Expoziţia retrospectivă Karl Hübner

Muzeul de Artă Braşov
21 septembrie – 4 noiembrie 2012

Vernisajul expoziţiei va avea loc vineri, 21 septembrie 2012, orele 13.00, la sediul Muzeului de Artă Braşov din B-dul. Eroilor nr. 21 (lângă Hotel Capitol). 

În perioada 21 septembrie – 4 noiembrie 2012 Muzeul de Artă Braşov organizează Expoziţia retrospectivă Karl Hübner (1902-1981). Karl Hübner este unul dintre exponenţii centrului artistic braşovean din secolul al XX-lea, fiind o prezenţă activă în viaţa artistică a oraşului timp de peste 4 decenii, din anii `30 până la sfârşitul deceniului opt.

Expoziţia este organizată în colaborare cu Muzeul Naţional Brukenthal Sibiu şi Muzeul Naţional Secuiesc Sfântu-Gheorghe. În expoziţie vor figura 40 de lucrări (pictură şi grafică) provenind din colecţia Muzeului de Artă Braşov, Muzeului Naţional Brukenthal Sibiu, Muzeului Naţional Secuiesc Sfântu Gheorghe şi din colecţii particulare (colecţia familiei Hübner, colecţia Franz Illi, colecţia Ioan Vlad şi colecţia Depner-Wittstock-Phillipi). Mulţumim colecţionarilor care au dorit să-şi păstreze anonimatul. Expoziţia este însoţită de catalog.

Karl Hübner (1902-1981)
S-a născut la 24 decembrie 1902 în Sighişoara, ca fiu al lui Richard Hübner, funcţionar financiar, şi al Rosei (n. Honigberger), profesoară de muzică. În anul 1906 familia se stabileşte la Braşov, unde Karl Hübner urmează şcoala primară, gimnaziul şi Şcoala Superioară Comercială (1908-1919). Începe pregătirea artistică cu unchii săi, Emil şi Ernst Honigberger. Absolvă prin corespondenţă „Cursul de desen şi pictură” al artiştilor berlinezi Albert Knab şi Karl Matthies (1920-1922). În 1926-1927 studiază la Berlin cu Ernst Honigberger, Erich Wolfsfeld, Eugen Spiro şi Bató József. Continuă studiile la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti (1927-1930), având ca profesori pe Gavril Popescu, Costin Petrescu şi Camil Ressu. Între anii 1930-1932 activează la Bucureşti. Expune regulat în cadrul Saloanelor Oficiale. În 1932 revine la Braşov, unde îşi desfăşoară activitatea ca artist liber profesionist. Deschide prima expoziţie personală (Braşov, 1933). În anii următori expune la Braşov, Sibiu, Bucureşti şi Cluj (1935-1937). Cu prilejul expoziţiei de la Sibiu, Muzeul Brukenthal achiziţionează lucrarea sa, Sfântul Sebastian. Se numără printre membrii fondatori ai „Asociaţiei Artiştilor Germani din România Mare”, participând la expoziţiile organizate de asociaţie (1937, 1938). După 1944 expune constant în cadrul expoziţiilor colective deschise la Braşov şi organizează mai multe expoziţii personale (1959, 1961, 1968, 1969, 1972, 1975, 1977, 1979). Din 1951 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici, filiala Braşov. Încetează din viaţă la 8 februarie 1981.

Cursa de motociclete, 1971, Colecţia  familiei  Hübner,  Braşov
(Sursa: www.muzeulartabv.ro)

Pornind de la impresionismul şi postimpresionismul specific anilor de debut şi studii (1921-1930), Karl Hübner a evoluat spre realism, oscilând în perioada următoare (1930-1944) între o manieră sobră şi obiectivă, amintind de pictura „Noii Obiectivităţi”, şi un „realism clasicizant”, plasându-se pe coordonate apropiate de artiştii Grupului Nostru (Alexandru Phoebus, Tache Soroceanu, Tache Papatriandafil, etc.). Ca şi aceştia, Karl Hübner a optat pentru o „a treia cale”, îndepărtându-se de direcţia principală a picturii româneşti interbelice, de filiaţie postimpresionistă, dar refuzând şi tentaţia avangardei. Între anii 1945-1965 creaţia sa este marcată de impunerea realismului socialist ca dogmă artistică oficială. În aceşti ani, pe lângă lucrări cu o tematică agreată de regim, realizează şi numeroase lucrări fără încărcătură ideologică. La sfârşitul anilor ’60, odată cu liberalizarea vieţii artistice, a încercat să-şi înnoiască pictura prin asimilarea tardivă a unor experienţe ale avangardei (cubism, futurism, rayonism), iar în paralel a revenit la unele din preocupările din perioada interbelică.
SURSA: Muzeul de Artă Braşov

Poezia din spatele pânzelor lui Grégoire Michonze

Un artist care merită readus
în atenţie: Grégoire Michonze

Artişti uitaţi

Grégoire Michonze este încă un nume uitat în România, al unui artist apropiat cercurilor suprarealiştilor francezi. Stilul său a fost influenţat de principiile acestora, însă s-a dezvoltat într-o direcţie personală. Picturile sale prezintă scene câmpeneşti, dansuri, sărbători cu numeroase personaje – săteni, familii, ţărani, copii – în compoziţii alegorice sau narative.

Operele sale se vând în licitaţii, pe pieţele de artă din Israel, Franţa şi Marea Britanie, prentru sume ce ajung până la aproape 18.000 €. Lucrarea care a înregistrat cel mai mare preţ într-o licitaţie publică de artă este intitulată „La ţară” (ulei pe hârtie pe pânză, 61×92 cm) şi s-a vândut în Israel, la Tiroche , Herzliya Pituach, în 2005, pentru 17.919 €. O altă pictură, „Rixe” (ulei pe pânză, 114×146 cm) din 1966, reprodusă mai jos, s-a vândut la Paris, la casa de licitaţii Calmels, în 1995, pentru 12.196 euro.

 Grégoire Michonze (Michonznic) s-a născut în 1902 la Chişinău. Pregătirea artistică a început-o la Şcoala de Arte din oraşul natal, pictura tradiţională de icoane care se practica acolo ducând la interesul lui Michonze pentru tehnica guaşei. După anexarea Basarabiei la România, în 1918, s-a mutat la Bucureşti, unde s-a încris la Şcoala de Arte Frumoase. Pe durata studiilor sale la Bucureşti, a lucrat cu Victor Braunner ca asistent de scenograf la Teatrul Naţional.
În 1922 a plecat către Paris, prin Grecia, Istanbul şi Marseilles, călătoria marcându-i pictura de peisaj de mai târziu. La Paris, a intrat la École des Beaux Arts şi l-a cunoscut intâmplător pe Max Ernst, care l-a introdus în cercul suprarealiştilor, format, printre alţii, de André Breton, Paul Éluard, Yves Tanguy şi André Masson.

Între 1927 şi 1930 a realizat naturi statice şi peisaje suprarealiste şi şi-a schimbat numele în Michonze. În aceeaşi perioadă i-a cunoscut pe Henry Miller, Ilarie Voronca şi Benjamin Fondane, cu care a legat prietenii de lungă durată. Până la începutul anilor ’30, Michonze se îndepărtase de direcţiile principale ale suprarealismului şi decisese să îşi urmeze propriul stil, mutându-se mai întâi la Cagnes-sur-Mer, iar apoi la Saint-Paul-de-Vence. Prima sa expoziţie personală a deschis-o în 1932 la Antibes.
A mai expus la Salonul Independenţilor, între anii 1934 şi 1936, picturi cu numeroase personaje de mari dimensiuni, juxtapuse, într-un stil de un naturalism suprarealist.
În anul 1937 s-a mutat la New York şi Massachusetts, iar la întoarcerea în Franţa, a cunoscut-o şi s-a căsătorit cu artista scoţiancă Una Maclean. A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind capturat şi apoi eliberat, în 1942.
După încheierea războiului s-a întors la Paris, unde s-a stabilit într-un atelier de pe Rue de Seine şi a început din nou să picteze portrete şi naturi statice. În 1947 a primit cetăţenia franceză, iar în anul 1949, Fundaţia Franceză pentru Artă Modernă i-a cumpărat opera „La moisson”.
Galeria Arcade din Londra a deschis prima sa expoziţie în Marea Britanie în anul 1946, iar în perioada în care a locuit în Anglia şi Scoţia, în 1948, a expus la Institutele Franceze din Edinburgh şi Glasgow. După prima sa expoziţie pariziană din 1953, a expus din nou în Anglia, Statele Unite ale Americii şi Israel.
În 1970 a călătorit la Veneţia şi la Roma, circuit în care s-a dedicat picturii.
S-a stins din viaţă la Paris, în anul 1982.

Michonze a fost reţinut ca un suprarealist (chiar dacă nu toate picturile sale sunt suprarealiste) şi mai ales ca un pictor figurativ, lucrările sale înfăţişând, de regulă, peisaje şi/sau grupuri de oameni. În 1959, într-o scrisoare către criticul Peter Stone, şi-a expus principiul: „Subiectele mele n-au subiect. Ele există doar pentru o finalitate poetică. Dacă poezia este acolo, pânza este finalizată. Nicio istorie. Doar poezie pură, preferabil neintitulată.”
În România este cunoscut pentru ilustraţiile sale la cartea lui Ilarie Voronca, „Petre Schlemihl”.
Muzeul de Artă Modernă din Troyes a deschis în 1985 o amplă retrospectivă a operei sale.
(SURSA: Artmark)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Compoziţiile melodice ale lui Mattis-Teutsch
Constructivismul abstract a lui Henri Nouveau
Formele picturale ale lui Reuven Rubin

Valentina Iancu în dialog cu pictoriţa Medi Wechsler Dinu

„Poate de asta a vrut Dumnezeu să-mi dea atâţia ani, ca să povestesc lucruri mărunte care n-au fost consemnate ”, spune Medi Wechsler Dinu.

Pe data de 22 ianuarie 2011 am publicat articolul Marcel Iancu între libertate şi exil, de Vlad Solomon (în Opinii). Arta românească de avangardă din perioada interbelică a avut un impact major în evoluţia curentelor artistice europene. Din acest motiv voi continua să public pe artavizuala21 diverse interviuri şi articole care vorbesc despre avangarda românească, un capitol al istoriei ignorant în perioada comunistă şi uitat în zile noastre.
Printre mulţii artişti plastici ai României contemporane se numără o doamnă a picturii interbelice şi postbelice care a împlinit pe 22 decembrie 2009 venerabila vârstă de 101 de ani. „Medi Wechsler Dinu, ultima supravieţuitoare a unei generaţii strălucite de oameni de cultură, a fost până acum câţiva ani aproape necunoscută, la fel ca şi opera ei. Artista s-a născut pe 22 decembrie 1908, în actualul judeţ Vâlcea, ca fiică a contabilului Daniel Wechsler şi a muzicienei Amalia (Lili) Wechsler. Debutează în 1932 la Salonul Oficial de Alb şi Negru, cu un autoportret ce primeşte din partea criticii următoarea întâmpinare: „Medi Wechsler ne-a trimis anul acesta un autoportret în creion chimic. Oare data viitoare îl va bate la maşină?” În anul 1933 se înscrie în Sindicatul artiştilor. La împlinirea impresionantei vârste de o sută de ani, artista a „strălucit” pentru prima dată public. A acceptat să devoaleze filele ce alcătuiesc viaţa, opera ei, biografia personală şi pe cea artistică. La sfârşitul anului 2008, două ample expoziţii personale au fost deschise la Muzeele de artă din Constanţa şi Tulcea. Tot atunci, artista a donat respectivelor instituţii o parte din lucrările sale. În februarie 2009, cu ocazia centenarului său, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Artă a Academiei Române a găzduit o amplă expoziţie retrospectivă semnată Medi Wechsler Dinu.” (Luiza Barcan)
În expoziţia Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului, care are loc la Muzeul Naţional de Artă al României până pe data de 13 februarie 2011, este investigat impactul evenimentelor din perioada guvernărilor de extremă dreaptă asupra unor artişti evrei, născuţi în România.

Drepturile de autor şi reproducerea lucrărilor aparţin Fundaţiei HAR şi au fost publicate prin amabilitatea doamnei Luiza Barcan, critic şi istoric de artă.

„De ce să distrugem trecutul”

Am discutat despre avangarda românească, antisemitism şi impactul Holocaustului cu pictoriţa Medi Wechsler Dinu, soţia poetului suprarealist Ştefan Roll. La 102 ani, Medi Dinu păstrează vie amintirea anilor interbelici. O discuţie lejeră, în care i-am prezentat proiectul expoziţional de la MNAR, ce include colegi de breaslă, oamenii cu care şi-a petrecut tinereţea.

Valentina Iancu: Care sunt primele cuvinte care vă vin în minte când vă gândiţi la moderniştii interbelici?

Medi Wechsler Dinu: Erau nebuni şi erau toţi foarte plini de viaţă. Dar eu nu eram de acord cu ei. Nu mi-a plăcut niciodată ce au făcut.

– Cu toate astea, aţi trăit printre ei, aţi fost prietenă cu fraţii Brauner, cu Perahim, şi mai tîrziu v-aţi căsătorit cu poetul Ştefan Roll.

– Da, eu ieşeam cu ei, dar nu am înţeles niciodată ce făceau, de ce făceau ce făceau. E un protest pe care eu nu l-am aprobat. Nu poţi să distrugi trecutul. Avangarda înseamnă mai departe! N-ai decât să faci ceva atât de aproape de contemporani, încît să-i faci pe ei să se uite spre tine, nu în trecut. Aşa cum noi, încă din burta mamei noastre, începem să repetăm mersul omenirii, fie că mergem pe urmele Evei sau ale lui Adam; dacă am distruge o etapă, ceva din drum, ar ieşi un monstru; ar ieşi un handicapat. De ce să distrugem trecutul? Îl lăsăm în spate şi facem mai bine. În capul meu era că, dacă o să fac pictură cât pot de bine, trebuie să ţin cont că înaintea mea au fost mulţi maeştri. Uite, spre exemplu, apreciez un contemporan şi prieten de-al meu, Max Arnold, poate mai puţin cunoscut. El era interesat să studieze şi să se perfecţioneze în sensul unei arte corecte. Max, din zece acuarele, nouă le distrugea. Pentru că nu-i plăceau! De fiecare dată când vedem o acuarelă de-a lui, trebuie să ne gândim că alte zeci au fost distruse pentru că nu corespundeau.

– Şi printre avangardişti au fost câţiva perfecţionişti. Marcel Iancu, de pildă.

– Pe Marcel Iancu eu nu l-am cunoscut, nici pe Iuliu. Pe Marcel Iancu l-am văzut de câteva ori, înainte să plece definitiv în Israel. Era distins şi diferit de prietenii lui. Am apreciat ce făcea, mai ales proiectele de arhitectură. M-a supărat să văd, acum câţiva ani, că nu există plăcuţe cu numele arhitectului pe casele făcute de el. Şi e păcat, tinerii nu ştiu că aceste clădiri atât de deosebite din Bucureşti sunt făcute de Marcel Iancu.

„Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sunt evreică”

– Iancu a plecat în Israel după Pogromul de la Bucureşti, cumnatul lui, Mishu Goldschläger-Costin a fost asasinat de legionari.

– Ştiu de ce a plecat, mulţi au plecat atunci. Lumea s-a schimbat pentru evrei. Nu aveam voie să expunem, nu aveam voie să ieşim din Bucureşti, chiar viaţa noastră era în pericol. Am devenit o enclavă suspectă. M-am dus atunci la o conferinţă a lui Nae Ionescu, la Sala Dalles, şi l-am auzit spunând: „Jidanii sug sângele poporului“. Restul am uitat, dar fraza asta… Iar Nae Ionescu era strălucitor de deştept, nu am înţeles de ce a intrat la legionari!

– Sunt mulţi intelectuali români care s-au alăturat legionarilor?

– Sunt şi mulţi care au luptat împotriva lor. Profesorul Ţiţeică a primit mai departe studenţii evrei şi i-a apărat tot timpul. Sunt şi alţii, pe care eu nu îi ştiu. Dar lumea era răsturnată.

– Dumneavoastră ce aţi făcut în perioada guvernării lui Antonescu?

– Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sunt evreică. Abia când m-au dat afară din sindicat şi nu m-au mai lăsat să expun nicăieri am aflat. Dar am avut noroc. Antonescu a dat o lege sau un ordin prin care a interzis deportarea veteranilor de război. Tata luptase în Primul Război Mondial şi aşa familia mea nu a avut probleme grave. Prietenii mei au suferit.

„Victor Brauner era genial”

– Jules Perahim era hăituit de legionari?

– Perahim era comunist. Dacă nu ar fi dispărut în anii războiului, nu scăpa. El îi instiga tot timpul pe legionari, era aproape inconştient.

– Cei mai mulţi evrei din România s-au asociat comuniştilor. Ca, de altfel, toţi adepţii modernismului, la nivel mondial.

– Nu din convingere, din lipsă de opţiuni. Toţi îşi doreau să trăiască liniştiţi, nu să-i omoare hitleriştii. Moderniştii, în general, nu ştiu cât de convinşi erau de politică. Ei erau preocupaţi de arta lor. Îmi amintesc cum se adunau la Lăptăria lui Enache Dinu, tatăl lui Gheorghe (Gheorghe Dinu este numele adevărat al poetului Ştefan Roll). Discutau de toate, dar cel mai mult de artă. A venit odată acolo cunoscutul Grindea de la revista Adam, să-l caute pe lăptarul care vorbeşte franţuzeşte. S-a dus la Gheorghe, şi Gheorghe i-a zis că el nu ştie franceză, dar avea Flammarion în mână. Şi Grindea a insistat, nedumerit. Atunci Gheorghe i-a zis: „Eu nu citesc. Eu număr virgulele“. Adevăratul suprarealist. Sunt multe întâmplări. Trebuie să citeşti Născut în ’02 a lui Saşa Pană. Acolo sunt povestite multe lucruri amuzante despre viaţa lor. Lui Gheorghe nu i-a plăcut cartea, pentru că i-a băgat printre modernişti pe cei numiţi „familie germană“. Ce era o familie germană? Cei bogaţi, cu case mari, cu haine scumpe.

– I-aţi cunoscut şi pe fraţii Brauner?

– Da, am fost prietenă cu toată familia Brauner. M-aş fi căsătorit cu Tedi, dar era mai mic decât mine şi nu se cădea. Deşi mama lui, o femeie extraordinară, pe care am adorat-o, şi-ar fi dorit mult. Când l-am cunoscut, mi-a zis că a terminat arhitectura. Ori eu nu ştiam că exista un curs unde se intra cu 4 clase de liceu şi se făceau 2-3 ani. Ieşi ajutor de arhitect. Normal că l-am socotit de altă vârstă. Dar poate e mai bine aşa, amândoi am fost împliniţi.

– Şi Victor?

– Victor Brauner era genial. L-am întâlnit la Balcic şi foarte puţin în Bucureşti. Apoi a plecat la Paris.

– Ce s-a întâmplat după război?

– Comunismul a schimbat tot. Cei mai mulţi au plecat treptat din ţară, aici nu se mai puteau exprima liber şi nu s-au putut acomoda. Arta oficială cerea altceva. E bine că faceţi această expoziţie. A fost o lume frumoasă, care trebuie cunoscută. Găsesc că e foarte important pentru noi să cunoaştem viaţa şi opera oamenilor mari. Avem multe de învăţat de la ei. (Interviu realizat de Valentina Iancu)
SURSA: Medi Wechsler Dinu – O contemporană interbelică de Luiza Barcan.
Reproducerea lucrărilor aparţin Fundaţiei HAR.
Interviu publicat în Secolul XXI – artişti români în 18.12.2010 via Observatorul Cultural

Marcel Iancu – între libertate şi exil

Confesiunea unui mare artist

În revista Acum, am scris un articol care se referea la reevaluarea, în publicaţiile de limbă română, a unor promotori ai literaturii şi artei de avangardă, din România interbelică, şi care au avut un impact internaţional covârşitor asupra evoluţiei culturii mondiale. Subliniam că, în repetate rânduri, se făcea abstracţie de originea lor evreiască, de impactul pe care l-au avut asupra lor manifestările antisemite, de dispreţul afişat de confraţii lor români, de umilinţele la care au fost supuşi, de legile rasiale care i-au făcut să se simtă străini în România, emigrând spre alte meleaguri. Un exemplu concludent este evreul Marcel Iancu (Janco), pictor, ahitect, cofondator al mişcării Dada, care, revenit de la Zürich, via Paris, la Bucureşti, a revoluţionat arhitectura, arta, literatura şi publicistica română.

Am reprodus săptămâna trecută scrisoarea lui Marcel Iancu (1895 Bucureşti – 1984 Tel Aviv) de pe vaporul care îl ducea, în toamna anului 1938, spre Palestina, sub mandat britanic, în speranţa să-şi găsească un nou punct de plecare, spre noi orizonturi existenţiale, artistice şi spirituale, pe teritoriul viitorului stat Israel, a cărui naştere o întrezărea, presimţind-o ca pe o „salvare“, un „leagăn al poporului nostru“. După câteva luni (peste 6, din spusele fiicei sale din Tel Aviv, dna Dadi Janco), artistul revine în România, decis să emigreze cu întreaga sa familie.
Un alt document important, care dezminte orice încercare de a mistifica motivele pentru care Marcel Iancu a părăsit definitiv ţara sa natală, mi-a fost dăruit tot de fiica artistului. Dar Dadi Janco nu a ştiut să-mi indice editorul acelui manuscris şi, de-abia după o căutare de câteva luni, ajutat de interviul lui Marcel Iancu din Generaţia de Sacrificiu a scriitorului Solo Har, apărută în Israel, şi de cercetările doamnei Ditza Goshen, de la Universitatea din Ierusalim, am reuşit să găsim sursa. Marcel Iancu a scris această confesiune în mod special pentru publicaţia Shevet Romania (Tribul România), în nr. 8-9 (septembrie 1980), la o vîrstă înaintată, aceasta explicînd şi unele mici erori în plasarea evenimentelor în timp. Părţi din acest text au fost citate de Al. Mirodan în Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română (literele G-H-I), apărut de curând în Israel.

Shevet Romania, publicaţie periodică de istorie a iudaismului din România, şi-a încetat de mult apariţia. Aceasta era editată de Hitahdut Olei Romania-H.O.R. (Organizaţia Originarilor din România), la Tel Aviv. Mărturia lui Marcel Iancu este zguduitoare, smulsă din suflet, dureroasă, dar şi plină de speranţă. Cu asentimentul dnei Dadi Janco, voi reda integral acest emoţionant material:

„Născut în frumoasa Românie, într-o familie de oameni înstăriţi, am avut fericirea de a mă forma într-un climat de libertate şi lumină spirituală. Mama, femeie inteligentă, în posesia unui real talent muzical, şi tata, om sever şi harnic negustor, au creat condiţiile favorabile dezvoltării tuturor aptitudinilor mele.
Manifestam, încă din primele clase primare, o puternică atracţie pentru desen şi culoare. Pe cât de nemulţumit era tata că mâzgăleam toate caietele şi cărţile mele, că umpleam spaţiile libere cu aşa-zisele «meneheleh», cu caricaturile şi portretele profesorilor sau ale colegilor, pe atât de mândră era mama de înclinaţiile mele artistice, pe care le încuraja neîntrerupt şi pe toate căile. Tot mama a fost, de altfel, aceea care a încercat să mă atragă, ca şi pe sora şi pe fraţii mei, spre arta pe care ea însăşi o practica virtuos, spre muzică. Zadarnic însă, căci repetatele încercări în această direcţie au eşuat toate. Am rămas astfel credincios artei plastice.
Eram o fire sensibilă şi emotivă, un copil retras şi predispus la visare şi meditaţie. Din prima tinereţe, am încercat să mă formez singur, să caut, adică să înţeleg lumea înconjurătoare, să ajung la adevăr, să descopăr sensul vieţii. M-am dezvoltat într-o atmosferă de libertate reală, dominat de un puternic sentiment de umanitate şi dreptate socială. Existenţa oamenilor defavorizaţi, slabi, a muncitorilor săraci, a cerşetorilor mă îndurera şi, comparând-o cu buna stare a familiei noastre, îmi isca un sentiment de culpabilitate.

La vârsta când alţii se dedau cu voluptate numai jocului, eu preferam zgomotoaselor petreceri ale copiilor solitudinea într-un colţ ascuns al grădinii noastre, unde meditam, în tăcere, la toate nedreptăţile vieţii, la dreptul celui mai tare de a-l apăsa şi umili pe cel slab. Ascuns acolo, citeam sau desenam. Citeam, ca să cunosc viaţa, suferinţele omului, şi desenam, cu intenţia secretă de a contribui la micşorarea sau chiar curmarea acestor suferinţe.

Eram convins că artei îi revine misiunea de a îndrepta lucrurile, de a lecui rănile, de a întrona dreptatea, de a pune capăt suferinţelor şi a aduce pretutindeni bucuria. Încă din prima tinereţe, orice nedreptate de care mă izbeam o consideram un afront personal, o trăiam intens, ca şi cum aş fi fost eu însumi victima ei; orice suferinţă omenească devenea suferinţa mea. Mă durea durerea orbilor privaţi de bucuria luminii şi mă dureau, la fel, lipsurile orfanilor, necazurile celor ce se zbăteau în sărăcie. N-aş fi ucis vreodată o insectă măcar şi mi se părea un păcat de moarte să rup o floare din grădina pe care o îngrijeam. Era acesta poate comportamentul unui adolescent supersensibil, slab dintr-un anume punct de vedere, nu îndeajuns de pregătit să înfrunte greutăţile vieţii. Aşa eram însă.
Nu-mi propun aici să vorbesc pe larg despre biografia mea şi nici despre activitatea mea artistică. Voi aminti numai că, la 19 ani, am plecat la Zürich, cu scopul declarat de a studia arhitectura, pentru a răspunde astfel doleanţelor tatălui meu care dorea să-mi fac o carieră, dar cu intenţia secretă de a continua acolo studiile începute la Bucureşti cu marele desenator şi pictor Iser.

Nu voi insista nici asupra curentului artistic Dada, pe care l-am iniţiat la Zürich, în 1916, împreună cu Hugo Ball, Jean Arp, Tristan Tzara, Hülsenbeck. Voi spune atît doar: aflaţi într-o ţară neutră, într-un moment când, în toată Europa, se desfăşura un război crud şi barbar, am trăit cu o intensitate aparte revolta împotriva unei culturi care, falimentară, a permis dezlănţuirea crimelor bestiale, distrugerea unor ţări întregi de veche şi mare civilizaţie. Dada a fost expresia unei revolte sociale, a protestului vehement împotriva războiului. Am propus o artă abstractă, un nou limbaj artistic care să-i înfrăţească pe oameni şi să-i umanizeze cu adevărat. Nu mie, iniţiator al acestui curent, ci altora – exegeţilor, artiştilor care au fost influenţaţi de mişcarea noastră – le revine sarcina de a vorbi despre importanţa, valoarea şi influenţa acestei revoluţii spirituale care a fost Dada. Mă voi limita aici să narez doar unele întâmplări semnificative pe care le-am trăit după reîntoarcerea mea în România, unde fusesem chemat, cu aceeaşi ardoare, de buni prieteni şi de părinţii acum îmbătrâniţi şi unde veneam ca misionar al artei noi – pentru mine o adevărată religie căreia mă dăruisem cu toată fiinţa.
Am trăit – repet – în mijlocul alor mei, totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părţi ale Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a întrebat măcar dacă aş fi sau nu evreu ori… jidan.
În şcoală şi după aceea, am avut numai colegi care-mi erau prieteni, relaţii cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un fel că m-aş fi născut evreu, iar acasă primisem o educaţie care nu mă putea complexa din această cauză.

Când m-am întors în România, am auzit, e adevărat, despre existenţa unei mişcări antisemite, dar efectele antisemitismului nu se repercutau asupră-mi. Lucram, expuneam, construiam la Bucureşti şi în alte oraşe din România, în libertate. Nimeni nu cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin anii 1930-1931, odată cu apariţia lui Hitler, au început să se transforme şi oamenii, şi moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reuşit să schimbe climatul, să facă din România o ţară antisemită. O presiune insuportabilă începea a se simţi pretutindeni: pe stradă, în mediile culturale, în presă, printre artişti, în lumea intelectuală chiar în care, până atunci, antisemitismul nu se manifesta nicicând. Mai mult, chiar din mediile acestea începeau acum a se recruta conducătorii şi «ideologii» huliganilor. Efectul firesc al acestei noi situaţii, al acestei schimbări: m-am simţit, eu însumi, brusc, «jidan» şi victimă a unei insuportabile presiuni.

Expuneam în fiecare an la Bucureşti. Ultima mea expoziţie a fost în iarna anului 1936. Am întâlnit în sală un coleg şi un bun prieten, încă din anii şcolarităţii, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea – pe poetul Ion Barbu.
Cuprins de admiraţie, entuziasmat de frumuseţea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziţii ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o injurie insuportabilă: «Vai, ce păcat că eşti jidan!». Am reacţionat prompt, înjurându-l şi replicându-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.

Până atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simţit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila ameninţător; brusc m-am simţit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, până atunci, mă credeam acasă. Înţelegeam, în sfârşit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde va trebui în permanenţă să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost întâmplarea aceasta o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine şi toţi ai mei, nu rămâne decât o singură opţiune: reîntoarcerea la poporul meu.
Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele şi neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat –, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executând, sub conducerea unui «ofiţer fără uniformă», exerciţii militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei «naţionali» sionişti să-şi facă «hahşaraua», pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemenea mie, evrei şi vorbeau o limbă pe care, în mod firesc, ar fi trebuit s-o cunosc şi s-o vorbesc eu însumi. Am simţit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înşişi antisemiţii ni-l indicau, unde intenţionau să ne gonească. «Ofiţerul fără uniformă» era Iacob Schieber, unul dintre apropiaţii lui Vladimir Jabotinski şi şef al Betarului în România.
Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupră-mi o nenorocire: într-o seară, în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari a pătruns în casa părinţilor lui Jack Costin, cu gândul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tânăr splendid. Mişu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliţiei legionare, ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Când le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat ucigându-l.
A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinaţi de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atât îl maltrataseră brutele.
Situaţia se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Şi cât mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.
Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferinţele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaţilor evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerşeau la uşa mea şi îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei şi am plâns împreună cu ei, gândindu-ne la situaţia disperată a fraţilor noştri din lagărele de concentrare; am plâns când am aflat cum au fost incendiate sinagogile şi arse cărţile noastre sacre, cum au fost pângărite mormintele, distruse cimitirele evreieşti; m-a cuprins disperarea când am aflat că bătrânii şi copiii şi femeile laolaltă, oamenii unui neam întreg, erau goniţi din casele lor şi transportaţi în vagoane plumbuite pentru a fi ucişi în camerele de gazare sau arşi de vii.

Suferinţa lor m-a zguduit. Mă simţeam ameninţat – eu şi toţi ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simţeam că, dacă, printr-o nesperată şansă, mă voi salva totuşi de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.
Trebuia neapărat şi cât mai curând să plec.
N-am acceptat să plec în Franţa sau America, unde atâţia dintre prietenii mei mă chemau insistent.
Identificat cu neamul meu apăsat, împilat, batjocorit, umilit, sfârtecat, pe care duşmanii intenţionau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.
După efectuarea câtorva formalităţi, uşurate de prietenii mei englezi, într-o dimineaţă, fără a anunţa pe nimeni, am părăsit totul: casa şi masa, am părăsit-o pe scumpa mea mamă, mi-am părăsit fraţii, sora. Şi am pornit în pribegie spre limanul ţării mele, singura în care puteam trăi ca un om într-adevăr liber.

Am pornit în pribegie împreună cu soţia mea bolnavă din cauza durerii pricinuite de moartea fratelui ei, proaspăt înhumat; împreună cu cele două fetiţe ale mele. Am pornit în pribegie fără bani, fără lucruri, cu mîinile goale; am pornit în pribegie fără să cunosc limba ţării către care mă îndreptam şi fără să am, în acea ţară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie şi am debarcat la Tel Aviv.
În acel moment eram un om liber. Am început să lucrez ca arhitect la primăria din Tel Aviv. La aceeaşi masă de desen lucra un tânăr coleg care reuşise printr-un miracol să evadeze dintr-un lagăr de concentrare din Polonia. În orele de răgaz, îmi povestea cum şi-a pierdut în cuptoare părinţii şi colegii, şi prietenii din copilărie. Nu mai contenea să zugrăvească ororile pe care le-a trăit, să vorbească despre oamenii ucişi fără vină, despre copiii zdrobiţi, despre bătrânii legănându-se în spânzurători, despre cadavre de femei sfârtecate de câini, despre bărbaţi înecaţi în gropile de fecale, despre copii care se luptau cu câinii ca să le smulgă un codru de pâine sau un os cu care să-şi astâmpere foamea.
Colegul acesta m-a făcut să trăiesc toată tragedia poporului meu disperat. Auzeam parcă strigătele inumane ale schingiuirilor, ale celor mânaţi la moarte. Am suferit împreună cu el şi plângeam alături de el calvarul poporului nostru, ai cărui bărbaţi şi ale cărui femei şi copii erau mânaţi, în pielea goală, ca vitele spre abator, pe drumul către camerele de gazare.
Aveam oroare de «civilizaţia» care a permis unui întreg popor să se dezlănţuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme şi fără apărare, pe care numai credinţa într-un unic Dumnezeu îi mai susţinea.
În ceasul când, om liber, mă aflam în ţara mea adevărată, am simţit, bineînţeles, nevoia de a lua arma în mână, pentru a-mi apăra poporul şi a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbeşti, fiindcă ştiam că, aici, în Ereţ Israel, eram liberi şi eram curajoşi şi capabili să le dăm duşmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumuseţea morală a ostaşului evreu şi vitejia sa.
Ura şi dispreţul meu faţă de bestiile care au lovit atât de crunt poporul meu şi-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, şi altă formă de manifestare. Posedam şi alte arme, ale omului de condei şi de artă. M-am apucat de scris şi am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunţ demenţa, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceea ce numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care goneşte disperat să-şi potolească setea şi să afle un refugiu.

Închei aici povestea unei vieţi – o viaţă care mi-a zguduit credinţa în valorile acceptate ale culturii şi civilizaţiei, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducându-mă în lumina Sionismului.“(Marcel Iancu, „Arta mea şi sionismul“, Shevet Romania, nr. 8-9, septembrie 1980, Tel Aviv).
(Articol de Vlad Solomon – Observator cultural – http://www.observatorcultural.ro)