Pădurenii – un ţinut al poveştilor vesele şi triste

Fotoreportaj de Grigore Roibu şi Andrei Rosetti

În vara acestui an scriam despre Ţinutul Pădurenilor, o zonă geografică plină de resurse naturale şi umane de neuitat, motiv pentru care am încercat să o „ancorez în istorie” (Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi).

Anul acesta am străbătut Ţinutul Pădurenilor în încercarea de a descoperi comunităţile rămase în această zonă după închiderea exploatărilor miniere. Satele, unele foarte mici, în care abia mai trăiesc zece familii, sunt parcă „aruncate” pe vârfurile dealurilor „împodobite” cu păduri de foioase şi conifere. Ţinutul Pădurenilor este un platou înalt, aşezat între Depresiunea Ţării Haţegului, la sud, şi Valea Mureşului, situat în partea centrală a judeţului Hunedoara, la 220 – 270 metri altitudine, ocupând o suprafaţă de 97 Km². Zona se remarcă prin valoarea etnografică exprimată în frumuseţea portului popular, a ţesăturilor, dar şi în originalitatea arhitecturii ţărăneşti. Cu toate că se află la mică distanţă de municipiul Hunedoara, multe sate din Ţinutul Pădurenilor au rămas izolate. Tinerii au plecat în oraşe, iar bătrânii supravieţuiesc din îngrijirea animalelor şi pensiile de cele mai multe ori foarte modeste. Iarna, ninsorile trimit satele în izolare.

Intrând în comunităţile cu multe case părăsite ai impresia că te-ai întors în Evul Mediu. Din când în când, liniştea este spulberată de huruitul unui tractor sau a unei drujbe fapt ce îţi reaminteşte că te afli în cu totul şi cu totul alt veac.

De câte ori am putut în acestă vară şi toamnă m-am urcat în maşină şi am evadat în Ţinutul Pădurenilor mânat de pasiunea mea pentru fotografie, dar şi pentru a mă documenta cu privire la această zonă de vis, ruptă din altă lume. Am mers din Hunedoara spre Govăjdie şi Cerbăl sau din Deva spre Muncel şi Feregi. Cu toate acestea, ceea ce îmi propusesem de mult timp, era să străbat Zona Pădurenilor din Hunedoara la Deva, un drum pe care mulţi localnici mi-au spus că nu am cum să îl fac fără o maşină de teren. Nu este un traseu uşor, fiind vorba de aproximativ 80 Km, o parte pe drumuri forestire. Vremea favorabilă şi ambiţia m-au determinat să încerc această mică expediţie. În final am reuşit acest lucru, deşi, traseul este foarte anevoios mai ales pentru automobilul meu care este departe de a fi un 4×4.

Nu o să descriu în amănunt traseul, materialul fotografic de faţă fiind rezultatul a mai multor ieşiri pe care le-am făcut pe parcursul acestui an, fără o selecţie riguroasă. Nu o să intru nici în detaliile tehnice de fotografiere pe care le-am experimentat. Pot spune, însă, că în urma acestor ieşiri am strâns un material documentar de aproximativ 1000 de fotografii pe care îl consider incomplet, dar care va face parte, probabil, dintr-o serie nouă „Oameni şi locuri” pe care intenţionez să o dedic Ţinutului Pădureni. În articolul de faţă o să schiţez o parte a acestui ţinut cu un mare potenţial turistic, un amestec de peisaj, arhitectură şi ocupaţii precum şi un imens potenţial uman, persoanele cu care am intrat în vorbă fiind foarte primitoare şi amabile. Pădurenii reprezintă o destinaţie fotografică inedită, indiferent de anotimp. Subiectele te pot lua prin surprindere, la tot pasul.

La aproximativ 10 kilometri de Hunedoara, în satul Groş am intrat în mica biserică de lemn, unde am cerut sfatul localnicilor despre acest traseu care urma să se termine la Veţel. După spusele lor, fiind toamnă, drumul era inaccesibil datorită utilajelor folosite la tăierea lemnelor. Pe drumul spre Cerbăl lăsăm în urmă două sate aflate în stânga şi dreapta drumului principal, Ulm şi Arănieş. Ambele sate au aproximativ 15 familii. La Arănieş, grajdurile comunităţii, aflate pe culmea dealului, unde se urcă pe o potecă, ocupă o suprafaţă mai întinsă decât satul. Pe acest traseu, cei obişnuiţi cu confortul asfaltului stârnesc zâmbetul localnicilor, majoritatea aflaţi la vârsta a treia, dar care urcă poteca cu o viteză incredibilă de două ori pe zi, indiferent de anotimp, pentru a ajunge la animalele lor.

Comuna Cerbăl are în componenţă 8 sate: Cerbăl (reşedinţă), Ulm, Arănieş, Socet, Poiana Răchiţelii, Feregi, Poieniţa Tomii şi Merişoru de Munte.

Traseul spre Poiana Răchiţelii este unul dificil. O maşină mică trebuie forţată pentru a urca drumul de pământ, uneori pietruit, ros şi cu şanţuri adânci prin care s-a scurs apa. Când intri în Socet şi Poiana Răchiţelii ai surpriza de a redescoperi asfaltul. Poiana Răchiţelii este unul dintre cele mai izolate sate. Pe timpul iernii drumul devine impracticabil, sătenii de aici fiind nevoiţi să-şi facă provizii din timp. Din Poiana Răchiţelii ne aventurăm cu maşina pe ceea ce mulţi ar numi o potecă, drum pe care localnicii ne-au spus că avem noroc cu seceta verii, deoarece în alte condiţii nu am reuşi să îl parcurgem. Peisajul devine din ce în ce mai fascinant dar noi ne concentrăm atenţia asupra drumului pentru a nu împotmoli maşina în noroi. Ştim că de la Feregi drumul este recent asfaltat. Trebuie să ajungem în Feregi pentru a reuşi să parcurgem traseul aşa cum ne-am propus: de la Hunedoara la Deva.

Pentru fotografierea pe timp de zi sunt necesare filtrele şi trepiedul. Soarele îşi schimbă culoarea pe parcursul zilei. La amiază intensitatea lui este maximă şi nu dorim să ratăm fotografiile după atâta drum parcurs. Seara, culoarea caldă a soarelui devine fascinantă. Umbrele se prelungesc şi radiaţiile devin galbene, portocalii şi roşii. Lumina bună, care ne place, ţine puţin. Ştim asta şi ne grăbim să profităm de ea. Toamna conferă peisajului un plus de spectaculozitate.

De la Feregi drumul devine, aşa cum spun localnicii, „mai bun decât pe autostradă”. Din păcate, ca orice drum de la noi, asfaltul începe brusc şi se termină tot atât de brusc cum a început, ducând de nicăieri până nicăieri.

Drumul asfaltat uneşte două sate Feregi de Poieniţa Tomii. Din Muncelu Mic, gropile apărute pe fostul drum de beton care coboară în comuna Veţel sunt cât roata maşinii. Majoritatea localnicilor sunt persoane în vârstă care se plâng de lipsa asistenţei medicale. Cel mai apropiat spital este la Deva şi, în cazul unei urgenţe, salvarea nu urcă pe un astfel de drum. Ai putea spune că drumul asfaltat a fost construit pentru Daciile vechi, imobilizate în curţile caselor sau pentru căruţe. Cu siguranţă, şi vacile preferă şoseaua când se întorc seara acasă…

 În ABC-ul, sau magazinul care este şi cărciumă, din satul Feregi atmosfera este mai mult decât relevantă pentru a ilustra situaţia actuală a zonei, un ţinut cu mare potenţial turistic.

Un sătean, aflat la o bere, ne povesteşte: „pe vremuri, când funcţionau minele, nu aveam drum, dar satul era plin de tineri. Acum sunt aproximativ 17 familii de bătrâni. Tineretul a plecat la oraş, în schimb noi ne-am ales cu drumul.” Măcar au de ce să le mulţumească autorităţilor pentru că au scăpat de noroi în sezonul ploios.

O bătrânică se chinuie să deblocheze telefonul mobil. Prietenul meu o ajută. Foarte fericită o zărim cocoţată pe un gard pentru a vorbi cu fiica ei, spunându-ne: „numa’ aici îi semnal…”

Portretul pentru mine este un gen fotografic pe care îl apreciez. Nu sunt adeptul pozelor de familie sunt mai degrabă fascinat de feţele expresive, uneori pline de riduri. Majoritatea localnicilor se lasă fotografiaţi. Cu toate acestea, nu poţi cere sătenilor, ocupaţi pe lângă gospodărie, să pozeze precum un model. Realizarea fotografiilor de portret sunt aici rodul privirii, sensibilităţii şi, nu în ultimul rând, al ascultării, al poveştilor vesele şi totuşi triste.

În Muncelu Mic, un schelet de lemn al unei viitoare biserici se profilează pe cer. Ne oprim lângă o clădire dărâmată pentru a cunoaşte oamenii din sat şi a face noi fotografii.

„Aici a fost şcoala şi magazinul. Au fost construite cu munca şi banii noştri. Acum totul este în ruină” , ne povesteşte un bătrân simpatic ieşit în întâmpinarea noastră când ne-a văzut cu aparatele de fotografiat la gât.

Am părăsit Pădurenii cu emoţii cantonate în dualitate. Am respirat aerul unei istorii ancorate în veşnicie, am descoperit culorile toamnei ce ne-a plasat în dimensiunea arhaică şi enografică prin cromatica tristă şi totuşi veselă şi, în acelaşi timp, ne-a impresionat sărăcia materială în contrast cu bogăţia sufletească a oamenilor din această zonă. După cele văzute şi imaginile realizate, fotografii ce conţin cu siguranţă ingredientul pasiunii, de câte ori am plecat din Ţinutul Pădurenilor ne-a cuprins o puternică dorinţă de a ne reîntoarce. (Grigore Roibu)