Întâlnire cu femeile misterioase ale lui Andrei Budescu

Galeria de artă „Forma” din Deva, în „Luna Fotografiei din România”, care debutează astăzi, 26 ianuarie 2012, propune publicului o inedită expoziţie de fotografie aparţinând artistului clujean Andrei Budescu.

Andrei Budescu este un reprezentant al tinerei genaraţii de artişti fotografi. S-a născut la Iaşi, pe data de 1 ianuarie 1982 şi a absolvit, în 2005, Universitatea de Artă şi Design Cluj-Napoca, secţia Fotografie – Video – Procesare Computerizată a Imaginii. Andrei lucrează în prezent ca preparator universitar la UAD Cluj. Dintre expoziţiile personale ale artistului amintim: „Visătorii”, „Portrete” şi „Maroc: Jurnal secvenţial”.
Expoziţia de la Galeria „Forma”, intitulată „Eikon”, prezintă o serie de portrete feminine care „transcend calitatea de simplă efigie fotografică, devenind ambasade ale profunzimii reperelor de identitate ale personajului”, spune conf. univ. dr. Ştefan Dorel Găină la vernisajul expoziţiei.

Imaginile lui Andrei Budescu reprezintă un discurs grav, frumos şi elegant, situat între reperele de întrebare şi răspuns, între artă şi tehnică şi, nu în ultimul rând, între nou şi vechi. Este vorba despre portretul feminin modern transpus prin tehnica veche a tehnicii fotografiei în alb-negru. „Fotografia s-a născut în alb şi negru. Găsesc în alb-negru nuanţele care mă reprezintă. Asta nu înseamnă că fotografia color nu este spectaculoasă, dar eu mă regăsesc în această tehnică, în simplitatea ei”, îmi spune Andrei Budescu. Cu toate acestea simplitatea imaginii ascunde o alchimie complexă, o măiestreie a stăpânirii procedeelor chimice şi optice ale proceselor fotografice ce se bazează pe proprietăţile cristalelor de argint.

L-am întrebat pe Andrei Budescu despre tehnica pe care o foloseşte. „Totul este obţinut manual, nimic nu este procesat. Folosesc o placă de sticlă emulsionată pusă într-un aparat vechi. Cei de vârsta noastră îşi amintesc cum şi-au făcut prima poză de buletin. Aparatul pe care îl folosesc este unul cu burduf, Globica, un aparat de studio foarte mare care este, cred, din RDG, de dinainte de a cădea Zidul Berlinului”, îmi explică Andrei Budescu.

Andrei angajează prin seria portretelor expuse ecuaţia unei realităţi sobre în care măiestria fotografică şi deschiderea conceptuală se întâlnesc cu libertatea gestului artistic. Experimentul asupra imaginii, printr-o rafinată investigaţie, transformă figura umană esenţializând-o cu scopul de a focusa privirea pe structură şi relaţia detaliului cu întrega suprafaţă plastică. Fotografiile lui Andrei Budescu sunt experimente actuale din domeniul artelor vizuale care caută expresivitatea fotografiei vechi, punând în valoare raportul dintre tradiţie şi modern.

Ca o ultimă curiozitate l-am întrebat pe Andrei Budescu de ce toate portretele lui sunt de femei? „Este o întâlnire misterioasă între nou şi vechi, o zonă insuficient cercetată, iar femeile sunt misterioase”, conchide Andrei Budescu.
Fotografiile lui Andrei Budescu pot fi admirate până pe data de 9 februarie 2012.
(Grigore Roibu)

Metafora portretelor lui Yousuf Karsh

Fiecare persoană are un secret ascuns
ce poate fi pus în lumină

Din istoria fotografiei

Yousuf Karsh este unul dintre cei mai renumiți fotografi din secolul al XX-lea. Opera lui ne prezintă personalităţile politice, artistice şi culturale ale veacului trecut. Portretele lui Yousuf Karsh, prin studiul luminii, transmit privitorului un sentiment de intimitate și compasiune, reverberat în umanitate.

Yousuf Karsh s-a născut în Armenia, în actuala Turcie, la Mardin, pe data de 23 decembrie 1908. Datorită condiţiilor grele de viaţă ale armenilor, familia sa fuge, în 1924, în Siria.
Doi ani mai târziu, Yousuf Karsh emigrează în Canada şi se stabileşte la Sherbroke, la unchiul său George Nakash, de profesie fotograf.

Întrezărind potenţialul lui Yousuf, Nakash îl trimite ca ucenic la John H. Garo, fotograf din Boston. Aici tânărul artist armean studiază fotografia şi pictura, familiarizându-se cu toate domeniile artelor plastice. Sub îndrumarea lui Garo, Karsh învaţă să manipuleze lumina, perfecţionându-şi propriile modalităţi compoziţionale în portretistică.
În anul 1931, Harsh se întoarce în Canada şi îşi deschide un studio fotografic la Ottawa, aproape de clădirea în care funcţiona Guvernul Canadei, unde începe să fotografieze celebrităţile vremii. Primul ministru al Canadei, Mackenzie King, observă talentul lui Karsh şi îi propune să fotografieze oficialităţile invitate în Canada.

Recunoaşterea internaţională a venit în anul 1941, când l-a fotografiat pe Winston Churchill, aflat în vizită oficială în Canada. Această fotografie a fost publicată pe coperta revistei „Life” şi a devenit cel mai publicat portret din secolul al XX-lea. În lucrarea sa „Faces of Our Time”, Karsh arăta cum a reuşit să-l fotografieze pe Churchill în numai două minute, timpul permis de protocolul vizitei. Observând că premierul britanic stătea în clasica poziţie de poză, Karsh îi smulge acestuia trabucul din mână, trabuc de care era nedespărţit, ceea ce îl intrigă şi înfurie pe Churchill. Era momentul de care avea nevoie fotograful! Obţinuse imaginea conducătorului cu „mână de fier” din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ulterior, văzând rezultatul, Churchill mărturiseşte: „dumneata ai putea face chiar şi un leu furios să stea liniştit pentru a fi fotografiat!”. Karsh şi-a intitulat fotografia: „The Roaring Lion”.

În următoarele decenii, Yousuf Karsh călătoreşte prin toată lumea. Fotografiază personalitaţile vremii şi realizează o serie de reportaje. Începând cu anii ’70 devine profesor. Învaţă, în studioul său, o serie de ucenici, în stilul şi în memoria fostului său mentor Garo.

Karsh a publicat 15 albume de fotografii, fiecare fotografie fiind însoţită de scurte dialoguri. A fotografiat celebrităţi, savanţi, oameni de artă şi cultură, cum ar fi, de exemplu, Albert Einstein, Alexander Calder, Andy Warhol, Audrey Hepburn, Clark Gable, Dwight Eisenhower, Ernest Hemingway, Fidel Castro, Jacqueline Kennedy, Frank Lloyd Wright, George Bernard Shaw, Humphrey Bogart, Indira Gandhi, John F. Kennedy, Laurence Olivier, Muhammad Ali, Pablo Casals, Joan Baez, Pablo Picasso, Papa Pius al XII-lea, Robert Frost, George Enescu ş.a.

În majoritatea cazurilor a folosit o camera fotografică de format 8 x 10 inch, dar a utilizat şi modele de format mediu. Karsh căuta personalitatea celui care stătea în faţa aparatului de fotografiat. „În fiecare femeie sau bărbat există un secret ascuns, iar datoria mea, ca fotograf este să-l pun în lumină, dacă pot”, scria Yousuf Karsh.
„Spuneţi că-i omul o lumină / Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? / Nici o scântee ’ntr’însul nu-i candidă şi plină / Murdară este raza-i ca globul cel de tină”. Sunt versurile lui Eminescu din Împărat şi Proletar, în care poetul spune că omul nu mai este lumină fiindcă s-a uscat în el iubirea, iubirea cel mai puternic sentiment lăuntric al omului. Volumul „Poemele luminii”, al lui Blaga, este o metaforă a luminii primordiale care se identifică cu lumina iubirii. Viaţa e o înşiruire de lumini şi umbre ce configurează o simfonie de trăiri şi senzaţii greu de descris prin cuvinte. Asta încearcă Yousuf Karsh să surprindă, prin imagine, în portretele lui. Lumina este culoare, iar umbra este tonalitatea pe baza căreia construieşte expresivitatea trăsăturilor caracteristice, sentimentele şi trăirile personajului. Înaintea fiecărei sesiuni fotografice, artistul studia toate informaţiile pe care le putea aduna despre viitorul său subiect. Karsh îşi ilumina protretele pentru a pune în evidenţă trăsăturile distincte ale feţei. „Subjugarea” luminii crează aerul, gândul, emoţia şi umbra. Iluminând fundalul obţinea o aură în jurul portetului. În multe dintre fotografiile sale, mâinile personajelor completează compoziţia portretului. Mâna constituie însuşirea principală a fiinţei umane: „cu mâna sunt făcute rugăciunea şi crima, salutul şi mulţumirea, jurământul şi semnul”, scria Heidegger. Manipularea luminii şi transformarea ei în trăire şi sentiment, cum doar Yousuf Karsh ştia să o facă, l-a transformat în unul dintre marii maeştrii ai fotografiei, iar rezultatul îl putem admira astăzi în cele mai mari galerii şi muzee ale lumii: de la New York la Londra şi din Franţa în Australia.

Ca o recunoaştere a meritelor, în 1967, Kirsh a fost distins cu titlul de Ofiţer al Ordinului Canadian, iar în 1990 a fost promovat în gradul de Companion.
În 1987, Arhivele Naţionale ale Canadei au achiziţionat întreaga colecţie de negative, pozitive şi diapozitive produse de Karsh, din 1933 până în 1987. Autorul a donat aproape 100 fotografii Galeriilor Naţionale ale Canadei. În 1989, cu ocazia aniversării a 105 ani de fotografie, cele două instituţii au realizat o expoziţie retrospectivă comună.

Yousuf Karsh a încetat din viaţă la vârsta de 93 de ani, pe 13 iulie 2002. Creaţia pe care o lasă nu descrie doar aparenţele şi etaloanele intelectuale ale vremii, ci sunt expresii esenţializate de transfigurare a realului în imagine prin intermediul unei literaturi fără cuvinte. (Grigore Roibu)
Resurse web: Wikipedia; www.karsh.org
Citiţi: Din istoria fotografiei – Henri Cartier-Bresson: Fixarea realităţii decupate în vizor

Carol Popp de Szathmari

Primul mare fotograf al României

Din istoria fotografiei

Carol Popp de Szathmari s-a născut la Cluj, la 11 ianuarie 1812, dintr-o familie înstărită, cu originea în Satu Mare. Are parte de o educaţie religioasă la Colegiul Reformat din Cluj, unde începe să deseneze, dar renunţă rapid la o eventuală carieră bisericească. Urmează pentru o scurtă perioadă de timp Academia de Arte Frumoase din Viena, dar abandonează studiile în favoarea unei vieţi boeme şi călătoreşte mult prin Europa.

În anul 1835 se stabileşte la Pesta, unde colaborează cu pictorul Anton Chladek. Din 1843 se stabileşte la Bucureşti şi începe să picteze peisaje şi portrete ale boierimii bucurându-se de un mare succes. Realizează portrete ale principilor Ţării Româneşti, printre care Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Continuă să călatorească, însoţit mereu de bloc-notess-ul său, în care realizează numeroase schiţe ale oamenilor pe care-i întâlnea, în special ţărani.

Începând cu 1848 începe să experimenteze fotografia, în special pentru a putea realiza lucrări mai fidele pentru portrete şi peisaje. Începe cu calotipii şi apoi lucrează după procedeul colodiu-umed. Îşi deschide un studio foto în Bucureşti, în zona Vergului, dar acesta va fi mistuit de un incendiu, patru ani mai târziu.

În timpul Războiului Ruso-Turc, fotografiază numeroase portrete ale ofiţerilor ruşi, francezi, englezi şi turci. În 1854, şi-a încărcat aparatul fotografic şi laboratorul într-o caruţă şi a călătorit la Olteniţa şi la Silistra, pentru a realiza fotografii de pe front. A adunat aproximativ două sute dintre fotografiile obţinute cu ocazia Războiului Ruso-Turc realizând cu acestea un album prezentat la Expoziţia Mondială de la Paris din 1855, unde a fost distins cu o medalie. Szathmari prezintă albumul său Împăratului Napoleon al III-lea, într-o întâlnire privată. Câteva luni mai târziu, oferă albumul Reginei Victoria a Imperiului Britanic, din partea căreia primeşte o medalie de aur. Alte albume au fost donate: Împăratului austriac Franz Joseph I, Ţarului Alexandru al II-lea, Regelui de Wurttemberg sau Marelui Duce Alexander Carl de Sachsen-Weimar-Eisenach.

Îşi deschide un nou studio fotografic, acum pe Calea Victoriei (pe atunci Podul Mogoşoaiei), care dispunea de ferestre mari şi draperii, cu care putea potrivi intensitatea luminii din interior. Dotează studioul cu decoruri realizate din buşteni, garduri din lemn, roci, arbuşti, crengi de brad şi chiar blocuri de gheaţă pentru a sugera atmosfera de exterior. Unele dintre fotografiile sale au fost transpuse în litografii, în atelierul propriu.
În 1860 a publicat prima revistă ilustrată din Bucureşti, Jurnalul Ilustrat Universal, cu gravuri aduse de la Paris dar şi gravuri realizate după fotografiile personale. Revista a apărut aproximativ un an.

În 1863 este desemnat pictor şi fotograf oficial al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi realizează portretele oficiale ale domnitorului şi ale Prinţesei Elena. Fotografiile au fost apoi transpuse în litografii la Paris. În acelaşi an realizeaza un album de fotografii cu peisaje luate în jurul Bucureştiului, pentru Prinţesa Elena; pe prima pagina a albumului este scrisă dedicaţia: „Souvenir de la Roumanie, dedie a sa Altesse Serenissime Helene, Princesse Regnante de la Roumanie, par Charles Pap de Szathmari, Peintre et Photographe de la Cour de Son Altesse Serenissime le Prince Regnant”.

Călătoreşte foarte mult prin ţară şi realizează numeroase fotografii şi schiţe cu ţărani, comercianţi, ţigani sau artizani, îmbracaţi în costume de lucru sau de sărbatoare, dar şi peisaje, monumente istorice şi religioase.
În 1864 este decorat de Imperiul Otoman cu Ordinul Medgidie pentru fotografiile şi tablourile sale. În acelaşi an devine membru al Societaţii Franceze de Fotografie.

Din 1866 devine fotograf al Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi îl însoţeşte în călătoriile sale în întreaga ţară, desenând sau fotografiind momentele oficiale, peisaje, biserici, mănăstiri sau ţărani în costume populare.

În 1869 realizează albumul de fotografii „România” care cuprindea peisaje şi ilustraţii ale monumentelor istorice şi un altul, cu imagini ale Mitropoliei Curtea de Argeş.
Expune fotografii la Expoziţia Universală (1867) de la Paris si de la Weltausstellung (1873) Viena, unde obţine diferite medalii.
În 1870 Szathmari a devenit membru al Societăţii fotografice din Viena.

În 1877 îl însoţeşte pe Principele Carol pe frontul de lupte, în Războiul de Independenţă. Realizează fotografii cu Principele înconjurat de personalul său, cu ataşaţii militari străini, cu taberele militare, inspecţia trupelor, spitale militare etc. Fotografiile realizate cu această ocazie au fost adunate în albumul „Resbelul 1877 – 1878”, legat în piele, cu legende scrise de mână, de autor. Multe din fotografiile acestui album au fost republicate în reviste ilustrate precum L’Illustration, Illustrated London News, Zeitung Illustrirte şi Resboiul.

În 1881, cu ocazia încoronării ca Rege a prinţului Carol I, realizează o serie de fotografii ale festivităţilor, împreună cu fotograful Andreas Reiser. Vremea rea a impiedicat realizarea de fotografii de calitate, totuşi, acestea au fost folosite pentru litografii, pulbicate ulterior într-un album.
Carol Pop de Szathmari a murit la Bucureşti la 03 iunie 1887.
Atelierul său fotografic a rămas funcţional până în anul 1944, când a fost lovit de bombardamente.

Înzestrat cu talent şi simt artistic deosebit, Carol Pop de Szathmari a rămas în istoria fotografiei prin aducerea în atenţia publicului larg a fotografiei de război, de arhitectură şi a fotografiei etnografice. Szathmari a sesizat importanţa capturii atmosferei de moment şi a folosit intens fotografia pentru a imortaliza portretele sale. A obţinut imagini remarcabile cu vederi din Bucureşti şi împrejurimile sale, căutând unghiuri inedite şi realizând câteva panorame. Multe din fotografiile sale fac parte din colecţii răspândite în întreaga lume. În 2011 I.C.R. Stockholm a expus în premieră fotografiile lui Szathmari, aflate în colecţia Prinţului Eugen al Suediei (1865 – 1947), în prezent aflate în colecţiile Bibliotecii Regale. (Marian Gâdea)
SURSA: FotoMagazin.ro / iunie, 2011.

Karin Jurick: 100 de feţe

Forma, pata şi culoarea

Karin Jurick continuă să impresioneze prin pictura sa cu tuşe dezinvolte în dorinţa de a căuta o anumită estetică a artei sale.

Karin este o pictoriţă din Georgia, SUA, care a atras atenţia prin minimalismul picturilor ei care au o atmosferă impresionistă. Ea pictează tablouri de mici dimensiuni (format A4). Cu toate acestea picturile lui Karin nu sunt realiste şi nici impresioniste. Sau, aş putea numi stilul ei Impresionism al unei epoci contemporane. Şi totuşi, lucrările ei reuşesc să capteze atenţia. Posturile corpului uman, luminile, umbrele tratate prin culoare, pensulaţia gestuală, toate acestea conferă tablourilor ei o prospeţime aparte. Karin nu are pretenţia unui artist plastic profesionist, ea fiind autodidactă. Nu a făcut studii în arte, deşi și-ar fi dorit să urmeze şcoala de design. A ales să lucreze cu părinții ei care aveau o afacere proprie.
Afacerea i-a rămas ei și, până în anul 2004, îi ocupa aproape tot timpul. Tot în anul 2004 a început să picteze și a vândut câteva tablouri pe eBay, bani cu care a reușit să își facă un atelier. În treacăt fie spus, atelierul arată ca o căsuță din povești… De atunci, pictează aproape în fiecare zi câte un tablou de dimensiuni mici, 12×12 centimetri.

Karin recunoaşte că a dorit să fie ilustrator când a început colegiul. „În schimb, am ajuns într-o afacere. După ce mi-am pierdut părinţii am devenit proprietar. Magazinul meu a fost în afaceri aproape 32 de ani, dar recent am închis pentru totdeauna”, spune Karin.
Reviste din domeniul artelor, cum ar fi de exemplu American Artist Magazine, Southwest Art Magazine şi International Artist Magazine, au vorbit prin intermediul unor articole despre munca ei. Karin are o abilitate deosebită în a reda realitatea cu puține tușe de culoare. Subiectele ei favorite sunt instantanee din muzee cu persoane privind tablouri. O astfel de compoziție conține o provocare în plus pentru Karin care reproduce tablouri celebre. De exemplu, în lucrarea alăturată se vede o parte din pictura „O duminică la Grande Jatte” a lui Seurat.

Sentimentul ei că nu va putea fi numită niciodată o pictoriţă cu adevărat a fost o provocare pentru a lua decizia de a picta 100 de feţe (portrete), din toata ţara. Aici mă refer la SUA, unde fizionomiile sunt diverse! A început proiectul pe data de 07 august 2010 şi l-a terminat pe 01 februarie 2011. A încercat să redea tonurile pielii, culoarea părului şi, desigur, expresia feţei. Unele portrete reflectă o expresie dură, altele sunt surprinzător de simpatice şi pline de compasiune. Lucrările sunt pictate în tuşe clare, cu forme sculpturale şi geometrice. Un adevărat exerciţiu, demn de invidiat de cei care se pregătesc pentru admiterea în cadrul unei universităţi de artă.

Există o pagină de miniaturi cu toate cele 100 de feţe, fiecare miniatură fiind legată de intrarea de pe blog-ul personal a lui Jurick, imagini postate pe tot parcursul acestui proiect. Ea a creat, de asemenea, un blog separat pentru seria, numit bust-ED, dar unde lipsesc comentariile care însoţesc postările de pe blog-ul ei originar. Există şi un filmuleţ pe YouTube care prezintă picturile lui Karin Jurick, sub formă de slideshow însoţit de muzică, lucrări destinate cărţii intitulate 100 Faces BUST-ED. (Grigore Roibu)