiei: 2011
Număr pagini: 208 / Format: 21,6 × 21,6 cm
Copertă: Griffon and Swans
ISBN: 978-606-588-258-4
Preţ: 40 ron; redus: 34.00 ron

Regina Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Angliei şi verişoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, era renumită pentru frumuseţea ei, pentru inteligenţă, simţ diplomatic, altruism şi pasiune pentru artă, poezie şi filozofie. Consoarta Regelui Ferdinand I şi mama regelui Carol al II-lea al României a fost supranumită „Regina inimilor” sau „Mama răniţilor”, datorită dragostei şi dăruirii pe care le-a arătat în timpul Primului Război Mondial.

Dincolo de multiplele acţiuni de caritate întreprinse, Majestatea Sa a rămas în memoria românilor şi pentru talentul de a scrie. Opera sa literară este vastă, cuprinzând câteva romane sentimentale, volume de povestiri, poveşti şi basme pentru copii şi un jurnal în două volume, „Povestea vieţii mele”.

Nu întâmplător, în apropierea Crăciunului, „Curtea Veche Publishing” a pregătit o surpriză atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari, interesaţi de una dintre figurile emblematice ale istoriei noastre.

Volumul „Poveştile Reginei Maria” reînvie farmecul clipelor de intimitate pe care Majestatea Sa le petrecea povestind cu cei cinci copii. Cartea are un format original, ce încearcă să sublinieze, prin fotografii sugestive, povestea familiei Reginei. Astfel, în volum apar ilustraţii cu Regina Maria a României, Regele Ferdinand I, cei cinci copii ai acestora – Carol (viitorul rege Carol al II-lea), prinţul Nicolae, principesele Elisabeta, Maria şi Ileana şi prinţul Mihai (viitorul rege Mihai I al României, nepotul Reginei Maria şi fiul lui Carol al II-lea).
Toate poveştile au un pronunţat fundal românesc şi reflectă apropierea Reginei Maria de România. Unele sunt poveşti moralizatoare, creştine – „Cartea Minunată a Părintelui Simion”, „Sămânţa înţelepciunii” şi „Baba Alba” -, altele sunt poveşti instructiv-optimiste – „De coada cometei” este, de exemplu, o iniţiere ludică în astronomie, cu un mesaj moralizator.
În timpul Primului Război Mondial, Regina Maria a mers pe front alături de doamnele de la curte pentru a îngriji soldaţii români răniţi. Emoţiile resimţite aici sunt reflectate şi în tonul unora dintre poveşti: „Orfana” prezintă în mod direct experienţa foametei din timpul războiului şi suferinţa soldaţilor.

Cea de a 13-a poveste a volumului, adăugată de „Curtea Veche Publishing” în această ediţie, este un eseu autobiografic al Reginei Maria, intitulat „Copila cu ochi albaştri”. În 1931, Ileana, fiica cea mică a Reginei, se mărită cu Arhiducele Anton de Austria şi pleacă din ţară. Regina reia, în acest eseu, istoria familiei sale, vorbeşte despre copiii ei şi despre vremurile grele ale războiului. În acest fel, autobiografia Reginei se întreţese cu poveştile ei, pe care, cel mai probabil, le-a spus de multe ori, înainte de a le scrie, propriilor copii.

ASR Principesa Margareta a României declară, recitind „Poveştile Reginei Maria”, că „talentul de scriitor al Reginei Maria nu apare altcum decât firesc. Frumoasă, inteligentă, cu farmec şi temperament debordante, străbunica mea a adus literaturii române nu numai un avânt şi o încurajare părintească, dar şi condeiul unui nou scriitor regal. Toate cărţile ei sunt impetuoase, puternice, sensibile şi spontane, de la paginile de jurnal până la suavele poveşti pentru cei mici şi mari”.

Reproducem, pentru frumuseţea descrierii, un fragment dintr-o poveste emoţionantă din viaţa unui sat sărac, „Poveste de Crăciun”.

„O să vă istorisesc astăzi o poveste foarte stranie, o poveste de Crăciun!

E vorba de un puţ părăsit, adânc şi tainic, care se afla în mijlocul unei păduri mari şi întunecoase. Nimeni nu ştia de ce puţul era acolo, nici cine îl făcuse, nici cât de vechi era. Ţăranii din împrejurimi se temeau grozav, căci din el se auzeau ieşind vaiete, gemete şi câteodată nişte ciocănituri ca şi când cineva ar fi bătut în ghizduri. Credinţa tuturora era că un suflet stă robit în adâncimea-i din care nu putea scăpa… Nu ştiu de ce, ţăranii îşi închipuiau că fiinţa necunoscută, ce sta robită acolo, le-ar fi adus mari primejdii dacă ar fi scăpat din puţ şi că singurul mijloc de a o îmblânzi era să-i arunce mici daruri. Adeseori săracii cred că singurul chip de a goni nenorocul de la pragul casei lor e să aducă jertfe lui Dumnezeu şi oricărei alte puteri.

Dar Dumnezeu ştie bine că viaţa săracului nu e decât un lung şir de jertfe, de la început şi până la sfârşit!

La anumite sărbători, mai cu seamă la Sfânta Maria şi la Sfântul Dumitru, sătenii luaseră obiceiul să ducă daruri puţului fermecat.
Cum se sfârşea liturghia, înainte de a merge la horă sau la cârciumă, se adunau pâlcuri, pâlcuri şi porneau spre pădure cu ciudatele lor daruri. Unii duceau flori sau ouă încondeiate ori covrigi presăraţi cu susan, alţii snopi de grâu legaţi cu cordele frumoase. Copiii dădeau bucuros cele dintâi poame coapte ce le căpătau: prune, cireşe sau nuci, ori pietricele adunate din albia râului, care deveneau frumoase, trandafirii şi lucitoare când le lingeau. Fetele aruncau mărgele din ciucurii betelor, poze cu sfinţi, mărturii şi multe alte nimicuri, cumpărate la Moşi; iar flăcăii, parale mărunte, nasturi de la tunici militare şi garoafele roşii, pe care cu atâta drag le purtau la ureche! (…) La marginea satului Galea, într-o casă atât de mică şi de umilă, încât părea mai mult o colibă, trăia o văduvă săracă, anume Maria. Tot satul o cunoştea sub numele de Maria-Văduva. Sărmana avea un singur copil, Petre, cu ochi mari albaştri şi-un obrăjor searbăd şi îngrijorat. (…) Câteva funii de ceapă uscată, atârnate după vatră, şi puţin mălai într-o copaie erau toate merindele de iarnă. Petre era un copilaş atât de cuminte, încât ţi-era mai mare dragul şi mila de el. N-avusese încă vreme să se bucure de nimic, dar nici să fie urâcios, căci de când se ţinea pe picioruşe fusese nevoit s-o ajute pe maică-sa şi să lucreze alături de ea. Apoi Petre se strecura lângă maică-sa, lipindu-se de ea, cu nădejdea că o va încălzi strângând-o cu drag în braţele lui slăbănoage.
Dar vai! Dumnezeu părea că n-aude rugăciunea băiatului. Avea o inimioară curată şi grijulie, gata să ducă povara grea pentru umerii lui.
Era-n ajunul Crăciunului”.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Regina Maria a iubit arta, poezia şi filosofia. Ea a continuat tradiţia Reginei Elisabeta de susţinere a acestora, ajutând cu burse de studiu şi bani o seamă de personalităţi din lumea literară şi artistică. A scris, la rândul ei, Povestiri pentru copii, poezii, a pictat, florile ei preferate fiind crinii şi macii. A colecţionat lucrări de artă ale unor pictori foarte cunoscuţi precum Arthur Verona, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuţescu Storck, Nicolae Vermont, Eustaţiu Stoenescu. Multe din obiectele personale pot fi văzute la Maryhill Museum, iniţial locuinţa unui om de afaceri american din Washington, DC, Sam Hill, cu care Regina Maria a purtat o îndelungată corespondenţă. Muzeul expune o mare parte din garderoba regală, mobilier şi alte obiecte, inclusiv coroana reginei.