Între tradiție și experiment: Muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel

003Sibiel  (artavizuala21)Cu 10 ani în urmă, fiind profesor debutant, țineam un curs opțional de Pictură pe sticlă. La sfârșitul anului școlar am avut aproximativ 60 de lucrări, icoane pe sticlă, bine realizate cu elevii. Directorul școlii, Ioan Drașoveanu, alături de directoarea educativă Mariana Stoica și tâmplarul școlii s-au implicat și m-au susținut pentru a realiza o mare expoziție de icoane împreună cu elevii. Expoziția s-a mutat din holul școlii generale la Galeria de artă. A fost un succes. Nu știu câți dintre elevii mei au rămas cu ceva în urma acestui curs despre iconografie, eu, însă, am avut multe de învățat.

Muzeul de icoane pe sticlă Sibiel

Muzeul de icoane pe sticlă Sibiel

În acest week-end am trecut prin Sibiel. Aveam cunoștințe despre muzeul de Icoane pe sticlă din acest sat Transilvan, situat la 22 de km de Sibiu, dar nu mi-am făcut până acum timp să îl vizitez. Colecția muzeului este cea mai mare de acest gen din lume. Sunt expuse peste 700 de icoane pictate pe sticlă între veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea în principalele centrele de pictură, cum ar fi, de exemplu, Nicula, Sebeș, Alba-Iulia, Mărginimea Sibiului, Făgăraș, Șcheii Brașovului sau Bucovina.

artavizuala21 se ocupă, în principal, de arta contemporană, de experimentul artistic și pluralitatea tehnicilor de investigare a vizualului. Ca absolvent al secției Ceramică-Sticlă am fost, însă, interesat de imaginile „zugrăvite” cu o emoționantă sinceritate, icoane prin care ţăranul român îşi exprimă concepţiile de viaţă. Icoanele pe sticlă nu țin doar de tradiție și nu sunt doar un obiect de cult protector, ci un document plastic ce reflectă lumea spirituală a satului românesc. Am scris despre tehnicile și metodele făuririi unei icoane în Sentimentul teologic al frumuseţii și, Andrei Rosetti, în Din bucătăria unui atelier de iconografie…

Biserica Sfânta Treime din Sibiel

Biserica Sfânta Treime din Sibiel

Dar, să revin, la mica noastră călătorie în timp. Satul Sibiel are ceva aparte încă din momentul în care te apropii, este comunitatea în care „ieși din timp și istorie și intrii în timpul și istoria devenite eternitate” (Ioan Alexandru – Prefața Sibiel, Sibiu, 1979).

Părintelei Zosim Oancea

Părintele Zosim Oancea

Muzeul se află în curtea bisericii Sfânta Treime din Sibiel, construitǎ din 1765 ca biserică unită. Lăcașul a fost pictat între anii 1774 și 1775 de meșterii zugravi Stan și Iacob. Pictura, înnegrită de fumul lumânărilor, a fost acoperită cu 5 straturi de var. Fresca a fost readusǎ la luminǎ între anii 1964 – 1965 de preotul Zosim Oancea (arestat în 1948 datorită convingerilor sale, condamnat la zece ani de închisoare și eliberat în 1957), la sosirea sa în Sibiel. Cu un naos unic, cu nișe semicirculare și fresce care împreunǎ cu motivele biblice și liturgice în stil bizantin preiau motive occidentale baroce, biserica din Sibiel este, astǎzi, monument istoric național.

Biserica Sfânta Treime din Sibiel (interior)

Biserica Sfânta Treime din Sibiel (interior)

Constituită cu începere din anul 1969, operǎ a pǎrintelui Zosim Oancea şi a comunitǎţii din Sibiel, bucurându-se de susţinerea unor instituţii şi donatori privaţi români şi strǎini, colecţia muzeului prezintǎ cei mai importanţi pictori de icoane. Fuziunea tradiţiilor orientale cu tehnicile occidentale și cele tradițional românești transformă icoanele din primele decenii ale secolului al XVIII-lea într-un gen al artei cu un farmec particular.

002Sibiel  (artavizuala21)

004Sibiel (artavizuala21)Perspectiva lipsește, caligrafia desenului trădează facilitate de meșter și personajele biblice poartă, de cele mai multe ori, straie tradițional românești. Această preponderență zonală a anumitor sfinți, precum sfântul Ilie care gonește peste nori într-o căruță trasă de armăsari pentru a aduce prosperitate regiunilor agricole, mi se pare un un gen pictural fascinant. Pentru țărani, pictatul icoanelor nu reprezenta, ca în centrele specializate din Austria și Boemia, de unde tehnicile acestui meșteșug bizantin au fost importate în Transilvania, o ocupație principală. Icoanele pe sticlă transilvănene au avut o soartă ciudată: au fost iubite de țărani și disprețuite de orășeni. Abea din secolul al XX-lea s-a modificat optica estetică asupra picturii, așa zis „naive”, pe sticlă. Cei ce au înțeles această artă au fost puțini.

Sibiel (artavizuala21)Pǎrintele Zosim Oancea este cel căruia îi datorǎm acest extraordinar muzeu care merită vizitat. Colecția face o incursiune în istoria picturii țărănăști pe sticlă, o pictură care stă la baza inspirației Salonului Independendenților din 1886 și a manifestului cubist a lui Pablo Picasso din 1907. (Grigore Roibu)

Sentimentul teologic al frumuseţii

Un meşteşug sacru – pictura pe sticlă

Fiind prima zi de Paşte, voi începe prin a vă spune Hristos a înviat!
În articolul care urmează, având în vedere că ne aflăm în timpul celei mai importante sărbători creştine, am să vorbesc despre pictura pe sticlă, un meşteşug care ţine de tradiţia populară şi datinile româneşti, având provenienţă central-europenă.

Sticla, această superbă materie transparentă, născută în Orientul Apropiat cu două milenii şi jumătate înainte de Hristos, a fost folosită pentru prima dată ca plăcuţăsuport a modelelor decorative în arta populară.
Ineditul acestui procedeu constă în aplicarea straturilor de culoare, într-o succesiune inversă pe plăcuţa de sticlă, acesta îndeplinind astfel o dublă funcţiune: suport şi strat protector al picturii.
În catacombele paleocreştine s-au descoperit medalioane în formă de plăcuţe circulare care reprezentau teme religioase.

După căderea Cetăţii Eterne, Bizanţul devine principalul centru de producere a sticlei. În Italia tehnica este uitată, dar reapare sub forma importurilor din Bizanţ, iar în veacul al XIV-lea se răspândeşte în centrul şi apusul Europei. Apariţia centrelor producătoare de pictură pe sticlă o putem constata în veacurile al XVIIIlea şi al XIXlea în regiunea de Est a Europei (Pădurea Bavareză, Boemia, Austria, Silezia, Moravia, Slovacia şi Galiţia). Pictura, fiind una dintre tehnicile de înnobilare a sticlei, se dezvoltă în strânsă legătură cu fabricarea acesteia. Situarea iconarilor în zonele muntoase se explică prin plasarea glăjarilor în ţinuturi împădurite, de unde procurau uşor lemnul necesar fierberii potasiului şi obţinerii temperaturilor înalte pentru topirea nisipului de cuarţ, pietrei de var şi a sărurilor de potasiu, principalele materii folosite pentru obţinerea sticlei vechi.

Transilvania, situată în interiorul arcului carpatic, delimitează regiunea de influenţa Occidentală, fiind un teritoriu în care tehnica picturii pe sticlă se dezvoltă ca fenomen de masă, în concordanţă cu cea SudEstică.
La românii din Transilvania, tehnica picturii pe sticlă s-a grafat pe un ancestral fond de artă populară nealterat de nici o înrâurire urbană. Icoanele pe sticlă sunt o creaţie individuală, cu specific naţional, a meşterilor iviţi din sânul ţărănimii. Aceştia sunt angajaţi cu toată fiinţa şi credinţa ortodox-strămoşească, exprimând gândirea şi evlavia prin produsul mâinilor lor, lucrările ridicânduse la rag de creaţie.
Dacă mobilierul ţărănesc şi ceramica populară pictată au rol decorativ, pictura pe sticlă se afirmă ca un gen de sine stătător, care exprimă mentalitatea şi individualitatea spirituală a colectivităţii satului românesc.
Cu emoţionantă sinceritate, ţăranul român îşi exprimă în icoane concepţiile de viaţă, transpunând viziuni despre dreptate, lumea nevăzută a Raiului şi a Iadului sau povestiri biblice cu personaje îmbrăcate în veşmântul satului românesc. În acest context, icoanele pe sticlă nu sunt doar un obiect de cult protector, ci şi un document plastic ce reflectă lumea spirituală a ţăranului român, la fel ca doinele şi colindele.

Mesteşugarii nu erau nici stângaci, nici naivi, cum se pretinde în general, ci, dimpotrivă, îşi stăpâneau meşteşugul datorită rutinei şi dibăciei la care se ajunge prin repetări de ordinul sutelor de mii. Reproducând modele provenite din mediul orăşenesc, străin lor, iconarii n-au pus nimic de la ei în imagine, chiar şi cromatica nefiind o reflectare a sensibilităţii şi înclinaţiei lor temperamentale (de exemplu culorile pentru veşmintele sfinţilor fiind prestabilite de uzanţa picturii religioase baroce).
Sub influenţa picturii religioase apusene, cât şi a mânăstirilor din regiune, în centrele de la Nicula şi Gherla, predomină chipul Maicii Domnului şi scene din viaţa sa (Naşterea Precistei, Adormirea Maicii Domnului, Încoronarea şi Intrarea în biserică). Funcţia protectoare a sfinţilor explică preponderenţa icoanelorportret, aceştia fiind prezentaţi cu chip blând şi ocrotitor.
Icoanele vechi sunt de format mic, de 52×20 cm. şi 30×52 cm., sticla plană producânduse în plăci de mici dimensiuni.
Suportul transparent oferă avantajul de a se putea copia un desen prin simpla suprapunere, cu maximă fidelitate. Apare, însă, dificultatea ca imaginea finală să apară pe dos. Iconarii au găsit un remediu şi pentru această problemă, ungând izvodul cu petrol şi, astfel, desenul să transpară pe dosul hârtiei, fiind copiat inversat pe sticlă.
Desenul formează osatura picturii, sugestiv exprimat prin cuvântul „urzeală”. El este aşa zisul „schelet al imaginii”, care dezvăluie individualitatea iconarului. Ductul drept conferă personajelor prestanţă grandioasă şi maiestoasă, ca în cazul reprezentării împăraţilor Constantin şi Elena. Ceea ce apare ca o stângăcie, în concepţia celor care privesc din perspectiva studiului academic, este o cristalizare a formelor esenţializate şi simplificate, cu maximă putere de sugestie.
Icoanele au avut o soartă ciudată, fiind iubite de ţărani şi dispreţuite de orăşeni. În ultimele decenii, cu ajutorul artiştilor din centrele urbane, au fost descoperite, cunoscute şi înţelese la adevărata lor valoare.
În picturile pe sticlă se pot găsi elemente ale unui expresionism popular, tragic şi naiv, care încântă şi înduioşează. Brâncuşi admira vechii iconari. Aceştia „lucrau pentru plăcerea lor personală şi din evlavie, având un meşteşug sacru şi conştiinţa unei misiuni”, spunea marele artist.

Secolul al XXlea a modificat esenţial optica universului artistic. Creatori, critici, istorici, precum şi publicul educat în sensul dragostei de artă sau aflat în prezenţa unor luări de poziţii cum artele plastice nu mai cunoscuseră până atunci. După apariţia picturii naive al lui Henri Rousseau şi manifestului cubist al lui Picasso, arta primitivă al lui Gauguin şi cea al lui Van Gogh sau capodopera lui Matisse din sudul Franţei (unde a pictat şi conceput capela dominicană), arta a intrat în perioada modernă de gândire intelectuală şi culturală. Anatomia, proporţiile, rigorile şi canoanele au fost înlocuite de originalitate sau producţie şoc.
Arta religioasă are în vedere, însă, cunoaşterea lui Dumnezeu. Nici arta, nici teologia, luate în mod separat, nu ar putea crea o icoană. Se impune unitatea amândurora. (Grigore Roibu)