Ken Price: 6 decenii de muncă inovatoare

„A fost în sfârşit stabilit ca opera ceramistului Ken Price de la Los Angeles County Museum of Arts să vină la Muzeul Metropolitan. Mă bucur că poate fi văzut aici, dar faptul că Guggenheim şi Whitney Museum of American Art nu-şi pot potrivi programele, arată o îngrozitoare îngustime de viziune. Nu-mi pasă cât de multe conflicte de programare pot fi citate… Dacă acest lucru sună dur, permiteţi-mi să spun: curatorii de artă contemporană din New York au unele dintre cele mai dure locuri de muncă din lumea artei, deoarece nu acţioneză pe cont propriu, ci cu aprobarea unui fel de Comitet de Supraveghere şi sunt sub presiunea de necrezut pentru a reuşi la box office”. (Roberta Smith, în New York Times)

Simbioza dintre formă şi culoare
în creaţia lui Kenneth Price

Când vine vorba de proces, ca demers plastic, puţini ceramişti se pot compara cu Kenneth Price. A fost comparat, ca personalitate, cu Fred Astaire şi a fost numit cel de-al cincilea Beatles de pe scena artei din Los Angeles din anii ’60, numai că Price se exprimă prin intermediul lutului. Cu graţie şi uşurinţă, asemenea unui dans, el se „joacă” cu materialul pe care îl toarnă în negative, îl modelează sau sculptează. Odată asamblate părţile componente care rezultă din acest proces urmează finisajul. După o perioadă de 2-3 zile, timp în care materialul se usucă, sunt aplicate zgârieturi şi ingizii, cu migală, folosind instrumente asemănătoare celor din tehnica dentară. Formele sunt apoi finisate cu bureţi înmuiaţi în apă, suprafaţa lor fiind astfel acoperită cu un strat de barbotină şi, după caz, cu angobe. În cele din urmă lucrarea este arsă. Formele apar din cuptor având o culoare gri-maroniu. Suprafaţa rugoasă este o componentă cheie pentru colorarea ulterioară a pieselor. Culoarea este atât de importantă în muncă artistică al lui Price încât el a construit un laborator special în cadrul atelierului său destinat testării proprietăţilor diverşilor coloranţi şi a combinaţiilor dintre aceştia. Studiul sistematic al nuanţelor cromatice începe prin amestecarea culorilor acrilice şi elaborarea unor scheme complicate de aplicare a acestora pe suprafaţa tridimensională a formei. Sunt aşternute straturi succesive, uneori timp de 28 de zile. Odată uscate, ele sunt meticulos şlefuite cu şmirghel, pentru a face să dispară asperităţile de pe suprafaţă. Încet, încet apare o uimitoare „constelaţie” de culori şi modele, complicat elaborate, ce încântă ochiul prin transparenţa lor dată de picturalitate şi decorativism.

Ken Price este un artist american, născut în Los Angeles, California, în anul 1935. A studiat la Institutul de Artă Chouinard din Los Angeles, după care a primit un BFA la Universitatea din California de Sud, în anul 1956. El şi-a continuat studiile la Institutul de Artă Chouinard în 1957 şi a primit un grad MAE de la New York State College of Ceramics şi, apoi, de la Alfred University în 1959, unde a studiat ceramica cu Peter Voulkos. „Metoda de predare al lui Voulkos era cea de a merge direct în studio pentru a începe modelajul cu lut. El a abordat ceramica printr-o metodă pe care eu o numesc atac frontal direct”, spune Price. După un an de muncă alături de Voulkos, colegul său Billy Al Bengston a plecat pentru a deveni pictor, iar Price s-a mutat la New York University pentru a scăpa de influenţa maestrului asupra artei lui.

În timpul petrecut la Universitatea Alfred, Price a găsit un stil propriu pentru arta sa, influenţat de ceramica europenă, japoneză şi mexicană, admirându-i pe Miró, Jean Arp, Picasso şi, desigur, Voulkos. El a dezvoltat propria versiune de glazură cu plumb, deschizând astfel porţile experimentelor asupra culorilor, investigaţii pe care le va face pe tot parcursul vieţii sale.
Kenneth Price este cunoscut pentru formele abstracte construite din lut ars. De obicei, aceste forme nu sunt glazurate, ci pictate cu mai multe straturi de vopsea acrilică, modalitate de lucru ce le conferă un aspect luminos şi translucid. Ken Price trăieşte şi lucrează în Venice, California şi Taos, New Mexico fiind reprezentat de către Matthew Marks Gallery din New York şi Xavier Hufkens de la Bruxelles.

Kenneth Price este cunoscut peste tot în lume ca un artist al formelor abstracte. „Pentru mine, procesul de creaţie este o activitate profund personală, subiectivă şi privată”, spune Price. „Eu nu sunt împotriva criticii de artă şi nu doresc să mă ţin la distanţă faţă de aceasta. Vreau să ajung în interiorul ei, în măsura în care pot, pentru a ocupa locul unei logici interne ce derivă din munca mea”, adaugă Price. El petrece de obicei întreaga zi în studioul de creaţie. Nu-şi pierde răbdarea niciodată, indiferent dacă o zi întreagă trebuie să şlefuiasă suprafaţa unei lucrări. Pentru el fiecare centimetru din lucrare merită să fie perfect elaborat. „Ceramica părea a fi un gol în lumea artei”, afirma renumitul pictor Ed Ruscha. „Ken Price a adus lumea artei dincolo de graniţa dintre pictură şi modelaj, prin intermediul ceramicii, realizând o chimie uluitoare între cele două domenii”, adaugă renumitul artist Pop. Cunoscut pentru un „arsenal” în continuă evoluţie de forme excentrice şi culorile lor „pestriţe”, se poate afirma, cu certitudine, că toate ciclurile tematice abordate de Ken Price, în diferite perioade ale creaţiei lui, vin de fiecare dată ca o noutate spectaculoasă şi ingenioasă în construcţia compoziţiilor tridimensionale.
Price a fost întotdeauna capabil să se scalde în laude din partea colegilor, dar faima şi notorietatea sa nu se datorează faptului că ar fi căutat aşa ceva ”, spune Edward Joseph Ruscha. Nu am mai cunoscut un artist la fel de sublim angajat în atelierul de creaţie precum Price”, completează Ruscha.

Datorită unui cancer la gât Price şi-a pierdut capacitatea de a înghiţi. El a trebuit să se refacă fizic şi să înveţe din nou cum să vorbească, fiind alimentat cu ajutorul unui tub. Vestea bună este că după tratament cancerul s-a vindecat şi Price a putut să se apuce din nou de lucru, chiar dacă medicul îi face două vizite pe săptămână la domiciliu. Imediat după ce şi-a revenit el s-a întors în atelier, la formele pe care le îndrăgeşte şi arderile pe care le adoră, diversificându-şi metodele de lucru.

Paharele West au însemnat o nouă atitudine al lui Price, care alături de producţiile artistice ale lui Al Bengston, Larry Bell, Robert Irwin, Ed Ruscha, John Altoon, Craig Kauffman şi Ed Moses au reformulat „codurile” de construcţie a formei şi limitele esteticii, prin refuzul de a considera ceramica un mediu artistic limitat. Ca instructor, Price a apreciat estetica funcţională, dar a căutat ca materialul folosit să primească potenţialul artistic maxim. Cele mai timpurii exemple în acest sens au fost lucrările sale în formă de ou, din anii 1960. Acestea au variat în mărime şi textură. Unele au fost elipse netede, altele concepute sculptural, prin decupaje şi reconstrucţie a formei. Adesea, Price a executat studii separate de culoare privind elementele interne şi externe ale unei sculpturi cu statut de unicat. Straturile pictate manual cu lacuri sau acrilice, cu subtile schimbări de nuanţe ale culorilor şi reflecţii magice de o adâncime translucidă, conferă lucrărilor statutul de piesă unicat. „Utilizarea culorilor este una dintre cele mai dificile momete din munca mea, deoarece nu există o formulă sau un sistem şi nici o teorie de a aplica diverse culori pe forme tridimensionale. Trebuie doar să merg cu multă simtă şi respect înainte şi trebuie să acumulez experienţă, dar am nevoie şi de noroc”, spune Price. De-a lungul anilor lucrările lui Price au devenit tot mai fascinante, de la cupe şi vase funcţionale sau decorative, la sculpturi globulare care au cinci metri în diametru, cu forme complexe şi texturi expresive. Cupele au evoluat şi ele devenind adevărate „minuni arhitecturale ale geometriei”. Semnele şi simbolurile, prin folosirea altor materiale, culori şi lustere, a dus la deschiderea artei ceramicii spre noi medium-uri şi atitudini faţă de imaginea formală, cu volume complexe ce tind spre monumentalitate. Noile atitudini au încurajat un număr mare de artişti să adopte tehnicile specifice modelajului pentru a dezvolta o nouă cultură a formelor tridimensionale, reinterpretate şi nonconvenţionale.

Un moment din viaţa lui Ken Price se leagă de o poveste romantică. A fost nevoie de o întâlnire întâmplătoare cu o femeie, pe nume Happy, moment care a schimbat ceva în sufletul artistului. Atunci a ieşit din atelier. Cu această ocazie a realizat în anul 1970 o instalaţie intitulată Happy’s curios care a servit ca epopee şi tribut artistic pentru soţia lui, proiect care însă a eşuat. „Nu m-am gândit în întregime la acest proiect. Nu mi-am dat seama că pentru a-l duce la sfârşit ar fi trebuit să cumpăr un magazin şi să construiesc în el. Deci, ceea ce am ajuns să fac a fost o rupere în unităţi”.

Los Angeles County Museum of Art este prima instituţie care prezintă una dintre aceste „unităţi”, de acum legendare, iar în toamna anului 2012, o parte din Happy’s curios va reveni la LACMA, împreună cu şase decenii de muncă inovatoare al lui Ken Price. Retrospectiva se va deplasa apoi la Nasher Sculpture Center din Dallas, în 2013, dar nu înainte de a fi prezentată publicului în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Această expoziţie este apogeul recunoaşterii muncii creative a acestui pionier al ceramicii, improvizaţiei şi al artei care se îmbină cu strălucitoarele sunete a muzicii de jazz, sunete care se simt în spatele sculpturilor senzuale ale lui Kenneth Price. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Peter Voulkos – 50 de ani de carieră artistică

Ceramica între tradiţie şi experiment

Percepţia spaţiului în creaţia Evei Hild

Peter Voulkos – 50 de ani de carieră artistică

Frank Lloyd Galerie
Perioada: 30 aprilie – 28 mai 2011.

O selecţie de 20 de lucrări, reprezentative pentru o carieră artistică de peste 50 ani, din creaţia lui Peter Voulkos sunt prezentate publicului, în cursul lunii mai 2011, la Frank Lloyd Galerie.

Peter Voulkos (1924-2002, pe numele adevărat Panagiotis Voulkos), este unul dintre cei mai importanţi artişti americani, reprezentant major al Expresionismul Abstract. Cunoscut pentru activitatea sa revoluţionară în folosirea lutului ca mediu artistic, prin intermediul căruia a trecut prin demarcaţia dintre ceramica tradiţională, meşteşug şi arta plastică, Peter Voulkos experimentează forme cu aspect geologic care au suprafeţe texturate şi incizate. Deşi cariera sa a început în domeniul turnării în bronz (ca profesor a înfiinţat o turnătorie de bronz off-campus în anii 1960), el nu a părăsit niciodată lumea argilei.

Peter Voulkos este cunoscut în special pentru activitatea sa de ceramist.  Expoziţia de la Frank Lloyd Galerie prezintă, pe lângă producţiile ceramice, o parte a lucrărilor lui Voulkos turnate în bronz şi o serie de schiţe şi desene. Peter Voulkos a avut de-a lungul carierei sale artistice, de peste 50 de ani, preocupări în domeniul picturii şi al graficii. Interesul lui major s-a manifestat în interdependenţa dintre calitatea suprafeţei şi cea a liniilor incizate, calitate a suprafeţei pe care Voulkos o definea ca „o îmbinare de linii alternative şi sinuose sau adânc incizate în placă, prin decapare, tehnică asemănătoare cu cea folosită în sgraffito”. Aceste elemente transmit un sentiment de dinamism şi lasă piesei ceramice o „urmă” a procesului tehnologic prin care a trecut, semne care rămân ca o amprentă specifică a producţiilor lui Voulkos. Ceramica se eliberează de „tirania” materialelor, ceramistul preferând întâmplarea în căutarea formelor complexe şi monumentale ce izvorăsc din originalitate, atitudine şi idee.

Imaginile desenate pe hârtie, o altă îndeletnicire a lui Voulkos, poate mai puţin cunoscută, erau studii pentru viitoare lucrări. Cu toate acestea, multe dintre desene nu au fost folosite ca plan de elaborare a lucrărilor lui, ele fiind, mai degrabă, o prelungire formală a creaţiilor ceramice, permiţându-i lui Voulkos să exploreze şi să dezvolte idei într-un format liniar şi bidimensional.
De-a lungul carierei sale, Voulkos a fost cunoscut ca un inovator. Ceramistul şi sculptorul Kenneth Price a declarat: „Într-un fel sau altul, el a influenţat toată lumea care face artă cu ajutorul lutului, deoarece el a fost principala forţă creatoare în eliberarea materialului, pe care l-a rupt din toate normele de până atunci pentru a stabili alte reguli”. Într-un necrolog pentru The New York Times, Roberta Smith a scris: „ferm în folosirea pământului ca un meşteşugar, Mr.Voulkos a continuat să reinventeze ceramica ca un motiv de întâlnire pentru pictură şi sculptură. În timpul carierei sale de 50 de ani, domnul Voulkos a fost un influent gânditor, profesor şi inovator neînfricat care a urmat un curs în continuă schimbare”.

S-a scris mult despre metodele folosite de Peter Voulkos în domeniul ceramicii, procedee de lucru ce au ridicat acest vechi meşteşug la nivel de mare artă. Producţiile ceramice ale lui Voulkos sunt renumite pentru greutatea vizuală liber-formată a construcţiei, agresivitatea şi energia decorului. Cea mai bună caracterizare a lucrărilor sale este cea de primitivism sălbatec, datorită formlor sculpturale a obiectelor, cât şi a metodelor tradiţionale pe care le folosea prin modelajului cu ajutorul roţii de olar şi a arderilor cu lemn. (vezi Ceramica între tradiţie şi experiment). Nu există la ora actuală nici un mare muzeu în America sau din lume care să nu deţină o lucrare de colecţie aparţinând lui Voulkos.

Frank Lloyd Gallery este o sursă importantă pentru colecţionari privaţi şi, de asemenea, funcţionează ca un muzeu de proiecte curatoriale şi achiziţii din domeniul picturii, sculpturii şi ceramicii contemporane. (Grigore Roibu)
SURSA: Artdaily

Vasele lui Ron Nagle

Forma, culoarea şi senzualitatea,
ca mesaj estetic a artelor focului

Un cântec şi un amestec de eleganţă a formelor estetice. „Plin de un formalism rău şi drăcesc”, se autodefinea Ron Nagle. Sunt două fraze care încearcă să surprindă spiritul de aventură a unui mare artist în domeniile abstracţionismului şi al muzicii rock. Ce ar avea însă acestea în comun? Pe de o parte, o mare capacitate de a evoca emoţii prin dizolvarea graniţelor dintre suprafaţa obiectului ceramic şi forma acestuia. Pe de altă parte, o dragoste pentru imagine, text şi muzică.

Ron Nagle (n.21 februarie 1939) a crescut în San Francisco şi a absolvit Colegiul de Stat de aici, în anul 1961, unde l-a avut profesor pe faimosul Peter Voulkos. Influenţat de pictorul italian Giorgio Morandi, Nagle îşi limitează subiectele abordate, concentrându-se asupra cupelor şi a culorilor îndrăzneţe aplicate pe vasele ceramice cu forme abstracte. La începutul carierei sale, a realizat ceşti de ceai inspirate după formele japoneze din perioada Azuchi-Momoyama (1568-1600). Până de curând, a lucrat aproape exclusiv pe diverse forme ale vaselor, împingând silueta acestuia spre stilizare şi abstractizare. Chiar şi la vârsta de 72 de ani, Nagle pare un excentric la modă, prin modul cum se îmbracă şi se comportă. După 32 de ani de activitate pedagogică, el speră să-şi petreacă acum mai mult timp cu soţia şi fiica sa. „Îmi place munca de predare, dar aceasta este ultimul meu semestru…. Îmi place să vorbesc cu elevii despre tot felul de lucruri. De la muzică la orice. Ei mă ţin informat. Ei m-au ajutat să redescopăr dragostea pentru lut. Mă simt extrem de norocos că am fost profesor la Mills pe tot parcursul acestor ani. Eu nu acţionez academic, deoarece nu sunt un academician. Unii oameni cred despre mine că sunt nepoliticos. Dacă eu nu sunt de acord cu cineva, nu cred că este ceva greşit în asta”, spune Ron Nagle. El a predat ceramica la Mills din anul 1978. A fost, absolvent, consilier şi membru în Consiliul de Conducere a facultăţii. Împreună cu o parte dintre colegii săi, Ron Nagle a ajutat la crearea unui departament de artă credibil, prin intermediul căruia a pregătit artişti profesionişti care urmează să-i continue munca. „Studenţii mei au acum lucrări în prestigioase galerii din lume, iar unii au chiar propriile galerii în New York”, completează Nagle.

Autonomia esteticului este una dintre faţetele acestui „grands récits”. În planul semnificaţiilor, creaţia lui Ron Nagle intră în postmodernism. Formele pure şi ideale condensate în construcţii materiale cu mesaje identificabile în modelajul tradiţional cu lut şi aplicarea culorilor folosind tehnologii sofisticate sunt expresia unei zone subordinate mesajului artistic cu rafinament subtil şi ambiguu. Realizarea nuanţelor profunde, bogate şi picturale prin amestecul de culori obţinute printr-o succesiune de tehnici mai mult sau mai puţin tradiţionale, şi cu atât mai mult convenţionale, devine o caracteristică a activităţii sale. Piesele ceramice suferă, de cele mai multe ori, peste 10 arderi consecutive. Sunt aplicate glazuri colorate, mate sau lucioase, pigmenţi şi oxizi, unele obiecte sunt colorate cu aerograful şi, apoi, anumite zone sunt ceruite.

Când termină lucrul cu lut, Nagle se „joacă” în studioul de muzică. Între anii 1965-1968, el a cântat în formaţia The Mystery Trend, în San Francisco şi a scos un album solo intitulat Bad Rice. De asemenea, el a scris melodii pentru Barbra Streisand, Michelle Phillips şi The Tubs.
Mediile artistice în care acţionează Nagle nu pot fi separate, ele făcând parte din viaţa artistului de zi cu zi. „Vreau doar ca lucrurile să se perpetueze şi vreau să fac ceva, ceva ce-mi place şi, care sper, cândva, va trezi un sentiment în mintea cuiva”, adaugă Ron Nagle.

O importantă schimbare în ceramica şi modelajul liber a atelierelor de olari a fost produsă de Peter Voulkos, în a doua jumătate a anilor 1950. Mişcarea s-a născut în Montana şi a înflorit în Los Angeles. În domeniul sculpturii ceramice, California a fost în mod constant în avangardă artei. La sfârşitul anilor ’50, un mic grup de artişti lucrau în LA. Dintre aceştia făceau parte Peter Voulkos, Billy Al Bengston şi Kenneth Price, care au dezvoltat un „corp de lucru” ce a redefinit estetica mediului ceramic. Producţia de vase din studiourile lor de creaţie a reformulat conceptul despre tot ceea ce înseamna obiectul ceramic ca produs artistic în întreaga lume. Vasele au fost văzute cu alţi ochi. Ele au devenit sculpturale, fiind modelate liber, prin asamblarea diverselor părţi componente care configurează forma spaţială şi, adesea, deveneau picturale, ca o provocare şi „răzbunare” estetică faţă de forma  îngrâdită în canoanele utilitarului. Asocierea sculpturii cu ceramica (folosind, însă, materiale specifice artelor focului) vizează construcţia obiectului tridimensional apelând la elementele de limbaj ale studiului formei (jocul plin-gol, concav-convex, alternanţa şi repetiţia), îmbinate cu maleabilitatea şi frumuseţea materialului natural, pe care modelajul liber al lutului îl oferă, uneori întâmplător, în creaţia de forme cu valoare estetică. Exploatarea materialelor pentru scopuri pur expresive este descrisă de John Coplans în catalogul Rezumat al Ceramicii expresioniste, ca fiind „cea mai ingenioasă metodă de adaptare a spiritului expresionist-abstract, care a apărut până acum[1]. Atât punct de vedere tehnic, cât şi estetic, aceşti artişti au avut o influenţă considerabilă (parţial ca urmare a publicării Craft Horizons) asupra a sute de artişti care lucrează acum în mediul ceramicii.
Noile forme presupun o anumită pregătire estetică pentru a fi înţelese, deoarece frumuseţea şi conceptul estetic au devenit o particularitate a stilului artistic din şcoala americană de ceramică.

Ron Nagle a respins convenţiile muncii cu lut. El s-a integrat mişcării artistice americane a ceramiştilor din anii ’50, promovând o estetică a culorilor strălucitoare, aplicate pe suprafeţe lucioase şi forme atent prelucrate, care conferă o atmosferă enigmatică. Cu toate acestea, piesele lui Ron Nagle sunt vase, obiecte care presupun anumite constrângeri prin funcţia lor utilitară, a deschiderilor, orificiilor şi formelor ce trebuiesc realizate sau anexate.
În ultimii ani, Nagle şi-a concentrat activitatea asupra studiului formelor de cupă şi cel al sculpturilor abstracte de mici dimensiuni. Aceste lucrări, pe cât sunt de mici, pe atât sunt atent modelate, cu texturi unice, combinând suprafeţele încrustate cu cele netede, obţinute prin pulverizarea glazurilor de culoare mată sau lucioasă, combinate magistral în aceeaşi piesă. Obiectele sunt obţinute în urma unor desene şi schiţe realizate anterior.
Cea mai recentă serie de lucrări, intitulată „Seria Yama”, este inspirată din ceramica perioadei Momoyama, o ceramică realizată cu glazuri luxuriante pe baza tehnologiilor moderne.

Nagle este recunoscut ca un maestru colorist şi pionier al tehnologiei arderilor îndelungate cu glazuri succesive, de multe ori aplicând douăzeci-treizeci de straturi de glazură pentru o lucrare. Rezultatele sunt uimitoare, o cromatică vie, senzuală şi translucidă, care este un semn distinctiv al creaţiei lui. Deşi Ron Nagle aduce un omagiu vasului tradiţional japonez, din veacul al XVII-lea, în titlurile lucrărilor lui (cum ar fi de exemplu: Eleven Is Beautiful, Beaver of Love sau Thataway) întâlnim un dezvoltat simţ al umorului, ce aparţine spiritului californian urban din secolul al XX-lea. „Linia gestuală a marginii obiectului este un ecou al liniei naturaliste, care prin culoare se scurge pe suprafaţa piesei. Ambele contraste, cel geometric şi cel pictural subliniază conturul volumului. Patru găuri mici pătrate perforează peretele cilindrului, la fiecare colţ al dreptunghiului, subliniind din nou delicateţea formei fragile şi batjocorind iluzia unui volum masiv[2].

Lucrările din ceramică ale lui Ron Nagle pot fi găsite în colecţii private din San Francisco Museum of Modern Art; Los Angeles County Museum; Muzeul Metropolitan de Artă, New York;  Muzeul Shigaraki de Artă Contemporană şi Ceramică din Japonia; Victoria şi Albert Museum, Londra, Anglia; Muzeul Stedelijk, Amsterdam, Ţările de Jos; Muzeul Naţional de Artă Americană ş.a. (Grigore Roibu)

 

O scurtă prezentare a lui Ron Nagle pe yotube


[1] University of California, Irvine, 1966.
[2]
Sylvia Brown – Ron Nagle (San Francisco Art Institute, 1978).

Ceramica între tradiţie şi experiment

În articolele pe care le-am scris am făcut incursiuni în diverse domenii ale artelor contemporane însă, am ignorat domeniul în care m-am pregătit – ceramica. Atât în Istoria Artelor, cât şi în cea a ceramicii am scris materiale care fac obiectul a două cărţi care, din păcate, datorită costurilor de tipar ridicate şi a faptului că nu am găsit sponsori au rămas, deocamdată, în proiectele mele de viitor. Pentru a nu ţine „la sertar” aceste materiale am să fac publice o parte dintre acestea. În cele care urmează voi prezenta ceramica, un domeniul al artelor vizuale ce se situează între tradiţie, meşteşug şi experimentalism.

Aflată la răspântia dintre tehnică şi artă, ceramica se alătură fenomenelor culturale actuale. De la primele recipiente modelate dintr-un boţ de argilă, la frumuseţea clasică a vaselor greceşti, de la fineţea porţelanului chinezesc, la exuberanţa Art Deco, de la obiectele funcţionale, la cele industriale sau instalaţiile care interacţionează cu spaţiul ambiental, aproximativ zece milenii de producţie ceramică, la scară planetară, ne stau înainte. Data naşterii acestei arte nu ne este cunoscută. Nu ştim nici prin ce împrejurare omul a avut ideea de a modela recipiente din lut şi a le arde în foc. Ceea ce ştim este că lutul a fost utilizat cu mult înainte de a descoperi schimbările structurale pe care le suferă în urma folosirii focului. Modelajul este unul dintre cele mai vechi meşteşuguri practicate de om. Miracolul însufleţirii lutului este însă strâns legat de cel al unei forţe care a fascinat şi speriat deopotrivă – focul. Magia arderii a fost cea care a transformat focul în mit şi simbol.

Istoria ceramicii începe în Neolitic, cu prima piesă din lut arsă intenţionat. O dată înfrântă această teamă înnăscută, de a manipula focul, ce a urmat a fost una dintre cele mai impresionante aventuri ale umanităţii. Olăritul este unul din cele mai vechi meşteşuguri, datând din epoca Neoliticului, adică cu mai bine de 6000 de ani î.Hr. În vremurile străvechi lutul era extras din locuri speciale dea lungul cursurilor de apă. Odată adus în gospodărie, după o perioadă de păstrare (dospire), argila era frământată cu mâinile, picioarele sau cu un ciocan mare de lemn, fiind amestecată cu apă. Pasta obţinută era curăţată de impurităţi, tăinduse în felii subţiri cu o lamă metalică şi apoi era lucrată manual sau la roată.

Olarii se aşezau de obicei în zone apărate de pericolul invaziilor, în regiunile deluroase sau muntoase, foarte rar în zonele de câmpie. O condiţie necesară era proximitatea carierelor de lut şi a pădurilor, de unde olarii luau lemnul necesar arderii vaselor. Un vas de lut valora cât conţinutul lui în grâu şi porumb sau cât dublul conţinutului în mere sau cartofi.

Prin materia componentă ceramica nu impresionează pe nimeni. Lutul este un simbol al materiei informe. Succesul  ceramicii se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere. Lutul a însoţit omul din cele mai vechi timpuri, viaţa omului şi a lutului evoluând în paralel de-a lungul întregii istorii a umanităţii. Considerată mult timp corolar al aşanumitei „revoluţii neolitice”, originea ceramicii a început să fie privită, relativ recent, dintro nouă perspectivă. Epoca modernă a adus materialele ceramice la asemenea importanţă încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora.
La sfârşitul secolului al XIXlea ceramica a suferit mutaţii radicale datorită industrializării. În mod paradoxal, în domeniul esteticii formelor şi decorului ornamental se constată o anumită stagnare. Metodele tradiţionale şi modelele istorice sunt abandonate în detrimentul unui stil revoluţionar.

O dată cu apariţia Pop Artului cultura kitsch este cea care transformă iconografia artei.
Artistul conceptualist Marcel Duchamp (18871968) şi artistul Pop Andy Warhol (19281987), ridică obiecte banale la rang de mare artă. Lucrarea lui DuchampFântână (1917), celebrul pisoar întors şi semnat „Mutt, este un mesaj ironic prin acţiunea în care un obiect banal, a cărui utilitate este schimbată, a fost scos din contextul său utilitar şi adus în cadrul unei galerii de artă. Duchamp pleca de la ideia că este o pierdere de vreme să produci în propriul atelier un produs care este deja fabricat la scară industrială. Experimentul artistic şi noile mijloace de comunicare prin intermediul artelor vizuale a funcţionat ca o atitudine politică şi ca o formă de dezidenţă. „Experimentul este mai mult decât o atitudine, decât tehnică sau un instrument de cercetare şi investigare, este o formă de artă liberă, o formă de aventură, de rezistenţă, chiar de dezidenţă şi de frondă”, spune profesorul universitar dr. Titu Toncian, Decanul Universităţii de Arte şi Design Cluj, în cartea sa Experimentalism şi tradiţie.

După a doua jumătate a secolului al XXlea, preocupările artistice din domeniul ceramicii se îndreaptă tot mai mult spre redescoperirea tehnologiilor străvechi şi aplicarea acestora în producţiile plastice care configurează noul limbaj vizual al artei postmoderne. Folosind noile cuceriri ale tehnicii şi arderile multiple la temperaturi ridicate, ceramiştii contemporani imprimă lucrărilor lor, „amprenta” unor structuri (mai ales cromatice), de cele mai multe ori controlate, pe care producţiile ceramice lear putea primi doar în urma trecerii timpului. Experimentele din domeniul ceramicii constituie în prezent un mijloc de expresie care transmite mesaje ce au semnificaţia unei acţiuni deliberate de investigare, argumentare şi demonstraţie. Construcţia unor forme abstracte, fără a mai îndeplini funcţia utilitară, de multe ori folosind interdisciplinalitatea diverselor domenii ale artelor sunt stări ale fanteziei care analizează fenomenele ce ne înconjoară. A pătrunde în universul simbolic al artei înseamnă a dezvolta gândirea simbolică prin care este căutată identitatea realităţii.

În cele care urmează voi prezenta doar doi dintre marii artişti din domeniul ceramicii contemporane care au revizuit termenul democratizării artelor vizuale. Sunt doi ceramişti a căror creaţie a pus bazele unui nou concept despre forma tridimensională. În zilele noastre imaginea artistică ocupă un loc infim în piaţa producţiei de imagine. Arta are însă un potenţial al inovaţiei permanente care derivă din efeortul de a depăşi  domeniul cunoaşterii.

Peter Voulkos (19242002), pe numele adevărat Panagiotis Voulkos, este un artist american, descendent al unei familii de origine greacă. În creaţia sa el a promovat Expresionismul Abstract în sculpturi ceramice ce au trecut prin demarcaţia dintre ceramica tradiţională, meşteşug şi arta plastică. A avut o remarcabilă carieră didactică. A predat la Colegiul de Artă şi Design din Los Angeles pentru o perioadă de cinci ani, începând din anul 1953. Sa mutat la Universitatea Berkley din California în anul 1959, unde a fondat Departamentul de Artă ceramică. Cea mai bună caracterizare a lucrărilor lui este cea de „primitivism sălbatic”, definire dată de forma obiectelor obţinute şi a metodelor de lucru folosite, care sunt, parcă, desprinse din străvechile preocupări ale omenirii. Începând cu 1957, Peter Voulkos a lucrat întrun atelier din Los Angeles compoziţii de mari dimensiuni, de peste şase metri, prin asamblarea unor forme spaţiale voluminoase, montate pe plachete, deformate şi reasamblate. A studiat diferite tipuri de cuptoare cu ajutorul cărora explora noi suprafeţe ale materialelor de lucru ceramice şi a studiat tehnici din Japonia în care este folosită argila Shigaraki.

A construit un cuptor de tip anagama cu ajutorul căruia explora noi suprafeţe ale materialelor de lucru ceramice. Prin adoptarea acestei tehnici în care obiectul ceramic este expus efectelor directe ale flăcării şi glazura este formată aleatoriu cu ajutorul cenuşii depuse în cuptor, formele plastice ale lucrărilor lui Voulkos devin imprevizibile, fiind produsul spontan al procesului creator.

Printre elevii lui s-au numărat nume ale artiştilor ceramişti ce au devenit foarte cunoscute. Dintre aceştia, poate cel mai important, este Paul Soldner care în anul 1954 a devenit elevul lui Voulkos. Cu Voulkos ca profesor şi Soldner ca tănăr student sala de curs a devenit un adevărat atelier de creaţie, un spaţiu în care cei doi se „dezlănţuiau” şi se întreceau în meşteşug. Soldner va continua cariera didactică a lui Peter Volkos. Ca profesor, Soldner a ajutat în stabilirea programului didactic, unde a făcut mai multe modificări la echipamentele destinate departamentului de ceramică, inclusiv a unui tip de cuptor pentru temperatură joasă, în care se introducea sare în timpul arderilor. În 1955, a fondat echipamentul de Olărit „Soldner”, considerat o invenţie proprie. A început să producă obiecte funcţionale asimetrice, cu forme fluide. Această „rupere” a simetriei compoziţionale este dată de folosirea tehnicii Raku, rezultând configuraţii obiectuale, pe suprafaţa cărora, artistul intervenea cu noi structuri modelate şi aplicate liber.

Ceramica este văzută la ora actuală ca o manieră de a iventa forme pentru a exprima idei. Cultura postmodernă este o cultură a imaginilor pe care societatea le produce. Procesul de iniţiere începe încă din atelierele şcolii. Demersul pedagogic al studierii artelor focului presupune asimilarea de cunoştinţe din cultura ceramicii, constituite pe bază de informaţii, folosind în acelaşi timp mecanisme creatologice ce explorează legi compoziţionale. Poate, o dată cu Pop art-ul pariul cu aşa numita cultură kitsch a fost pierdut… Imaginile captivante şi estetica artificială, extrem de articulată, devin un centru de atracţie şi fascinaţie în lumea contemporană. Pentru a putea defini ansamblul care constituie lumea contemporană a formelor vizuale este necesar un permanent contact cu mesajul obiectual al creaţiei artistice care, în societatea actuală, aparţine tehnologiei ce ignoră relaţia dintre frumuseţe, autenticitate şi artă. În conceptul contemporan al artelor ceramica nu mai reprezintă materia în sine, ci s-a impus ca o activitate artistică cu mare potenţial expresiv. Lucrul cu argila a transformat arta modernă, care nu mai este o simplă înmagazinare de obiecte, ca recurs la tradiţie, ci o cale de a participa la înţelegerea lumii contemporane şi formarea cadrului cultural-artistic. (Grigore Roibu)