Muzeul Ceramicii Sèvres

Fondat de Alexandre Brogniart, fiul unui arhitect din Paris şi director al fabricii de porțelan Sèvres între 1800 şi 1847, Muzeul Ceramicii din Sèvres găzduiește o colecție extraordinară de obiecte ce prezintă întreaga istorie a creaţiei din domeniul artelor focului, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, colecţie concepută într-un spirit enciclopedic, similar cu cel din veacul al XVIII-lea.

Muzeul Ceramicii Sèvres este situat în sud-vestul Parisului,  pe malul Senei. Celebra fabrică de porţelan din secolul al XIX-lea, are o impresionantă colecţie de obiecte din ceramică, provenite din Japonia, China, Iran, dar şi din Europa, Italia, Germania şi Franţa.

Încercarea europeană de a imita porţelanurile chinezeşti, în veacul al XVI-lea, a dus la o perioadă de succes datorată atelierelor florentine, protejate de puternica familie Medici. În Italia, mai precis în oraşul italian Faenza, au fost înfiinţate o serie de fabrici de porţelan, manufacturi care nu foloseau caolinul (material necunoscut europenilor), ci un material numit convenţional „porţelan moale”. În anul 1738, doi muncitori de la fabrica din Chantillu, Gilles şi Robert Dubois, au oferit secretul de fabricaţie guvernatorului castelului de la Vincennes, marchizul de Chatelet. Acesta a obţinut un împrumut din partea regelui Ludovic al XV-lea, în anul 1741, şi cu ajutorul unui faianţar, Humbert Gerin, a perfecţionat procedeul de fabricaţie a porţelanului după o reţetă proprie. Produsele fabricate imitau bine produsele chinezeşti şi, în anul 1745, fabrica a obţinut autorizaţia regală pentru fabricarea exclusivă a porţelanului. În 1752, Ludovic al XV-lea deţinea o treime din capitalul noii asociaţii. Manufactura a devenit „regală”, folosind însemnele Casei Regale. Pentru a păstra secretul de fabricaţie a produselor ceramice, muncitorii aveau interdicţia de a se deplasa în afara localitaţii. Clădirea, aşa cum arată ea astăzi, a fost construită în anul 1876. În 1759, Casa Regală a cumpărat manufactura, care de atunci şi până în prezent este în proprietatea statului francez, cu excepţia perioadei 1926-1940.

Manufactura Sèvres s-a bucurat de la început de succes şi s-a extins în permanenţă. A realizat în principal vase de lux, servicii şi piese de sculptură care reflectau evoluţia artistică a diferitelor „mode” în epocă, trecând de la Rococo la Neoclasicism şi, apoi, de la pictura figurativă la Art Deco şi Art Nouveau.
Sèvres este prima manufactură din Franţa care în 1768 a folosit caolinul în locul porţelanului fosfatic (realizat din măcinarea oaselor), pentru a elebora un procedeu de fabricare a porţelanului veritabil.
Porţelanul de Sèvres a contribuit la dezvoltarea artei franceze, obiectele ceramice obţinute aici (serviciile de ceai şi vasele de lux) fiind darurile preferate pe care le ofereau regii Franţei. Manufactura a trecut printr-o perioada critică în timpul Revoluţiei, pe de o parte datorită poziției financiare precare prin care trecea economia franceză la începutul veacului al XIX-lea şi, pe de altă parte, a scăderii interesului comercial pentru produsele de lux.

În anul 1800 ministrul de interne de atunci, Lucien Bonaparte, l-a numit ca administrator al manufacturii pe Alexandre Brongniart.
Pentru a creşte producţia şi a scădea costurile, noul director al manufacturii a renunţat la fabricarea porţelanului din pastă moale şi a trecut la cel obţinut din aşa zisa „pastă dură”.
Alexandre Brongniart (1770–1847), mineralog, instruit ca inginer și un om de ştiinţă, a continuat politica care adusese succesul manufacturii: de a reflecta gustul epocii apelând la cei mai buni artişti şi meseriaşi ai vremii. Compoziția de porțelan din pastă dură a fost îmbunătăţită şi noi glazuri colorate au fost concepute o dată cu noile tipuri de cuptoare, mult mai eficiente şi mai rentabile. În primul deceniu, obiectele ceramice de la Sèvres au oglindit gustul Imperiului, cu modele aurite şi bogat decorate şi scene figurative pline de fantezie artistică. Pentru obiecte produse în seturi, cum ar fi, de exemplu, cele pentru sevirea cinei, ceşti pentru ceai, servicii de cafea şi garnituri de vase, Brogniart a preferat stilul ornamental, fără a cădea, însă, pradă exceselor conceptuale ale decorativismului vremii. Compoziţiile au fost create şi executate de către Jean-Charles Develly, un pictor de la Sèvres care a fost responsabil pentru multe dintre cele mai ambiţioase produse obţinute în seturi/servicii în timpul mandatului lui Brogniart.

Încă din primii ani fabrica de la Sèvres a copiat nu doar compoziţiile contemporane, dar şi picturi din perioadele anterioare. Lucrări de un mare rafinament artistic sunt copii după picturile lui Rafael, Tițian, Poussin şi Rubens. Interesul pentru stilul gotic a rămas şi el prezent ca parte al preocupării de a diversifica motivele decorative, tendinţă ce se reflectată într-o pereche de Vaze, model desemnat vaza Gothique Fragonard (numită astfel după designerul Alexandre-Evariste Fragonard).

Eclectismul și istoricismul caracterizează producția din timpul mandatului lui Brogniart, motive ce au continuat a fi explorate  şi după moartea sa, în 1847. O dată cu apariţia stilului Art Nouveau, la sfârșitul secolului al XIX-lea, scenele istorice au fost înlocuite cu forme inspirate din natură, deseori caracterizate de asimetrie compoziţională.

Printre realizările remarcabile ale secolului al XIX-lea a fost capacitatea manufacturii de a rămâne continuu în prim-planul de producţie ceramică europeană, în ciuda a nenumărate schimbări în tehnologie, gust şi patronaj, schimbări ce au caracterizat acest veac tumultos.
În secolul al XX-lea manufactura a triumfat cu ocazia Expoziţiei Universale din 1900 şi apoi cu prilejul Expoziţiei Internaţionale din 1925.
Concepţia de serviciu, ca întreg compoziţional, reprezintă o explorare a limitelor de mediu ceramic, care este una dintre caracteristicile definitorii de producţie ceramică în secolul al XX-lea.

Începând din 2005 formarea specialiştilor este organizată în centrul de pregătire internă şi în cadrul atelierelor de producţie. Elevii, selectaţi în urma unei pre-recrutări, beneficiază de integrare profesională după absolvirea studiilor cu o durată de 3 ani, pregătindu-se în specializări ca tehnician artistic sau specialist ceramist, cursuri organizate de Ministerul Culturii şi Comunicării. (Grigore Roibu)
Citiţi mai mult pe http://www.sevresciteceramique.fr

Surse bibliografice:
Jeffrey Munger – Sèvres Porcelain in the Nineteenth Century.
Linda Horvitz Roth – A New Attribution of Three Sèvres Vases, Metropolitan Museum Journal, (2002).
Tamara Préaud – A Modest Sèvres Vase for a King, Metropolitan Museum Journal. PDF
Antoine D’Albis – Hard-Paste Porcelain Plates from Sèvres with Chinoiserie Decoration in Colored Golds and Platinum, Metropolitan Museum Journal, (2002). PDF
Selma Schwartz – The ‘Etruscan’ Style at Sèvres: A Bowl from Marie-Antoinette’s Dairy at Rambouillet, Metropolitan Museum Journal, (2002). PDF
Citiţi şi Ceramica – materie şi imagine
Vedeţi un fotoreportaj realizat de Lucian Muntean pe Modernism.ro  – Muzeul Ceramicii Sèvres.

Fragilitate şi eleganţă

De la porţelanurile chinezeşti
la soliditatea fierului forjat

Piaţa de artă

Moda serviciilor de masă din porţelan chinezesc a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea. Începând cu Regele Ludovic al XV-lea al Franţei, toate familiile nobiliare îşi doreau aceste piese, ca semn al bunului-gust şi al rangului lor. Comandarea în China a unui asemenea serviciu era gradul suprem de lux.

Un rol important în satisfacerea acestei cereri l-a jucat Compania Franceză a Indiilor Orientale, care primea comenzile, asigura executarea lor şi transportul spre Europa. Casele regale, dar şi familiile nobiliare comandau vase cu propriul blazon. Primele mărturii ale acestui tip de comenzi în China sunt serviciile regilor Manuel I al Portugliei şi Carol al V-lea al Spaniei.
Regele Ludovic al XV-lea a cerut Companiei Indiilor să-i comande un serviciu de 100 de piese cu stema regală. Unele dintre ele se mai găsesc în muzee şi, foarte rar, în licitaţiile de artă. Într-un inventar din 1724, redactat la moartea Regentului, figurează 12 ceşti, 12 farfurioare, două zaharniţe cu capac, două ceainice. „Toate aceste piese din porţelan chinezesc sunt pictate în gustul japonez şi marcate cu blazonul Ducilor de Orléans”.

Vas cu blazonul Ducelui de Orleans

Cedând acestei mode, Ludovic al XV-lea a comandat, în 1733, 12 bideuri cu emblema regală, după un model trimis odată cu comanda. Nu se ştie data sosirii în Franţa a acestor piese, dar, oricum, ţinând cont de timpul necesar fabricării şi de cele opt sau nouă luni cât dura drumul, probabil, ele au ajuns la Versailles între 1735 şi 1737. Stema Franţei, înconjurată de cordoanele ordinelor Sfântul Mihail şi Saint-Esprit şi surmontate de coroana regală, ocupă lăţimea pieselor. Un motiv floral policrom se află atât în interiorul, cât şi în exteriorul pieselor, subliniat de o friză decorativă. Numărul bideurilor duce la supoziţia că ele au fost împărţite între diferitele reşedinţe regale.

Pereche de farfurii octoganale cu blazon. 1.300 de euro

În 1738, convins probabil de calitatea execuţiei şi a porţelanului, Regele a cerut directorilor Companiei Indiilor să comande Consiliului de direcţie de la Canton o seamă de piese cu blazonul suveranului. Realizarea a întârziat. În primăvara anului 1740, directorii Companiei Indiilor scriau consiliului cantonez: „Dacă porţelanul comandat de rege acum doi ani n-a putut fi executat în întregime şi încărcat pe vasele „Condé” şi „Ducele de Chartres”, aveţi grijă ca restul să fie terminat, bine ambalat şi încărcat pe jumătate în vasele acestei expediţii, cerând şi o factură separată”. Împărţirea comenzii pe mai multe vase era o măsură de precauţie pentru a nu pierde întreaga încărcătură în cazul unui naufragiu. Lista iniţială s-a pierdut, astfel încât nu se cunoaşte exact componenţa comenzii. Dar un serviciu importat din China cuprindea în general între 112 şi 122 de piese, cu forme occidentale, cu farfurii întinse şi adânci, compotiere, salatiere, frapiere, terine, supiere, solniţe…

Ceainic cu blazonul familie Edwards din veacul al XVIII-lea

Muzeul „Guimet” păstrează un vas pentru apă, muzeul „Condé” de la Chantilly, două frapiere, „Muzeul Marinei”, două căni.
Serviciul lui Ludovic al XV-lea, pe fond alb, este decorat cu motive florale policrome şi cartuşe rotunde în care se află fie un evantai, fie o floare, totul în roşu-portocaliu, albastru şi aur, evocând stilul japonez „imari”, caracterizat prin aceste culori şi prin decorul floral.
Bordura exterioară a celor două servicii regale se găseşte pe o cană şi un lighean ale Ducelui de Chaulnes a cărui formă este identică cu cea a cănii cu stema Franţei. Această formă reia un model fabricat în Japonia, probabil plecând de la o cană europeană dată ca model de Compania olandeză a Indiilor Orientale. La Muzeul „Metropolitan” din New York se păstrează un asemenea vas realizat în Japonia, în silul „imari”, între 1710 şi 1730. Ducele de Chaulnes îşi primise serviciul de porţelan în 1730, deci cu 10 ani înainte de cel al lui Ludovic al XV-lea. Asemănările formelor şi decoraţiei arată că ele au fost create probabil într-un atelier specializat în piese de export către Europa.

Platou rotund cu blazonul olandezului Adriaan Valckenier, estimat la 1.000-1.200 de euro

Comanda regelui Franţei este legată de amenajarea, în 1738, a unei sufragerii de iarnă alături de cabinetele regelui de la Versailles. Porţelanul de China, prezenţa stemei Franţei şi comandarea vaselor „pentru Rege” arată că serviciul era destinat acestuia şi invitaţilor săi, şi nu ofiţerilor aflaţi în slujba lui. Dacă eticheta cerea vase de aur pentru dineurile oficiale, porţelanul era folosit în cadru particular. Serviciul era păstrat, probabil, în „Magazinul de porţelan al Regelui”, menţional în 1740, deasupra cabinetului Consiliului, de la Versailles, pentru a fi folosit la supeuri, înainte de a fi detronat de serviciul în culoarea cerului realizat de manufactura de la Vincennes. Dacă tânărul rege al Franţei a urmat moda timpului, comandând serviciul de porţelan în China, el a preferat mai târziu producţia manufacturii Vincennes, dovedind puţina preţuire de care se bucurau porţelanurile orientale la regii Franţei. Creaţiile de la Vincennes, din porţelan moale, dar cu forme şi motive decorative potrivite gustului şi folosinţei europene, l-au determinat pe rege să prefere stilul rocaille al primului serviciu creat pentru el la Vincennes, asumându-şi şi rolul de protector al artelor în Franţa.

Sosieră ovală cu margini dantelate. 1.200 de euro

În licitaţiile de artă, piesele de acest gen sunt foarte căutate de către colecţionari.
Cu un preţ considerat de vârf, dar nedat publicităţii, a fost vândut în urmă cu doi ani un platou din porţelan, decorat cu emailuri policrome, din „familia rose”, marcat cu blazonul familiilor Besnie de Blive şi Du Bourg de Bozas. El a făcut parte dintr-un serviciu comandat de Jean-Louis Guérin de Tencin, cavaler al Ordinului de Malta şi ambasador al acestuia pe lângă Sfântul Scaun. Mare iubitor de carte, cu o bibliotecă impresionantă, care a devenit mai târziu parte a celebrei „Bibliotheca Tenseniana”, care-i poartă numele, era nepotul arhiepiscopului de Lyon, Pierre, iar mătuşa sa era mama lui d’Alambert. Cei doi erau cunoscuţi pentru intrigile lor politice în Parisul primului sfert al secolului al XVIII-lea.

Supieră rotundă, secolul al XVIII-lea, estimată la 2.500-3.000 de euro

De o estimare ceva mai mică, 1.000-1.200 de euro, s-a bucurat un alt platou din aceeaşi epocă, purtând blazonul olandezului Adriaan Valckenier, în timp ce o supieră din secolul al XVIII-lea a fost evaluată la 2.500-3.000 de euro.
Şi tot prin Compania Indiilor a sosit în Europa şi un rar ceainic cu capac, din „familia rose”, purtând un ecuson aurit cu blazonul familiei Edwards, estimat la 1.500-1.800 de euro.

Cheile catedralelor

Casetă din fier forjat, sculptat cu ramuri şi frunze

Alături de fragilitatea porţelanului, soliditatea feroneriei de artă atrage, la rândul ei, amatorii de opere realizate între secolul al XV-lea şi al XIX-lea, unele piese ajungând la preţuri remarcabile. Desfacerea unei colecţii importante, cea a lui Michel Rullier, strânsă de-a lungul a 50 de ani, una dintre cele mai frumoase pe această temă, a atins suma totală de 3.416.724 de euro. Un ansamblu de 1.500 de piese, mai ales feronerie de mici dimensiuni, casete, cruci de procesiune, unelte, cuţite, broaşte şi chei, mojare, din epoca gotică şi Renaştere până în secolele XVII, XVIII şi XIX, au fost vândute în trei şedinţe diferite.
Broaştele şi cheile lor constituiau punctele forte ale colecţiei, de la cele mai simple, din epoca romanică, la cele mai sofisticate din fier forjat, admirabil decupat şi sculptat. Li se adăugau aproximativ 250 de mojare de toate dimensiunile şi multe casete şi cufere decorate cu motive cizelate şi gravate, unele încrustate cu aur şi argint.

1.Cheia Domului
2. Cheie decorată, sfârşit de secol XVIII, care,
împreună cu broasca respectivă, a fost vândută cu 28.000 de euro

Michel Rullier are studii de arhitectură, dar a optat pentru profesia de anticar, devenind curând un expert recunoscut în domeniul mobilierului şi fierului forjat, la care apelează Bienala Anticarilor de la Paris şi Salonul de la Maastricht. Piesele sale proveneau din marile colecţii dispersate în secolul al XX-lea, cele mai multe din Germania, şi au fost publicate de-a lungul anilor în cataloage de expoziţii. Colecţionarul a decis să-şi disperseze colecţia în timpul vieţii. La licitaţiile de la Drouot, piesele au înregistrat succesul aşteptat.
O casetă din Germania secolului al XVIII-lea a fost vedeta licitaţiei, fiind achiziţionată cu 57.550 de euro. Una dintre cele mai râvnite piese a fost „Cheia Domului”, lucrată în Franţa, către 1800, din fier forjat, având în interiorul părţii superioare patru nuduri, doi bărbaţi şi două femei care se ţin de mână. A fost cumpărată cu 12.511 euro. I se alătură o cheie cu broasca aferentă, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, adjudecată la 28.000 de euro, semnificativ peste evaluarea iniţială de 15-20.000 de euro. Provenită dintr-un atelier bordelez, aceasta este o operă de virtuozitate. Tija cheii are la partea superioară o lanternă în formă de trunchi de piramidă.

Să mai amintim un mojar de farmacie, din bronz, cu marginile evazate, în stil gotic, provenit din Germania secolului al XV-lea, cumpărat cu 26.000 de euro, o pafta din fier, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu decor specific atelierului de la Fontainebleau, formată din două plăci fin cizelate reprezentând două busturi, unul masculin şi unul feminin, şi un corn al abundenţei, piesă caracteristică Renaşterii franceze, adjudecată la 10.000 de euro, o cheie cu himeră din Franţa secolului al XVII-lea, (13.000 de euro)… (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

De la util, la inutil

În căutarea funcţiei estetice – bibeloul

La început bibeloul a fost un obiect de uz. Cu timpul, încetul cu încetul a trecut de la funcţia sa utilă, la una inutilă. Toată această istorie se datorează înclinaţiei omului de a vrea să înfrumuseţeze tot ceea ce atinge. Când, în acest scop, este captivat de a face un lucru bun, de multe ori pentru a impresiona pe alţii, poate cădea în aberaţii sau kitsch.

Cea mai bună dovadă este cea a vazelor. Înainte de a inventa roata olarului, oamenii au încercat să ridice această veche meserie ce aparţinea meşterilor ceramişti la nivelul artei. Şi au reuşit: „Cu puţină argilă şi apă, mânuite cu degetele iscusite, au realizat adevărate minuni de formă şi armonie” (Will Durant).

Apoi recipientele au fost făcute la strung căutând desăvârşirea. S-a adăugat ornamentaţia, mergând de la decoruri simple, la forme tot mai complicate. Încă din Sumer apar figuri zoomorfe şi antropomorfe redate în relief. În antichitate grecii au povestit pe vasele lor adevărate file de istorie ale aspectelor din viaţa de zi cu zi şi cea a zeilor, făurind opere admirabile. Nu s-au oprit aici şi au creat Rhitonul – un vas de băut din ceramică care are forma unui corn, a unui cap de animal sau cap omenesc, dar fără a mai urmări funcţia sa de bază, cea utilitară. În China vasele au uneori contur sobru, uneori sunt modelate precum pagodele, meşterii acestora inspirându-se, în creaţia lor, din tot ce le oferea natura înconjurătoare. Pe măsură ce civilizaţia evoluează, vasele pierd din caracterul utilitar, în detrimentul ornamentelor. Uneori iau forme monumentale, devenind adevărate „sculpturi” care împodobesc grădinile şi parcurile. Vaza pentru flori nu este decât o moştenire săracă a celebrelor suporturi pentru florile din grădină, aduse din Extremul Orient în cadrul saloanelor strălucitoare ale aristocraţiei.
Alte obiecte precum orologiile au aceeaşi evoluţie. Realizate din porţelan pictat, cu modele complicate, chiar şi în zilele noastre când fiecare dintre noi poate afla ora de la încheietura mâinii sau din buzunar, de pe telefonul mobil, aceste obiecte împodobesc diferite spaţii ale mediului nostru casnic sau public.
Pendula a creat, spre exemplu, garnitura de şemineu burghez a secolului al XIX-lea. Aceasta reprezenta elementul central, de o netăgăduită inutilitate şi uneori de un gust îndoielnic, la care se adăugau în partea superioară a şemineului vasele decorative de inspiraţie chinezească şi uneori candelabre.
Acelaşi rol decorativ l-au dobândit cănile de gresie sau stemele unui oraş, imprimate pe lingurile de porţelan atârnate sau amplasate pe etajere, pentru decorul unei bucătării.

Europa cunoaşte porţelanurile obţinute prin intermediul arderilor succesive precum obiectele de Saxa, de Sèvres şi Meissen, cu motive şi scene extrem de complicat elaborate, adevărate minuni de graţie tehnică. Dar, într-o prezentare anevoioasă, căzând în păcatul etalării lor pe mobilă, aceste piese de virtuozitate tehnică pierd din valoarea lor de patrimoniu transformându-se de cele mai multe ori în obiecte asemănătoare copiilor kitsch.

În tot acest tablou nu trebuie să uitam de statuete şi amulete, care au sfârşit a fi transformate în păpuşi având cap de porţelan, obiecte care ne-au însoţit de-a lungul istoriei. Nu putem şti cu siguranţă ce a fost cu adevărat în mintea autorului unei statuete neolitice şi atunci, prin analogie, studiind contextul cultural, social, economic şi religios le atribuim noi diferite funcţii.
Există statuete care au pretenţii artistice, reproducând, la diferite mărimi, modele celebre ale antichităţii cum ar fi: Venus din Millo, Laocoon, Diana sau chipul lui Nefertiti, dar, care nu reuşesc să se înscrie decât în categoria kitsch-ului de tarabă.
Într-o societate care a adus cultura kitsch la rang de artă întâlnim şi replica: artistul răspunde faţă de obiectul fără valoare artistică care îl înconjoară pretutindeni, cu însăşi obiectul – pe care îl prezintă intenţionat în cadrul galeriilor de artă într-o manieră dezgustătoare.

Interdisciplinaritatea artistică în secolul al XX-lea

O dată cu apariţia Pop art-ului cultura kitsch este cea care transformă iconografia artei.

Artistul conceptualist Marcel Duchamp (1887-1968) şi artistul pop Andy Warhol (1928-1987) ridică obiecte banale la rang de mare artă. Lucrarea lui Duchamp – Fântână (1917), celebrul pisoar întors şi semnat „Mutt”, este un mesaj ironic prin acţiunea scoaterii acestuia din contextul utilitar,  schimbându-i utilitatea, ca apoi să fie adus adus în cadrul unei galerii de artă. Andy Warhol iniţiază seria sticlelor de Coca-Cola şi a cutiilor de conserve (cutiile de supă Campbell’s), reprezentări ale obiectelor comerciale din supermarket-uri, propunând o artă ironică a produselor industriale sau motivelor din reclama ambalajelor care aparţin metropolelor. Cu alte cuvinte este inutil să mai produci obiecte, cu atât mai mult din ceramică, dacă ele sunt deja rezultatul unui proces tehnologic şi se află peste tot în universul nostru cotidian.

George Segal cu renumitele personaje din ipsos face o legătură a spaţiului real cu cel imaginar. Segal a încercat să demitizeze arta captând atenţia privitorilor aflaţi în locuri publice care, paradoxal, prin intermediul sculpturilor lui sunt puşi faţă în faţă cu sentimentul de singurătate individuală.

Pentru Joseph Beuys (1921-1986) arta ţine de atitudine, de un mod de a privi lucrurile şi de a te implica. „Arta este viaţa, gândirea este sculptura”, reprezintă principala lui teză ideologică care duce la conceperea „sculpturilor vii” – persoane care în urma unor „machiaje” sunt expuse ca atare în cadrul galeriei de artă.
Într-un happening din 1965, având capul acoperit de miere şi pojghiţe subţiri de aur, Beuys a legănat un iepure mort timp de trei ore printre propriile desenele, într-o acţiune artistică numită How to explain paintings to a dead hare (Cum se explică arta unui iepure mort). Cum să explici aventura formei unui receptor atent doar la limbajul plastic tradiţional şi cum să susţii un discurs despre imagini invariabile şi nelimitate… Asta dorea să spună Beuys. Trecerea de la imagine figurativă care este reflexivă, la cea serială de tip modul sau tipar, ca limbaj al unei noi viziuni plastice în care mesajul „nu contează materia, ci energia ei” va modifica fundamental conceptul despre artă.

Japonezul Takashi Murakami este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani care îmbină kitschul cu arta cultă. Spre deosebire de Warhol, a cărui artă îşi extrăgea seva din cultura de jos şi era dusă la nivel înalt, Murakami se situează la polul opus. El ridică statutul imaginii la cea de elită după care o reintroduce pe piaţă ca bun comercial sub formă de brelocuri, tricouri, mouse-paduri, jucării de pluş, huse de celular etc. Un exemplu în acest sens este crearea ediţiei limitate de poşete Louis Vuitton. Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Murakami sunt două sculpturi pictate din fibra de sticlă Hiropon şi My Lonesome Cowboy, prima o fetiţă cu sâni gigantici din care ţâşneşte laptele sub forma unei corzi de sărit, iar cealaltă un mega-boy blond ejaculând sperma care ia forma unui lasou, ambele fiind o critică a supradozei de pornografie şi westernalizare.

Jeff Koons creează pentru a seduce privitorul şi pentru a-l convinge, în cele din urmă, „să cumpere”. „Nu voi scăpa nici o oportunitate, voi folosi orice truc şi voi face absolut orice pentru a-l câştiga pe privitor”, spunea acesta într-un interviu. Cu instalaţia din ceramică aurită Michael Jackson and Bubbles (1988), Koons ridiculizează imaginea starului pop reprezentându-l pe acesta ţinând în braţe un cimpanzeu pe nume Bubbles în „cea mai mare statuie de porţelan din lume”. Artistul american îmbină sculptura cu desenul, pictura cu ceramica, într-o artă greu de clasificat, situând în mod intenţionat producţiile sale artistice în sfera kitsch-ului, dar într-un mod indiscutabil original. (Grigore Roibu)

Pământul luxului aristocrat

Drumul porţelanului de pe mesele regilor
în colecţii nepreţuite

Made in Worcester

Fondată în 1751 de un medic, John Wall, şi un farmacist, William Davis, împreună cu 12 întreprinzători, manufactura britanică „Worcester” s-a impus până azi graţie capacităţii de interpretare a stilurilor şi modelelor internaţionale. Fabrica de porţelan există şi azi şi a devenit marca stilului britanic.

Deşi locaţia geografică nu era una dintre cele mai fericite, întrucât în zonă lipseau zăcămintele de carbon şi de argilă, aşa încât materialele necesare erau transportate de-a lungul râului Severn, la care se adăugau problemele puse de cuptoare, manufactura a reuşit să se impună. Deoarece porţelanurile provenite din China îi făceau concurenţă, Wall şi Davis au achiziţionat manufactura lui Benjamin Lund din Bristol, care deţinea anumite secrete ale acestei arte, făcând ca pasta porţelanului să fie mai rezistentă la căldură, fără a se rupe sau a se fisura.

La început, manufactura deţinea practic monopolul în Marea Britanie asupra obiectelor decorate în stil floral, în vogă, imitând ceramica de „Meissen” reprodusă la „Worcester” într-o manieră mai puţin meticuloasă.

Platou Worcester, datat 1772, vândut cu 850 de euro la Bonham din Londra

Platou de Worcester, ce a aparţinut Ducelui de Gloucester din Edinburgh,
estimat la 28.000 de lire sterline

S-au adăugat sugestiile orientale, mai ales cele din familia „Rose”, un porţelan chinezesc produs pentru piaţa occidentală, tipic perioadei Kangxi (1654-1722), apreciat în Europa, numit astfel pentru că predomina roşul, între motive figurând ramuri, flori, păsări şi peisaje, reluate la „Worcester” pentru că celelalte fabrici englezeşti nu voiau să reproducă decoruri chinezeşti.

Platou vândut la Sotheby’s pentru 12.000 de euro

Între creaţiile provenind din China, care erau la modă, se distingeau cele cu porţelan în alb şi albastru. În Olanda, culorile au fost adoptate la „Delft”, dar la „Worcester” s-au obţinut rezultate net superioare. Au început să prolifereze aici sosierele, vasele pentru lapte, farfuriile cu forme inspirate din prestigioase argintării englezeşti, cu decoruri în stil oriental, albastru-cobalt pe un fond alb, aplicate adesea cu o tehnică nouă, inventată între 1756 şi 1758, decalcomania.

Ceaşcă de ceai Worcester

Devine astfel posibilă producţia a numeroase piese ornate cu picturi de mână. Ele au obţinut un asemenea succes încât au început să fie exportate în Olanda. Albastrul domneşte la Worcester, chiar fără alb, şi am putea vorbi de gradaţii albastre pe un fond albastru, baza perfectă pentru păsări fantastice sau decoruri de fantezie.

Vase de Worcester achiziţionate de la Bonhams, Londra, pentru 5.600 de euro

Când în 1772, fondatorul John Wall s-a retras, farmacistul William Davis i-a atras aici pe Thomas şi John Flight, dând un impuls fabricii mai ales în ceea ce priveşte direcţia artistică, astfel încât regele George al III-lea a comandat un serviciu în stil chinezesc, în alb şi albastru. În 1851, la marea Expoziţie de la Londra, ţinută în Crystal Palace, porţelanul de Worcester a fost surclasat de produsele din Minton şi Copeland, care au inventat noi calităţi ale pastei, precum „Parian”, un porţelan cu aspect asemănător marmurei.
În 1862, manufactura fost refondată sub numele de „Worcester Royal Porcelain”, astăzi devenind „Royal Worcester”. Acum, în producţie s-a introdus o nouă linie de vase inspirate din porţelanurile napolitane şi majolicele renascentiste. Mulţi celebrează porţelanurile de inspiraţie japoneză, cu o linie perfectă, impusă de mişcarea estetică din Anglia.

Supieră Royal Worcester, evaluată la 1.500 de euro

Unele sunt realizate cu un efect metalic, altele, cu o lucrătură de fildeş şi bambus. Să amintim şi o serie dedicată căsătoriei prinţului William cu Kate Middleton: farfurii, platouri, ceşti şi vase decorate cu figurile celor doi tineri căsătoriţi, cu decor aurit.

Piaţa de artă: Adjudecat!

Porţelanurile de „Worcester” şi de „Royal Worcester” sunt foarte căutate în special de colecţionarii britanici. Cotaţiile depind de diverşi factori, cum ar fi raritatea subiectului, numele autorului decoraţiei. Astfel, creaţii recente de la Royal Worcester, din prima jumătate a secolului al XX-lea, realizate de George Owen, pot să ajungă la câteva zeci de mii de euro. Foarte căutate sunt cele create cu păsări exotice, pictate de James Giles.

În 13 aprilie, un adevărat record a fost obţinut la casa „Sotheby’s” Londra pentru un vas decorat în stilul „Familia Rose”, din 1754, care a fost achiziţionat pentru 28.000 de euro. Şi tot în 13 aprilie 2011, un platou de la 1770 a fost vândut pentru 12.000 de euro, iar un vas realizat de George Owen, în 1912, înalt de 24,7 centimetri, a fost achiziţionat de la Casa de licitaţii „Bonhams” din Londra pentru 64.000 de euro.

Figurină de porţelan de Worcester

Josiah Holtschip a dezvoltat în laboratoarele din Worcester o tehnică pentru a transfera un motiv decorativ repetabil pe diferite obiecte în porţelan. Apoi, obiectul era băgat în cuptor pentru a fixa decorul. Renumite au rămas piesele în formă de conopidă, decorate cu fluturi. Un ceainic de la 1785, decorat cu motivul „Lord Henry Tynne”, al aristocratului ce poseda o colecţie impresionantă, a fost vândut la Sotheby’s din Londra pentru 14.000 de euro. Cu un preţ la fel de mare a fost adjudecată şi o cafetieră decorată cu vii culori tipice motivului ornamental „Jabberwocky”, datată 1765.

Două vase de Worcester, datate 1770, au fost vândute în 2009 la casa de licitaţi „Bonhams” din Londra pentru 5.600 euro fiecare, iar două statuete reprezentând un grădinar şi o grădinăriţă, din acelaşi an, au fost achiziţionate de la „Sotheby’s” Londra, în 13 aprilie 2011, pentru 21.000 de euro.

Ceramici rococo

Prima manufactură de porţelan germană a fost creată la Meissen, în 1710, după ce alchimistul Johann Friedrich Böttger descoperise formula pentru pasta dură a porţelanului, pură şi albă.

Născută din capriciul ducelui Carlo Eugenio de Württenberg, manufactura germană de la Ludwigsburg, ce a celebrat recent 250 de ani, încântă şi astăzi prin universul populat de doamne şi muzicieni. El a creat o manufactură de porţelanuri şi faianţă pe care o definea „un tribut necesar gloriei şi demnităţii unui principe”. În 5 aprilie 1758, la Baden Württenberg era inaugurată manufactura destinată a produce statuete şi vase pentru bucuria nobililor găzduiţi la curtea sa.
Formula realizării porţelanului era ţinută secretă de către Joseph Jakob Ringler, deşi acesta „fugise” până la Viena, unde furase această preţioasă formulă. Desenele lui erau inspirate şi din arta veneţiană, el fiind impresionat de vivacitatea măştilor lagunare. Statuetele, înalte de 8-10 centimetri, erau inspirate din scenele populare ale manufacturii de la „Meissen”, cărora li se adăugau aşa-numitele „grupuri dandy”, figurine cu muzicieni, balerini şi măşti în vogă la jumătatea secolului al XVIII-lea, modelate cu eleganţă.

Piesă semantă de Wilhelm Gotz

Scenă galantă de Christian Friedrich Beyer

Punctul forte al acestor lucrări este între 1760 şi 1770, datorită maeştrilor ca Johann Christian Wilhelm Beyer, care a reuşit să realizeze costume ce imitau până şi faldurile, volanele, dantelele, cu decoraţii în culori pastel care mergau până la cobalt şi roşu aprins, de la roz şi bordo. Pentru a identifica piesele autentice cu compoziţii rococo, ele erau evidenţiate prin incrustaţii aurite. Se produceau însă şi vase, ceşti, platouri care reflectau gustul aristocrat al timpului. Supierele erau decorate cu ferigi sau păsări colorate, iar vasele aveau toarte cu scene populare, inspirate de lucrările lui Jaques Callot. Ele conţineau un „C” după numele lui Carlo Eugenio.

Astăzi, aceste piese de porţelan sunt vândute în casele de licitaţii la preţuri foarte mari. Astfel, o serie modelată de Johann Wilhelm Götz în 1760, inspirată de comediile franţuzeşti, precum „Doamna cu evantai”, „Magistratul”, „Lucinda şi Leandro”, „Arlechin”, a fost vândută la „Sotheby’s” pentru 10.500 de euro. Un serviciu de porţelan desenat de Riedel, la 1770, se află în muzeul din Ludwigsburg. Figurinele de femei şi cântăreţi circulă la preţuri în jur de 2.000 de euro, dar acestea cresc pentru exemplarele din perioada „de aur” a manufacturii (1760-1770). Un alt grup cu scene mitologice, cu cinci personaje, a fost de asemenea achiziţionat la o licitaţie la „Sotheby’s” pentru 10.000 de euro, iar un serviciu de ceai a fost cumpărat pentru 7.000 de euro.

Scenă din Commedia dell’Arte, purtând semnătura lui Watteau

Încântătoare sunt seriile „Cântăreţi la violă”, care fac parte dintr-o serie de muzicieni solişti, ca şi cea intitulată „Cântăreaţa”, alături de „Cântăreaţa la chitară”, conservate în Muzeul Ceramicii de la Ludwigsburg. Încântătoare sunt un vas pentru castane, de asemenea aflat în muzeu, cât şi un personaj din Arcadia, datat 1850. Tot în muzeu este etalat şi un grup de alegorii, „Primăvară”, „Vară”, „Toamnă” şi „Iarnă”, modelat de Johann Wilhelm Götz, datat 1765. Foarte căutate de colecţionari sunt piesele pictate de Antoine Watteau, precum un splendid serviciu de ceai cu decoraţii, achiziţionat de un colecţionar privat de la Monaco, suma rămânând însă necunoscută.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro
Citiţi pe aceeaşi temă:
De la util, la inutil
Ceşti de colecţie illy
O nouă identitate a Salonului ceramicii

Ceramica – materie şi imagine

De la obiectul utilitar la cel conceptual

Mijloacele de exprimare în ceramică nu şi-au pierdut niciodată puterea de atracţie asupra omului. Pasiunea mea pentru evoluţia obiectelor utilitare şi artistice, ca reper istoric al unei civilizaţii, a tehnicilor şi tehnologiilor legate de folosirea focului, ce au transformat în prezent ceramica în ştiinţă, este un argument în analiza ceramicii ca domeniu artistic, teoretic şi educativ.

Prin natura complexă a experienţei practice şi a diversităţii materialelor utilizate, ceramica reprezintă în prezent o activitate cu mare potenţial expresiv în rândul elevilor şi studenţilor care se afirmă ca viitori artişti. Practicând ceramica sculpturală, decorativă, instalaţia, designul de obiect pentru industria ceramică şi conservarea patrimoniului existent, ceramica îşi poate asuma rolul de protagonist al discursului artistic contemporan. Ceramica reprezintă, aşa cum s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, devenind un reper al unui parcurs pe care omul l-a urmat din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic.

Nu întâmplător, ceramica este desemnată, uneori, prin sintagma de „verigă directoare” a preistoriei, adică a acelei perioade de timp pe care o definim tocmai prin lipsa oricărei urme de scriere, dar pentru care vasele, fragmentele lor şi alte obiecte din lut ars suplinesc instanţa documentului scris, invitându-ne pe noi înşine să redobândim „limbajul” decodificării lor.
Considerată mult timp corolar al aşa-numitei „revoluţii neolitice”, originea ceramicii a început să fie privită, relativ recent, dintr-o nouă perspectivă.

Epoca modernă a făcut ca materialele ceramice să aibă o importanţă atât de mare, încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora. În a doua parte a secolului al XX-lea, cercetătorii s-au concentrat pe dezvoltarea materialelor ceramice, îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, a calităţilor estetice şi mai ales pe diversificarea domeniilor de utilizare. Avem astăzi rezultatul absolut spectaculos al acestor studii şi putem constata impactul lor asupra dezvoltării generale a societăţii umane.

Numai prin materia componentă, ceramica nu face pe nimeni să se emoţioneze. Succesul ei se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere.
Vechii greci spuneau „keramos”, pentru a defini cu acest cuvânt materialele anorganice şi nemetalice obţinute prin acţiunea la temperaturi ridicate.

Totul începe, însă, cu mult înainte, atunci când cu o bucată de argilă, în mâinile cuiva aflat pe malul unei ape, în vremuri străvechi, prin mileniile al IV-lea – al V-lea î.Hr., jucându-se cu boţul argilos, şi-a pus amprenta degetelor dându-i forma de căuc care, uscat la soare, a putut ţine la un loc boabe de grâne sau fructe. A doua întâmplare s-a petrecut în momentul în care obiectul nou creat a căzut mai mult sau mai puţin întâmplător în foc, devenind astfel rezistent şi capabil de a putea păstra apa de băut.
De la această izbândă a creatorului străvechi, inovaţie considerată epocală, începe aventura unei arte – ceramica. Cu timpul vasele au fost înfrumuseţate înainte de a le coace, zgâriind pe ele cu un beţişor linii, apoi au fost colorate folosind o zeamă de lut roşu, alb sau negru, decorul evoluând la forme tot mai complexe, iar materialul devenind tot mai fin. Peste tot, din China până în Mexic, fenomenul s-a petrecut la fel, de unde asemănările uimitoare între cele mai vechi piese de ceramică descoperite pe tot globul.
Al treilea pas important a fost glazurarea. Acest procedeu constă în acoperirea vaselor cu un strat sticlos obţinut prin topirea în foc a unor nisipuri şi silicaţi, proces care a condus prin diverse experimente la obţinerea unor glazuri din ce în ce mai elaborate ce au făcut vasele impermeabile.

La începutul civilizaţiei sale, în elaborarea imaginii, omul a preluat elemente din natură: reflectări perceptive, urme şi amprente. Aceste elemente au constituit primele forme de manifestare creativă prin intermediul reprezentărilor vizuale.
Istoria poteriei de la oala de lut, la ceaşca de cafea sau ceai, realizată din porţelan fin, ar putea fi scenariul unui serial palpitant, de care, însă, nu mă voi ocupa în articolul de faţă.
Porţelanul a fost descoperit şi folosit în China, unde primii călători europeni au admirat materialul alb şi transparent, aducând la întoarcere câteva lucrări. A luat naştere un comerţ tot mai dezvoltat, chinezii ajungând să fabrice special pentru europeni porţelanuri pe care Companiile Indiilor le importau în cantităţi tot mai mari, dar insuficiente pentru cererea în creştere.
Pentru a compensa această nevoie de importuri masive în Europa s-au făcut cercetări pentru producţia de porţelan, în dorinţa de a rivaliza cu piaţa orientală. La început s-a căutat materialul de bază al porţelanului, caolinul, din care meşterii europeni să poată realiza produse similare sau, – de ce nu, – mai bune. Există poveşti la fel de palpitante şi frumoase despre aventura europeană a căutării secretului ce stă la baza producerii porţelanului.
Dacă lutul este aşa zis–ul pământ ars, numit terra cota, găsit în stare naturală pe malul albiilor de râu, fiind primul material utilizat de către om în meşteşugul făuririi de vase şi recipiente, descoperirea proprietăţilor altor argile, cum ar fi, de exemplu, porţelanul, faianţa şi gresia a dus la apariţia ceramicii de lux; tehnologii care presupuneau însă un efort mare şi se dezvoltau lent.
Faianţa este produsă de câteva sute de ani de ceramiştii din oraşul italian Faenza. Tradiţia s–a născut dintr–o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Florenţa şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă. Producţia ceramicii de la Faenza datează din perioada Imperiului Roman însă, în veacul al XV–lea, la sfârşitul fazei arhaice, producţiile de aici au început a se diferenţia prin albul materialului, structura glazurii şi adăugarea unor pigmenţi noi (citiţi Muzeul din Faenza).
Alchimistul Johann Friedrich Bottger şi fizicinul Ehrenfried Walther Von Tschirnhaus au fost primii care, în anul 1709, au descoperit preţioasa argilă care stătea la baza producerii porţelanului. Descoperirea l-a convins pe August cel Puternic, elector de Saxa şi rege al Poloniei să înfiinţeze, în 1710, la Meissen, prima manufactură de porţelan veritabil, numit porţelan dur.
Pasta moale de modelaj a fabricii de porţelan înfiinţată la Vincennes, aproximativ în anul 1740, este cea care va domina industria franceză de ceramică, iar mai apoi pe cea din Europa. Fabrica a dezvoltat rapid un material superior şi moale, dintr–o pastă organică care avea o culoare alb–transparentă după ardere şi nu era pretenţioasă la modelaj, fiind astfel eliminate toate imperfecţiunile. Aici au fost angajaţi cei mai talentaţi designeri francezi care furnizau desene şi stampe pentru pictorii fabricii, tehnologia fabricării porţelanului fiind strict secretă. Manufactura Sévres s–a bucurat de la început de succes şi s–a extins în permanenţă, realizând mai multe serii a unor vase de lux, precum şi servicii sau piese de sculptură care reflectau evoluţia artistică a epocilor. Manufactura a apelat în repetate rânduri la artişti consacraţi pentru a realiza diverse forme şi decoraţii, stilul Rococo fiind treptat înlocuit de Neoclasicism. Sèvres a fost prima manufactură din Franţa care, în 1768, a descoperit caolin şi a elaborat procedeul de fabricare a porţelanului. A fost înverşunat concurată de un număr mare de întreprinderi construite în zona Limoges şi la Paris. În anul 1864, Auguste Rodin începe să lucreze în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului denumit seconde Empire, realizând decoraţii murale, modele de ornamente şi vase la manufacturile de porţelan din Sèvres.

Începând cu secolul al XX-lea o serie de mari artişti şi-au îndreptat atenţia asupra studierii creaţiei artistice utilizând materiale ceramice.
În atelierul lui Edgar Degas (1834-1917) s-au găsit, după moartea acestuia, peste 70 de lucrări nefinalizate, turnate în ceară, prototipuri pentru o serie de sculpturi mici, în special reprezentând balerine.
Una dintre laturile remarcabile ale lui Paul Gauguin (1848-1903) era aceea de a lucra cu diferite mijloace de exprimare artistică, abordând tehnici ale sculpturii şi ceramicii. A creat o serie de obiecte din ceramică care decorau casa, unele cu teme obscene.
O faţă mai puţin cunoscută a celebrului Pablo Picasso (1881-1973) este cea de ceramist şi sculptor. Artistul a reuşit să descifreze tainele acestei arte, ajungând să se exprime liber în diversele forme picturale transpuse pe sute şi sute de vase şi cupe graţie familiei Ramié din Valauris.

Joan Miró (1893-1983), pe la jumătatea anilor cincizeci, renunţă la pictură, pentru ceramică. Lucrează într-un atelier uriaş, special construit în acest scop, iar, împreună cu Llorens Artigas, realizează doi pereţi cu ceramică, Luna şi Soarele, pentru sediul UNESCO din Paris, lucrări care, în anul 1956, îi vor aduce premiul Fundaţiei Guggenheim.
Tot împreună cu Artigas, realizează un mare perete de ceramică pentru aeroportul din Barcelonna. A experimentat tehnica sculpturii turnând, în bronz (Personaj şi pasăre), lucrări care amintesc de opera lui Giacometti sau care par desprinse din propriile pânze suprarealiste (Oul). S-a ocupat de asamblaje construite din diverse obiecte (Domnul şi Doamna, Fata care fuge şi Maiestatea sa, Femeie şi pasăre), lucrări care reprezintă latura sa artistică apropiată de manifestările Pop-Art.

Ceramica, faţă de celelalte arte, este pictură prin cromatică, sculptură prin plasticitate şi arhitectură prin construcţie. În anii ’50 ai veacului trecut, mişcarea artistică „object makers and sculptures” duce la o schimbare decisivă a modului cum era privită ceramica: ceramica sculpturală ca obiect de artă autonom. Ceramica tratată conform acestor principii devine un mijloc de exprimare care acoperă o arie vastă ce merge de la experiment la forma abstractă, de la obiect la comentariu social. Această explozie formală şi conceptuală a survenit, paradoxal, din cauza minimalizării ceramicii ca artă. Împărţirea artelor în aşa zise majore, cum ar fi, de exemplu, pictura, sculptura sau grafica şi minore, precum artele textile, ceramica şi sticla a dus la apariţia unei mentalităţi noi în postmodernism, idei care s-au îndreptat spre teritorii ale artelor ce nu au fost până atunci explorate. Ceramica devine un mod de lucru prin care artistul angajează natura, istoria artelor şi tehnologia, îmnagazinând informaţii pentru a pune întrebări societăţii. Artistul zilelor noastre combină imaginile percutante cu artele vizuale pentru a da naştere, prin opera sa, comportamentului raţional ce apelează la capacitatea inconştientului de a furniza emoţii. Oricât de surprinzătoare ar fi receptarea artei contemporane ea este un îndemn la judecată, în afirmarea fără prejudecăţi a unei atitudini deschise în faţă fenomenelor care descriu lumea actuală. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.