Sam Havadtoy, unul dintre ultimii reprezentanţi ai Pop art-ului

O selecţie a lucrărilor lui Sam Havadtoy, unul dintre ultimii reprezentanţi ai curentului Pop art, partener de viaţă al artistei Yoko Ono, poate fi văzută până în data de 4 noiembrie 2012, în sălile festive ale Muzeului de Artă din Cluj.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lucrările au ca trăsătură comună un discurs despre aparenţă şi esenţă, confesiune şi discreţie, seriozitate şi deriziune. În majoritatea lucrărilor, dantela (evocatoare a giulgiului ca element separator al vieţii şi al morţii) apare ca elementul de demarcaţie între aceste aspecte contradictorii a căror substanţă este extrasă din secvenţe ale biografiei artistului.

Expoziţia de la Muzeul de Artă din Cluj, intitulată „Iubiri uitate”, evocă un moment major al istoria artelor –  Pop art-ul, un curent artistic care după cel de-Al Doilea Război Mondial a triumfat în Statele Unite şi Marea Britanie, fiind opus artei academice. Sam Havadtoy îmbină în creaţia sa artistică elementele specifice propagandei comuniste (portretul lui Lenin), motiv preluat din viaţa cotidiană a Europei de Est, cu personaje ce aparţin culturii americane, cum ar fi de exemplu Pantera Roz, Donald sau Mickey Mouse.
Mai mult despre expoziţie : Sam Havadtoy – Iubiri uitate

Nonagenarul Ellsworth Kelly

„Papă” al expresionismului american

Din 22 ianuarie, la Muzeul de Artă din Los Angeles, este deschisă o expoziţie de gravură şi pictură a artistului de 88 de ani Ellsworth Kelly, iar în West Hollywood este plasată o sculptură şi sunt etalate cele mai recente reliefuri ale sale. Cu încă o expoziţie de sculptură în lemn la Muzeul de Artă din Boston şi două itinerante prezentând lucrări în alb-negru şi desene la München, unde artistul a expus pentru prima dată în 1957, Kelly se află în acest moment în centrul interesului lumii artistice.

La aproape 90 de ani, acest „Papă” al abstracţionismului, ultimul reprezentant al epocii de aur a artei americane, în care se amestecau Pop Art, minimalismul, arta conceptuală şi abstracţionismul liric, trăieşte şi lucrează în regiunea New York-ului, în orăşelul Spencertown, unde s-a stabilit cu 40 de ani în urmă.
Între 1948 şi 1954 a trăit în Franţa, studiind arta şi arhitectura. Influenţat de „Abstracţionism”, a renunţat la pictura figurativă, la expresionismul abstract şi la pop art, adoptând formele geometrice simple şi petele de culoare. În 1949, Kelly a realizat primele sale picturi abstracte. Observând fragmentarea luminii pe suprafaţa apei, a pictat „Sena”, devenită o dispunere, la întâmplare, de pătrate negre şi albe. În 1952 a început seria de opt colaje, intitulată „Culorile Spectrului Aranjate întâmplător de la I la VIII”. Fiecare foaie de hârtie se referea la o culoare.
Descoperirea de către artistul american, în acelaşi an, a operei târzii a lui Monet i-a oferit o nouă libertate a expresiei picturale. A început să lucreze pe formate de mari dimensiuni, explorând serialitatea şi pictura monocromă. Creaţia lui de la sfârşitul anilor ’50 devine o punte între abstracţionismul avangardist american din anii ’30-’40 şi minimalismul deceniilor şase şi şapte.

„Am spus adesea că doresc să fac ceva ce nu s-a mai făcut până la mine – diferite forme. Fiecare formă este asemănătoare unei idei şi trebuie să mă gândesc serios la ea. Trebuie să aştept până găsesc forma adevărată”, explica artistul.
Expoziţia de la Muzeul de Artă din Los Angeles, prima organizată după 1988, cuprinde 100 de gravuri, majoritatea din colecţia Jordan D. Schnitzer şi a „Fundaţiei Familiei” sale, şi 5 picturi. Lucrările sunt expuse tematic cu scopul de a explora motivele formale caracteristice creaţiei artistului: caroiaje, contraste şi curbe.

În Los Angeles, Kelly a mers regulat în anii ’70, lucrând cu editura de artă „Gemini G.E.L.”, care i-a publicat cele mai multe gravuri, şi cu Peter Carson, care i-a transpus în lemn sculpturile şi piesa ce decorează faţada „Galeriei Matthew”. Marks Matthew a căutat multă vreme un loc potrivit pentru a se instala la Los Angeles. Când, în sfârşit, l-a găsit, cutremurele l-au obligat să dărâme clădirea existentă şi să contruiască alta, încredinţată arhitectului Peter Zellner, pe care a numit-o „un garaj super-special”. Edificiul este un cub alb perfect proporţionat, pe a cărui faţadă Kelly a crea o o bandă neagră care urcă până în partea de sus, uşor distanţată de suprafaţa zidului, astfel încât aruncă pe acesta o umbră orizontală. „Nu este un ornament. Este o parte din arhitectură”, a afirmat artistul.
Deşi cunoscut drept un abstracţionist geometrizant şi pictor de câmpuri colorate, Kelly a realizat multe opere ce prezintă esenţializat plante şi oameni.

În 1973, MoMA i-a consacrat prima retrospectivă. În 1981 era rândul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris să-l onoreze cu o amplă expoziţie. La întoarcerea în America, Kelly îi frecventa pe Roy Lichtenstein, Andy Warhol şi era prieten apropiat al lui Frank Stella. A hotărât însă să dezerteze din viaţa mondenă şi să se concentreze asupra propriei creaţii în liniştea actualei case, în care sunt incluse şi atelierul, şi o sală de expoziţii, birourile asistenţilor şi care are o grădină în care artistul observă natura. Împreună cu el lucrează cinci persoane care se ocupă şi de Fundaţia ce-i poartă numele. La cei aproape 90 de ani nu mai călătoreşte pentru a-şi vernisa expoziţiile. Lucrează însă zilnic, uimit de posibilităţile pe care i le oferă arta abstractă. Nu este însă singurul său stil, multe opere evocând creaţia lui Picasso şi Matisse. Pe Matisse nu l-a cunoscut. I-a întâlnit însă pe Picasso şi pe alţi artişti europeni, printre care Magnelli, pe care îl consideră „cel mai bun pictor de la galleria Denise René”, loc privilegiat pentru artiştii interesaţi de arta geometrică şi de design. „În vremea aceea, exista Şcoala din Paris sau taşismul. Dar m-am simţit departe de aceste curente şi am fost atras foarte repede de structură. Voiam să creez ceva nepersonal, chiar opere a căror paternitate să nu poată fi recunoscută”, mărturisea Kelly.

Format întâi la Boston, unde timp de doi ani a desenat nuduri, la Paris, primele sale opere se caracterizează prin reliefuri albe. De culori se va apropia treptat, preferând întâi monocromiile: verzi, apoi albastre, înainte de a adopta un spectru mai larg. Graţie negustorului de artă Aimé Maeght, l-a cunoscut pe Joan Miro. O vizită în Spania a adus în arta lui tonurile fragmentate. La Barcelona a vizitat Palatul Guell, al lui Gaudi, al cărui acopriş are 18 hornuri acoperite cu mozaicuri compuse din fragmente de sticlă. „Când am aflat că Picasso a avut un atelier cu vedere către acest acoperiş, am înţeles că şi de la Gaudi venea cubismul. Puţini istorici de artă îl menţionează şi chiar Picasso n-a vorbit niciodată despre el. Era prea mândru”, povesteşte Kelly.

Fascinaţia culorii

Puterea culorii pictorul a cunoscut-o încă de la vârsta de 6 ani, observând penele păsărilor. Dar primele sale policromii, realizate la Paris, erau un studiu al valorilor tonurilor, inspirate de contemplarea curcubeului.
Formele lui actuale, curbe libere, de un accentuat dinamism, au apărut prima dată în 1960, la întoarcerea de la Paris. În asocierea culorilor se simte un spirit ludic, bucuria de a alătura albastrului portocaliul sau verdele, în compoziţiile sesizante, de mare căldură, ce comunică un sentiment de fericire. „Când am realizat o asemenea pânză, mi-am spus că va şoca şi publicul o va detesta. Până la urmă, ea este numai vie şi impertinent”, îşi caracterizează Kelly unele dintre pânze.

În atelierul său se află mai multe mese de lucru pe care sunt risipite numeroase cărţi ce i-au fost consacrate şi pe care le consultă adesea. Pe perete, alături de desene vechi pe care le colecţionează, se află un relief de lemn de peste doi metri. O sală cuprinde proiectul fiecărei expoziţii ce urmează a fi deschise. Pentru recenta manifestare de la Berlin, a lucrat cu o machetă ce reda planul exact de la „Haus der Kunst”. Montaje de fotografii îl arată, împreună cu asistenţii lui, pregătind expoziţiile din trecut. Există acolo şi machete ale unor proiecte în curs, printre care sculpturi monumentale ce aşteaptă să fie finalizate. Ultima este o curbă de aproape 25 de metri.
Formele, desenele, picturile sau reliefurile sale sunt simple, tinzând din ce în ce mai mult, de-a lungul anilor, către epură. Deşi este cunoscut mai bine pentru pictura sa, Kelly este şi autorul mai multor sculpturi în lemn, în aluminiu, bronz şi oţel, asemănătoare de multe ori unor configuraţii totemice, ca în cazul „Curbelor paralele”.
Există o relaţie între diferitele tehnici folosite de Kelly. De multe ori, începe cu un desen, ideea este trecută apoi în gravură care devine, la rândul ei, punctul de plecare către forma sculpturală.

Constând de cele mai multe ori dintr-o linie neagră pe o suprafaţă albă, operele lui pe hârtie au ca temă plante sau fructe, subiectul fiind însă numai „o scuză pentru a face un desen”, cum îi place să spună.
Artistul este convins că ultimele sale lucrări sunt cele mai bune.

Expoziţia de la Los Angeles coincide cu publicarea unui catalog rezonat al graficii sale, serii de caroiaje, desene în alb-negru, litografii. Poate fi descoperită însă într-o parte a operelor expuse şi latura sa de colorist, alături de desene de mici dimensiuni.
Timp de jumătate de secol, Ellsworth Kelly a fost aclamat pentru formele sale clare, în culori strălucitoare, inspirate în anii ’40 şi ’50, în Europa, de arta lui Joan Miro, a lui Brâncuşi şi Jean Arp. Este considerat acum un inovator în arta americană, deşi a fost dificil pentru mulţi colecţionari şi critici să descopere legătura dintre creaţia lui şi direcţiile stilistice dominante, ea fiind percepută încă de la prima expoziţie din 1956 mai curând de factură europeană. În 1957 a expus la New York „Pictură în trei panouri”, care a surprins nu numai publicul, dar şi o parte a criticii, care s-a întrebat de ce trebuie să existe trei pânze, şi nu una pentru o lucrare unică. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

A murit Richard Hamilton

Fondatorul curentului Pop art

Richard Hamilton, unul dintre fondatorii curentului Pop art a încetat din viaţă, marţi (20.09.2011), la vârsta de 89 de ani, informează Mediafax.

Richard Hamilton a făcut parte dintr-un mic grup de artişti independenţi care au folosit în anii ’50 cultura urbană modernă ca sursă de inspiraţie şi au contribuit la apariţia curentului Pop art britanic.
În Anglia, apariția Pop art-ului este legată de „Independent Group”, din care au făcut parte Richard Hamilton și Eduardo Paolozzi, Reyner Banham (istoric și critic de artă), Peter Smithson (arhitect) și fotograful Henderson. În cadrul expoziţiei  intitulată „This is Tomorrow”, de la „Whitechapel Art Gallery” (1956), se profilează temele fundamentale ale Pop art-ului, teme desprinse din viața cotidiană în care reclama, producția în serie și mijloacele de informare sunt considerate principalele direcții ale curentului.

Una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Hamilton este un colaj, realizat în anul 1956, care prezintă un bărbat ce pozează într-un apartament, lucrare intitulată „Just What Is It That Makes Today’s Homes So Different, So Appealing?”
Lucrarea înfăţişează un interior modern unde este prezentată o pereche stereotipă, un culturist care ține în mână o acadea uriașă, pe care obsevăm inscripția „pop”, și o stripteuză pe o canapea. În acest colaj se regăsesc punctele de interes tipice artei pop: elemente ce ţin de tehnica vremii (magnetofonul şi aspiratorul), reclama, aluziile la sfera sexuală, atracția către sereotipuri, săli de spectacole şi benzi desenate, totul într-o atmosferă specifică din care nu lipsește umorul rezultat din amestecul de genuri și specii. Lucrarea este considerată de actualii istorici de artă drept una dintre primele opere din curentul Pop art. Colajul are mai multe versiuni şi titlul copiază o reclamă celebră din acea epocă.
Richard Hamilton este cel care a realizat coperta celebrului „album alb” al trupei The Beatles, din 1968. Acesta este singurul disc din cariera celebrei trupe britanice care nu îi are pe copertă pe cei patru muzicieni, coperta fiind complet albă.
Hamilton este cunoscut şi pentru câteva opere politice, cum este, de exemplu, „Shock and Awe” (2007-2008), care l-a adus pe scenă în costum de cowboy pe fostul premier laburist Tony Blair, după decizia acestuia de a participa alături de americani la atacarea Irakului în anul 2003.

Născut în 1922 la Londra, Richard Hamilton şi-a întrerupt studiile în domeniul artistic, fiind nevoit să lucreze de la o vârstă fragedă, la început ca desenator tehnic. Se înscrie la cursurile serale la celebra St. Martin’s School of Art, iar apoi la Royal Academy. Artistul britanic a avut succes de la începutul carierei artistice graţie picturilor, colajelor şi sculpturilor sale în care ironiza simbolurile societăţii de consum.
Hamilton lucra în ultimele luni la o retrospectivă majoră a operei sale, ce urma să fie expusă la Los Angeles, Philadelphia, Londra şi Madrid.

De la util, la inutil

În căutarea funcţiei estetice – bibeloul

La început bibeloul a fost un obiect de uz. Cu timpul, încetul cu încetul a trecut de la funcţia sa utilă, la una inutilă. Toată această istorie se datorează înclinaţiei omului de a vrea să înfrumuseţeze tot ceea ce atinge. Când, în acest scop, este captivat de a face un lucru bun, de multe ori pentru a impresiona pe alţii, poate cădea în aberaţii sau kitsch.

Cea mai bună dovadă este cea a vazelor. Înainte de a inventa roata olarului, oamenii au încercat să ridice această veche meserie ce aparţinea meşterilor ceramişti la nivelul artei. Şi au reuşit: „Cu puţină argilă şi apă, mânuite cu degetele iscusite, au realizat adevărate minuni de formă şi armonie” (Will Durant).

Apoi recipientele au fost făcute la strung căutând desăvârşirea. S-a adăugat ornamentaţia, mergând de la decoruri simple, la forme tot mai complicate. Încă din Sumer apar figuri zoomorfe şi antropomorfe redate în relief. În antichitate grecii au povestit pe vasele lor adevărate file de istorie ale aspectelor din viaţa de zi cu zi şi cea a zeilor, făurind opere admirabile. Nu s-au oprit aici şi au creat Rhitonul – un vas de băut din ceramică care are forma unui corn, a unui cap de animal sau cap omenesc, dar fără a mai urmări funcţia sa de bază, cea utilitară. În China vasele au uneori contur sobru, uneori sunt modelate precum pagodele, meşterii acestora inspirându-se, în creaţia lor, din tot ce le oferea natura înconjurătoare. Pe măsură ce civilizaţia evoluează, vasele pierd din caracterul utilitar, în detrimentul ornamentelor. Uneori iau forme monumentale, devenind adevărate „sculpturi” care împodobesc grădinile şi parcurile. Vaza pentru flori nu este decât o moştenire săracă a celebrelor suporturi pentru florile din grădină, aduse din Extremul Orient în cadrul saloanelor strălucitoare ale aristocraţiei.
Alte obiecte precum orologiile au aceeaşi evoluţie. Realizate din porţelan pictat, cu modele complicate, chiar şi în zilele noastre când fiecare dintre noi poate afla ora de la încheietura mâinii sau din buzunar, de pe telefonul mobil, aceste obiecte împodobesc diferite spaţii ale mediului nostru casnic sau public.
Pendula a creat, spre exemplu, garnitura de şemineu burghez a secolului al XIX-lea. Aceasta reprezenta elementul central, de o netăgăduită inutilitate şi uneori de un gust îndoielnic, la care se adăugau în partea superioară a şemineului vasele decorative de inspiraţie chinezească şi uneori candelabre.
Acelaşi rol decorativ l-au dobândit cănile de gresie sau stemele unui oraş, imprimate pe lingurile de porţelan atârnate sau amplasate pe etajere, pentru decorul unei bucătării.

Europa cunoaşte porţelanurile obţinute prin intermediul arderilor succesive precum obiectele de Saxa, de Sèvres şi Meissen, cu motive şi scene extrem de complicat elaborate, adevărate minuni de graţie tehnică. Dar, într-o prezentare anevoioasă, căzând în păcatul etalării lor pe mobilă, aceste piese de virtuozitate tehnică pierd din valoarea lor de patrimoniu transformându-se de cele mai multe ori în obiecte asemănătoare copiilor kitsch.

În tot acest tablou nu trebuie să uitam de statuete şi amulete, care au sfârşit a fi transformate în păpuşi având cap de porţelan, obiecte care ne-au însoţit de-a lungul istoriei. Nu putem şti cu siguranţă ce a fost cu adevărat în mintea autorului unei statuete neolitice şi atunci, prin analogie, studiind contextul cultural, social, economic şi religios le atribuim noi diferite funcţii.
Există statuete care au pretenţii artistice, reproducând, la diferite mărimi, modele celebre ale antichităţii cum ar fi: Venus din Millo, Laocoon, Diana sau chipul lui Nefertiti, dar, care nu reuşesc să se înscrie decât în categoria kitsch-ului de tarabă.
Într-o societate care a adus cultura kitsch la rang de artă întâlnim şi replica: artistul răspunde faţă de obiectul fără valoare artistică care îl înconjoară pretutindeni, cu însăşi obiectul – pe care îl prezintă intenţionat în cadrul galeriilor de artă într-o manieră dezgustătoare.

Interdisciplinaritatea artistică în secolul al XX-lea

O dată cu apariţia Pop art-ului cultura kitsch este cea care transformă iconografia artei.

Artistul conceptualist Marcel Duchamp (1887-1968) şi artistul pop Andy Warhol (1928-1987) ridică obiecte banale la rang de mare artă. Lucrarea lui Duchamp – Fântână (1917), celebrul pisoar întors şi semnat „Mutt”, este un mesaj ironic prin acţiunea scoaterii acestuia din contextul utilitar,  schimbându-i utilitatea, ca apoi să fie adus adus în cadrul unei galerii de artă. Andy Warhol iniţiază seria sticlelor de Coca-Cola şi a cutiilor de conserve (cutiile de supă Campbell’s), reprezentări ale obiectelor comerciale din supermarket-uri, propunând o artă ironică a produselor industriale sau motivelor din reclama ambalajelor care aparţin metropolelor. Cu alte cuvinte este inutil să mai produci obiecte, cu atât mai mult din ceramică, dacă ele sunt deja rezultatul unui proces tehnologic şi se află peste tot în universul nostru cotidian.

George Segal cu renumitele personaje din ipsos face o legătură a spaţiului real cu cel imaginar. Segal a încercat să demitizeze arta captând atenţia privitorilor aflaţi în locuri publice care, paradoxal, prin intermediul sculpturilor lui sunt puşi faţă în faţă cu sentimentul de singurătate individuală.

Pentru Joseph Beuys (1921-1986) arta ţine de atitudine, de un mod de a privi lucrurile şi de a te implica. „Arta este viaţa, gândirea este sculptura”, reprezintă principala lui teză ideologică care duce la conceperea „sculpturilor vii” – persoane care în urma unor „machiaje” sunt expuse ca atare în cadrul galeriei de artă.
Într-un happening din 1965, având capul acoperit de miere şi pojghiţe subţiri de aur, Beuys a legănat un iepure mort timp de trei ore printre propriile desenele, într-o acţiune artistică numită How to explain paintings to a dead hare (Cum se explică arta unui iepure mort). Cum să explici aventura formei unui receptor atent doar la limbajul plastic tradiţional şi cum să susţii un discurs despre imagini invariabile şi nelimitate… Asta dorea să spună Beuys. Trecerea de la imagine figurativă care este reflexivă, la cea serială de tip modul sau tipar, ca limbaj al unei noi viziuni plastice în care mesajul „nu contează materia, ci energia ei” va modifica fundamental conceptul despre artă.

Japonezul Takashi Murakami este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani care îmbină kitschul cu arta cultă. Spre deosebire de Warhol, a cărui artă îşi extrăgea seva din cultura de jos şi era dusă la nivel înalt, Murakami se situează la polul opus. El ridică statutul imaginii la cea de elită după care o reintroduce pe piaţă ca bun comercial sub formă de brelocuri, tricouri, mouse-paduri, jucării de pluş, huse de celular etc. Un exemplu în acest sens este crearea ediţiei limitate de poşete Louis Vuitton. Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Murakami sunt două sculpturi pictate din fibra de sticlă Hiropon şi My Lonesome Cowboy, prima o fetiţă cu sâni gigantici din care ţâşneşte laptele sub forma unei corzi de sărit, iar cealaltă un mega-boy blond ejaculând sperma care ia forma unui lasou, ambele fiind o critică a supradozei de pornografie şi westernalizare.

Jeff Koons creează pentru a seduce privitorul şi pentru a-l convinge, în cele din urmă, „să cumpere”. „Nu voi scăpa nici o oportunitate, voi folosi orice truc şi voi face absolut orice pentru a-l câştiga pe privitor”, spunea acesta într-un interviu. Cu instalaţia din ceramică aurită Michael Jackson and Bubbles (1988), Koons ridiculizează imaginea starului pop reprezentându-l pe acesta ţinând în braţe un cimpanzeu pe nume Bubbles în „cea mai mare statuie de porţelan din lume”. Artistul american îmbină sculptura cu desenul, pictura cu ceramica, într-o artă greu de clasificat, situând în mod intenţionat producţiile sale artistice în sfera kitsch-ului, dar într-un mod indiscutabil original. (Grigore Roibu)