Ion Iancuţ – Antropomorfii

La Calpe Gallery (Timişoara, Strada Hector nr. 1) va avea loc miercuri, 30 mai 2012, ora 19.oo, vernisajul expoziţiei de sculptură şi pastel Ion Iancuţ intitulată „Antropomorfii”. Va prezenta criticul de artă Constantin Prut. Expoziţia rămâne deschisă publicului în perioada 30 mai – 25 iunie 2012.

„Cu o vocaţie descoperită de timpuriu şi cultivată cu consecvenţă de-a lungul anilor, Ion Iancuţ şi-a construit un discurs inconfundabil în sculptura contemporană. Opţiunea sa pentru morfologii cu o deosebită sarcină imaginativă are raţiuni adânci, întemeiate pe aderenţa la cultura arhaică care îşi caută drum prin neîncetatele expierenţe ale actualităţii. (…)

Elementul antropomorf, mereu prezent în creaţia lui Ion Iancuţ, nu apare din dorinţa de a dezvălui amănunte particularizatoare, care să funcţioneze sub zodia portretisticii, în care domină intenţiile mimetice. Mult mai importantă i se pare artistului să plaseze forma sculpturală (în general, elemetele demersului artistic, aparţinând regimului volumetric, discursului pictural sau grafic) în punctul central al unei discuţii despre om, despre condiţia umană, în perspectivă existenţială şi filozofică. Există, de aceea, o anume perspectivă teatrală, care presupune o distanţă contemplativă, dar care solicită în acelaşi timp privitorul. Personajele care populează spaţiul lucrărilor sale sunt „văzute”, de regulă, în mişcare, în unghiuri neaşteptate, care menţin o irepresibilă impresie de manifestare, de neîntreruptă activitate. Ele evocă teritoriul mitologiei sau al legendelor literare (Adam; Centaur; Fiul risipitor; Ulise) sau pot impune imagini simbolice (diverse întruchipări ale Căutătorului de lumină). Spaţiul existenţei poate fi traversat de aedul singuratic, un „observator” pătrunzător al spectacolului vieţii. (…)

Expoziţia de la Calpe Gallery din Timişoara cuprinde o selecţie din lucrările de sculptură şi, totodată, o selecţie din pastelurile lui Ion Iancuţ. Dincolo de aspectele tehnice (din acest punct de vedre, virtuozitatea lui Ion Iancuţ este impresionantă), avem de-a face cu o un univers artistic omogen.” (Constantin Prut)

Maria Miertoiu: „Doresc să creez o artă care mă reprezintă”

De multe ori, căutându-se pe sine, unii artişti au recurs la a se inspira din vechile culturi sau tradiţii, retrăind momente ale propriei existenţe. Ne aflăm într-o lume bazată pe concepte, o lume în care zilnic suntem bombardaţi cu imagini şi sunete. Creaţia Mariei Miertoiu se detaşează de acest univers al unei societăţi de consum, întorcându-se spre cel arhaic, uneori religios, cu vibraţii imagistice inspirate de reguli şi tradiţii. A fi artist contemporan, pentru Maria Miertoiu înseamnă a fi receptiv la nou, dar apelând, în permanenţă, la ceea ce frumosul, prin asimilarea vechilor elemente culturale, ne poate oferi. Anumite formule plastice pe care le foloseşte sunt rezultatul multor experimente şi reveniri succesive, creaţie ce se defineşte ca o asiduă căutare a armoniei şi perfecţiunii prin intermediul culorilor.

Maria Miertoiu este născută în 14 martie 1957, la Orăştie, judeţul Hunedoara. Artista este absolventă a Liceului de Artă din Deva (1976) şi a Academiei de Artă „Ioan Andreescu” din Cluj, secţia textile, promoţia 1981. Activitatea de creaţie şi-a început-o în Fabrica de mătase din Deva, unde a lucrat timp de 11 ani în creaţia de modele. Cercetarea didactică şi artistică şi-a început-o în cadrul Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, unde activează ca profesor de peste 20 de ani. Are nenumărate participări în expoziţii de grup atât în ţară, cât şi peste hotare şi 10 expoziţii personale, din care enumăr (selectiv): Pierrefeu du Var, Franţa (1998), Tieux, Belgia (1999), Château de Burscheid, Luxembourg (2003), Steinsel, Luxembourg (2004), Chateau de Bettenmbourg, Luxembourg (2006), Galeria de Artă, Hunedoara (2010) ş.a.
În creaţia decorativă, artista foloseşte tehnicile mixte pe suporturi textile şi hârtie, tuşuri, culori acrilice sau coloranţi acestea fiind principalele materiale de lucru cu ajutorul cărora Maria Miertoiu îşi construieşte limbajul formelor simbolice, când descriptive, când imaginare.
Personal, o cunosc pe Maria Miertoiu de aproximativ 6 ani, când am venit ca profesor la Liceul de Arte din Deva şi pot afirma că aş avea multe de învăţat de la ea. Discuţia noastră este una colegială, despre artă şi societate, discuţie pe care am purtat-o într-un cadru familiar, respectiv într-un atelier ticsit cu lucrări ale elevilor. Acest dialog a avut loc, din păcate, după terminarea expoziţia ei personale, din Foaierul Teatrului de Artă din Deva.

 „Artistul trebuie să interacţioneze cu deciziile politice”

Grigore Roibu: Să facem un recurs la memorie. Când a început aventura în lumea artei şi ţi-ai descoperit vocaţia artistică?

Maria Miertoiu: Aventura în lumea artei a început în clasa I-a de şcoală, când învăţătoarea mea a descoperit talentul pe care îl aveam. Vocaţia de profesor am descoperit-o fiind invitată să predau la liceul vocaţional de arte din Deva. După prima apariţie în faţa copiilor, am avut credinţa că voi putea construi acest demers, un demers pedagogic care să se îmbine armonios cu cel de artist vizual. Vocaţia artistică am descoperit-o urmând fiecare treaptă de formare specifică acestui domeniu. O formare continuă care nu a încetat nici acum.

 – Orice artist devine interesat de anumite subiecte pe care le abordează de-a lungul anilor. Am văzut la sfârşitul vernisajului de la Tetrul de Artă din Deva un film care prezintă principalele cicluri tematice pe care le abordezi. De ce te-ai oprit asupra acestor subiecte care revin în munca ta?

– Aceste subiecte care revin în munca mea au devenit teme majore, dezvoltate în serii, pentru că aşa am simţit că trebuie să lucrez. Alegerea unor teme cum ar fi, de exemplu, „Motiv vegetal”, apoi, „Căpiţe”, „Genesis”, „Mâini” sau „Autoportret” mi-au plăcut, le-am reluat în câteva variante şi rămân subiecte deschise sub aspectul concepţiilor mele artistice. Studiul practicat în liceu şi apoi în facultate a dat roade, creând reflexe puternice de regăsire a fiinţei în natura vegetală şi umană. Nu pot să fac excepţie de la regula de aur, cea în care pornesc mereu de la studiu, o regulă împărtăşită de majoritea artiştilor.

– Care consideri că este rolul artistului în societatea contemporană?

– Rolul artistului în societatea nostră este important din punctul meu de vedere. În agora socială contemporană, rolul artistului trebuie înţeles corect şi din partea celui care creează şi din partea consumatorului de artă. Din păcate nu există o reală susţinere a artiştilor. În societatea noastră, chiar şi în criza actuală, există mulţi artişti de valoare, angajaţi conştient în ceea ce fac.

– Totuşi, poate influenţa artistul ceva în societatea actuală sau este dependent de lumea politică şi de administraţia locală?

– În primul rând ar trebui să construiască concepţia estetică a societăţii. Implicit ar trebui să influenţeze în bine oamenii dintr-o comunitate. Pentru ca acest demers să funcţioneze, artistul trebuie să interacţioneze cu deciziile politice.

– Am scris acum câteva zile, în urma discuţiilor pe care le-am avut în cadrul Liceului de Artă, despre „popularea” oraşului Deva cu statui. Vorbesc despre micile statuete care au apărut peste noapte şi care nu sunt altceva, din punctul meu de vedere, decât nişte kitsch-uri. Ce părere ai despre noile statui din oraş?

– Din punctul meu de vedere nu au ce căuta în centrul oraşului. Amplasarea propusă este ridicolă. Trebuie căutate spaţii potrivite pentru amplasarea acestor obiecte cu pretenţii artistice. Consider că era necesară o consultare cu lumea artistică, un dialog care trebuia iniţiat de administraţia oraşului. Aşa cum am susţinut în cele exprimate mai sus, noi avem datoria să menajăm publicul larg de efectul nociv al artei false.

– Eşti cadru didactic în învăţământul artistic preuniversitar de aproximativ 20 de ani. Societatea de azi are valori ce se află într-o continuă transformare şi schimbare. Cum percep tinerii şi elevii unui liceu cu profil artistic temele artei contemporane?

– Elevii pot percepe limbajul artei contemporane dacă sunt ajutaţi în acest sens. Ei trebuie stimulaţi pentru a-şi dezvolta capacităţile artistice şi intelectuale, pentru a deveni sensibili, atenţi şi capabili să înţeleagă mesajele lumii şi societăţii actuale. Şcoala de arte, ca învăţământ vocaţional, dezvoltă tinerilor capacităţi native, dând o educaţie artistică şi inovativă, în pofida schimbărilor care, de multe ori, cutremură şi intimidează toată societatea, atentând la elanul constructiv atât al elevilor, cât şi al dascălilor, care pe lângă statutul de profesor îl au şi pe cel de artist.

– O temă majoră a creaţiei tale este „Motiv Vegetal”. Cu toate acestea, nu realizezi studii după elemente vegetale, ci acestea se transformă, sunt stilizate, simplificate şi uneori, ca în cazul „Căpiţelor”, au o anumită simplitate şi primesc o încărcătură mistică, chiar spiritual-religioasă. Care este procesul creativ? De unde îţi vin ideile şi ce te inspiră?

– Am devenit din ce în ce mai sensibilă la formă, culoare, structuri şi texturi. Preiau din tot ceea ce mă înconjoară şi apoi abordez tema cu detaşare; tehnică aplicată şi în şcolile cu profil artistic. De exemplu: analiza obiectului, observarea lui, sentimentul pe care mi-l creează, plăcerea estetică, demersul artistic, conceptul şi realizarea lui până la ultimile finisaje sunt etapele pe care le urmez de fiecare dată. Arta pe care o propun este angajată prin dorinţa intimă de autodepăşire şi tehnică. Nu întâmplător insist pentru tehnica pastelului sau a artelor textile. Mi-am dezvoltat simţul observaţiei, privind şi descoperind concretul ascuns în spatele formelor din natură, care devine prin intermediul lucrării descifrabil, în aşa fel încât publicul să îl înţeleagă. Cu cât tehnica şi reprezentarea se desăvârşesc, limbajul plastic devine ermetic pentru privitorul neinstruit. Este o zonă care reuneşte idealurile artistice, simbolurile religioase, spritualitatea ortodoxă, toate acestea fiind elemente care constituie un ideal, o aspiraţie pentru gândirea mea artistică. Am asimilat cu multă curiozitate ceea ce s-a petrecut în jurul meu când studiam la Cluj, în cadrul Academiei de Arte, arta vestimentară, tapiseria, preponderent panoul textil, imprimeria manuală, demersurile de la ceramică, aşa încât, am sădit în sufletul meu reflexe încă nefinalizate care dau năvală prin limbajul artistic pe care îl folosesc.
Mi-am format o concepţie artistică ce s-a cristalizat experimental în bucuria facerii, a facerii rapide cu elevii, care, apoi, a devenit un demers gradual, laborios, spectaculos, ca imagine reflectată, de multe ori, în spectacole de sunet, lumină şi culoare, evenimente pe care le-am realizat împreună cu elevii.

– Practica artelor textile este interdependentă de cunoaşterea tehnicilor ţeserii, brodării, imprimării etc. Excluzând propriile inovaţii de ordin tehnic, cui datorezi însuşirea acestor tehnici?

– Însuşirea tehnicilor şi aprofundarea conceptelor din artele textile, începute în facultate, le-am dezvoltat în cadrul atelierului. Nu am avut condiţiile tehnice pentru a face artă monumentală textilă, deşi monumentalitatea se întrevede în concepţia mea artistică. Doresc să creez o artă spectaculoasă, densă, o artă în care fiecare detaliu contează, o artă pe care o simt şi consider că mă reprezintă.

– Explorarea materialelor stă la baza constituirii suportului ideatic al lucrării. Care sunt materialele şi tehnicile pe care le utilizezi?

– Experimentul şi documentarea, precum şi folosirea unor materiale convenţionale, pe care le-am înlocuit la un moment dat cu cele nonconvenţionale. Toate acesta fac parte din munca mea de atelier.

– Care este mesajul, semnificaţia care străbate dincolo de material?

– Doresc să supun materialul, ca prin tehnica abordată să creez un sentiment estetic plăcut, având în vedere că sunt adepta unei estetici a frumosului.

– Uneori, pentru realizarea lucrărilor tale recurgi la abordări de tipul ready-made. Acesta este un mod de a utiliza un anumit material neconvenţional sau are o simbolistică aparte?

– „Căpiţele” au început ca un demers „cuminte” de reprezentare a naturii şi s-a dezvoltat ca semn şi simbol al unei filozofii arhaice româneşti. Materialele nonconvenţionale au apărut pentru a sublinia latura contemporană a lucrărilor mele, fiind o modalitate prin care transmit un mesaj cu încărcătură simbolică.

– Poţi schiţa câteva reguli importante în demersul artistului şi care nu ar trebui să lipsească din preocupările viitorilor artişti pe care îi formezi.

– Reguli importante ar fi: sensibilitatea şi dăruirea, la care dacă se adaugă munca şi un pic de talent, toate acestea pentru a reuşi să descoperim acel „Eu” care ne defineşte pe noi înşine. Dacă depăşim orgoliul şi avem voinţă constantă, ne vom da seama că aparţinem unui întreg prin care devenim tot mai desăvârşiţi. Apreciez arta efemeră, dar am un cult pentru valorile artistice care ne acompaniază prin istoria omenirii.

– Ce proiecte de viitor ai?

– În septembrie este Bienala de la Bucureşti. Sper să fiu prezentă acolo şi, sigur, nu voi lipsi de pe simezele galeriei Forma în noiembrie, când intenţionez să am o nouă expoziţie personală la Deva.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)

Unde începe pictura…

Expoziţie Vasile Varga
Curatori: Dan Gherman şi Andrei Rosetti
Vernisaj: miercuri, 1 iunie 2011, ora 18.00.

În perioada 1-17 iunie 2011, Galeria Forma din Deva (B-dul Decebal, Bl. 8, parter) găzduieşte o expoziţie eveniment şi document, intitulată „Unde începe pictura…”, expoziţie ce pune în atenţie personalitatea pictorului Vasile Varga. Pe simeza galeriei devene vor fi expuse lucrări de pictură, pasteluri, fotografii, note şi studii de cromatologie.

Puterea sugestivă a culorilor în munca de cercetare al lui Vasile Varga

„Sâmbăta mă duceam cu părinţii la Lipova şi acolo, pe strada de acces în oraş, întâlneam mereu o fereastră deschisă, unde vedeam, dacă mă ridicam pe vârful picioarelor, jumătatea de sus a unui tablou, reprezentând un cer în apus de soare. Mă vrăjea aşa de mult ceea ce vedeam pe durata unui timp de 2-3 paşi cât ţinea lărgimea ferestrei […] Îmi plăcea atât de mult pata galbenă a acelui cer încât îmi făceam de lucru pentru a mai trece de 2-3 ori prin dreptul ei.[1]”

Vasile Varga se naşte la data de 14 martie 1921, în satul Ususău (judeţul Arad) şi îşi petrece copilăria la Săvârşin şi la Păuliş, iar anii de liceu la Arad. Este repartizat militar la Bucureşti, unde frecventează muzeele Toma Stelian şi Krikor Zambaccian, desenează, pictează. Întors la Lipova la 24 de ani îşi improvizează un atelier, pictează în ulei în condiţii precare. Lectura celor 4 volume ale Istoriei Artei semnate de G. Oprescu îi dă curaj şi, bazându-se pe sentimentul pe care această lucrare i l-a insuflat, îi scrie autorului, expunându-i cazul său şi solicitandu-i sprijinul. Oprescu îi răspunde în două rânduri. În 1948 devine angajat al aceluiaşi muzeu pe care îl frecventase în haine de soldat, Muzeul Toma Stelian. Este avansat apoi, devenind referent principal la Ministerul Artelor. Din dorinţa de a fugi de munca de birou şi a-şi continua formarea, face cerere de înscriere la Institutul de Arte, unde este admis cu statut de audient. Nu este însă mulţumit de atmosfera atelierelor din institut, de relaţia cu profesorii pe care îi consideră distanţi. Bolnav, renunţă la şcoală, considerând că formarea sa poate continua mai bine ca şi până atunci, studiind de unul singur, contemplând natura, frecventând muzeele, dar şi expoziţiile lui Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Lucian Grigorescu, dintre pictorii în viaţă la acea vreme, precum şi Nicolae Grogorescu, Ioan Andreescu şi Ştefan Luchian. Îi consideră drept adevăraţii săi profesori pe cei enumeraţi dar şi pe Chardin, Corot, Monet, Pissaro, Cézanne, Gauguin, Vincent Van Gogh.

În 1949, când lucra încă la minister, îl întâlneşte pe Paul Gherasim cu care leagă o prietenie ce va dura întreaga viaţă. Îi apropie bucuria de a discuta despre Van Gogh de pildă, dar şi reacţia la spiritul vremurilor de atunci. În curtea Muzeului Aman sub directoriatul lui Al. Moscu, sau lucrând în peisaj câte doi, câte trei, se întâlnesc adesea, la acea vreme Paul Gherasim, Florin Niculiu, Afane Teodoreanu, Aurel Cojan, Pavel Codiţă, Gheorghe Iacob, Constantin Crăciun, Ştefan Sevastre, Mircea Ionescu, Virgil Almăşanu, Ion Bitzan, Maria Chiţulescu, Alexandru Ţipoia, dar uneori şi mai vârstnicii Dumitru Ghiaţă, Catargi sau Pallady. Uniţi în jurul unor modele precum Ioan Andreescu şi „micii” olandezi, ei picteză numai cu pământuri, brunuri, ocruri. „Ni se cere să facem o artă luminoasă; ei bine, atunci noi nu mai pictăm deloc cu alb! În loc de alb, punem ocru.” Canon, studiu tehnic şi atitudine într-o perioadă în care realismul socialist era regula oficială, iar pentru plein-air era nevoie de un permis special, refuzat unora ca D. Ghiaţă ori Pallady.
În 1953 are loc o încercare comună a acestor tineri, aprobată îniţial de conducerea U.A.P., de a expune împreună cu Ghiaţă, Catargi şi Ciucurencu, în sala mare a Galeriilor Dalles. Expoziţia este compusă în două zile, după care o comisie de avizare (Maxi, Iser ş.a.) deturneză sensul expunerii. Nu mult după aceea o parte din acest grup sunt daţi afară din U.A.P., Paul Gherasim, Aurel Cojan sunt anchetaţi la sediul Uniunii pentru „Dispreţ faţă de realismul socialist şi arta sovietică”.
În 1958 Vasile Varga se căsătoreşte cu Eleonora Costescu, critic de artă.
Timp de mai bine de 2 decenii, Vasile Varga s-a adâncit într-un studiu foarte personal şi foarte îndârjit asupra culorilor. Studiază amestecul tonurilor după nişte calcule sofisticate, apoi experimentează rezultatul în peisaj, folosind culorile rezultate în propriul atelier-laborator. Se concentrază asupra amestecului triadic, pentru care gândeşte studii de paletă, modele de studiu etc.

 „Aşa cum vacuitatea griului absolut, golul, nu are expresie şi realitate cromatică, tot aşa culoarea maxim de pură spune încă prea puţin, pentru mine. Amândouă sunt la fel de ireale, de inexpresive: una îţi răneşte ochiul cu puterea, cu violenţa ei cromatică iar cealaltă te omoară cu golul. Pictura începe odată cu mişcarea în acest spaţiu intermediar, pe un portativ imaginar pe care pictorul ştie să împingă culorile, prin diferite grade de saturaţie, în direcţiile cele mai diferite[2].”, spunea Varga într-un interviu realizat de Mihai Sârbulescu.

În anii ’70, renunţă la paletele cromatice pregătite, abandonează sistemele de studiu cromatic în favoarea unei abordări mai directe, întemeiată însă pe cercetările sale anterioare. Până spre sfârşitul vieţii Vasile Varga pictează multe lucrări, desene, pasteluri şi picturi în ulei. Foarte multe din lucrările sale sunt pictate pe ambele feţe în febra experimentării de acorduri cromatice. Expune rar fiindcă nu pune preţ pe expoziţii, premii, distincţii.

„Am reuşit să trec nepătat şi netulburat printr-o perioadă istorică tulburătoare şi maculativă[3]”, mărturisea Vasile Varga.

În anii 1973 şi 1978 publică la Editura Meridiane două volume dedicate pictorilor N. Grigorescu şi I. Andreescu (împreună cu Eleonora Costescu). Publică articole în diferite periodice (Luceafărul, România literară şi altele) sau în ghiduri ale muzeelor de artă din Arad, Lipova, Suceava, Craiova, Muzeele Simu şi Naţional de Artă din Bucureşti, cataloage de expoziţii ş.a.m.d.

În 1980, Muzeul Orăşenesc Lipova, înfiinţat în 1952 şi adăpostit în Castelul Misici (casa Sever Bocu) îşi îmbogăţeşte patrimoniul cu donaţia facută de Eleonora Costescu şi Vasile Varga. Colecţia donată cuprinde lucrări de artă românească şi universală (Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Dimitrie Ghiaţă, pictură flamandă, italiană, engleză, franceză, maghiară şi obiecte de artă decorativă – argintărie, porţelan, sticlărie, mobilier.
În 1988, Vasile Varga expune, invitat de Paul Gherasim, cu gruparea Prolog la Căminul Artei, fiind din acest an o prezenţă constantă în întâlnirile şi expoziţiile pictorilor din Prolog.

„Vasile Varga este o prezenţă aproape constantă în expoziţiile Prolog. El lucrează împreună cu grupul (Tescani, Constanţa). Ionică (Ion Grigorescu n.n.) e de părere că Vasile Varga poate fi considerat, în felul său, un „avangardist”. Solitarele studii ale lui Varga asupra culorii, studii foarte serioase şi profesate pentru nimeni altul, decât pentru el însuşi, îl singularizează ca pictor. Câtă alchimie stă în tablourile lui „tradiţionaliste”! Însă pictorii au cu toţii o alchimie a lor, aşadar motivaţia prezenţei lui Varga în grupul Prolog este nu atât alchimia, cât zodia racului: Paul Gherasim şi Vasile Varga sunt prieteni din tinereţe. Paul l-a invitat pe Varga să expună cu grupul, căci îl cunoştea mai bine decât oricare dintre noi. Iar Vasile Varga s-a integrat foarte bine în grupul Prolog![4]” (fragment din Dosar Prolog).

Familia Varga se stabileşte definitiv la Lipova în anul 1992 cu gândul de a întemeia aici o fundaţie care să poată oferi tinerilor dornici să se formeze în domeniul artelor, o rezidenţă cu ateliere de profil, un centru de documentare etc. Începe construcţia atelierelor, are loc o nouă donaţie, Municipalitatea primeşte o bibliotecă cu caracter predominant de istorie şi critică de artă, alcătuită din mii de volume (cărţi şi periodice de specialitate), reproduceri de artă ordonate pe ţări şi artişti, diapozitive, clasate la fel, precum şi un material documentar (traduceri din limbi de circulaţie şi studii de istoria artei româneşti şi universale).

Eleonora Costescu trece la cele veşnice în 2002. Urmează 3 ani de suferinţă în care Vasile Varga, bolnav, cu o alură şi un entuziasm amintind de ultimele înregistrări video cu Petre Ţuţea, încearcă să lase în rânduială materializarea acelui gând de a face din Lipova un loc fertil pentru pictori, pentru formarea în artă. Este vizitat în câteva rânduri de prietenii din Prolog, de criticul de artă Mircea Oliv, de alţi apropiaţi. Constantin Flondor îl vizitează în acei ani împreună cu studenţi de la Facultatea de arte din Timişoara (gruparea Noima). În 2005 fundaţia Interart Triade publică volumul Van Gogh semnat de Eleonora Costescu şi Vasile Varga.

Se stinge din viaţă în 2005, an în care prietenul său Paul Gherasim reface într-o nouă variantă, expoziţia grupului Ioan Andreescu în curtea mânăstirii Stavrololeos, locul unde funcţiona între anii 1881 şi 1888, „Sala Stavropoleos”. În acea sală avusese loc (în 1882) prima şi singura expoziţie personală a lui Andreescu.
„…mi-a fost indiferent dacă subiectele mele erau unele sau altele, mai aproape sau mai departe de căutările unuia sau altuia. Pot mărturisi cu secretă şi vinovată mândrie că am descoperit în Andreescu profunzimi şi valori pe care marea lume nu s-a învrednicit încă să le descopere…[5].”, se destăinuia Vasile Varga. (Andrei Rosetti)

Mulţumiri: Grupării Prolog, Fundaţiei Eleonora Costescu şi Vasile Varga – Lipova, domnului Sorin Costina – Brad, pr. Ioan Bizău – Cluj-Napoca, Socieăţii Culturale „Izvorul” – Lipova, Uniunii Artiştilor Plastici din România – filiala Deva.
Partener media: artavizuala21

---

[1]Mărturisiri – fragment din ciorna textului pentru expoziţia personală din 2003, Galeria Naţională Delta, Arad.
[2]Vasile Varga – Despre ucenicie, interviu realizat de Mihai Sârbulescu, Editura Anastasia, 2002.
[3]Mărturisiri – fragment din ciorna textului pentru expoziţia personală din 2003, Galeria Naţională Delta, Arad.
[4]Mihai Sârbulescu – Dosar Prolog, Editura Ileana, Bucureşti, 2011.
[5]Mărturisiri – fragment din ciorna textului pentru expoziţia personală din 2003, Galeria Naţională Delta, Arad.