Iarna, iarna vine iar vacanţa


Când se apropie sărbătorile de iarnă, gândul îmi fuge, fără să vreau, în trecut. Îmi vin în minte diverse momente, cum ar fi, de exemplu, sărbătorile de iarnă petrecute în copilărie când mergeam cu colinda la cei apropiaţi, după care ne îndreptam spre staţiunile de schi în care petreceam săptămâni în şir. De multe ori, îmi revin în minte sacrificiile colegilor din Revoluţia Română, eveniment care m-a prins în armată, pe atunci obligatorie. Nu sunt un nostalgic, dar anumite momente îţi rămân mereu vii în memorie.
Uitându-mă la ceea ce este România azi, nu pot să constat decât faptul că ne afundăm într-o criză tot mai adâncă. O criză care, de cele mai multe ori, nu are nimic comun cu cea mondială. Trăim vremuri în care tot ce este în jurul nostru moare. În 1989 gândul libertăţii ne-a mânat în stradă pentru a protesta împotriva regimului de atunci. Acum, la 22 de ani de la Revoluţie speranţele noastre au fost spulberate, salariile au fost diminuate şi o mare parte a populaţiei aruncată în sărăcie. O sărăcie materială, morală şi spirituală. Ne sunt explicate măsuri, nemaiîntâlnite în lume, care urmează să ducă România pe noi culmi ale dezvoltării. Valorile democraţiei au fost călcate în picioare iar sistemul de învâţământ şi sănătate se află pe marginea prăpastiei. Investiţiile actuale, văzute de la distanţă, dau impresia că sprijină sportul românesc. Nici pe departe! Sunt construite tot felul de săli de sport, telescaune şi telegondole în sate şi staţiuni de care nu a auzit nimeni, într-o ţară în care sezonul de schi este de cel mult două luni de zile.


Schiul este o pasiune a mea, o pasiune pe care o practic din copilărie. Nu am încercat să fac performanţă din modul în care schiez. Am practicat acest sport pentru a urca pe crestele munţilor, mai ales iarna, pentru a vedea şi admira peisajul oferit de înălţimea acestora. Sporturile de iarnă nu sunt ieftine. Ai nevoie de echipament şi bani pentru a te deplasa, a te caza şi folosi mijloacele de transport pe cablu dintr-o staţiune montană. Nu vreau să transform acest articol în unul critic la adresa celor care au investit fără nici un raţionament în staţiunile de schi din România. Doresc, în cele care urmează, să prezint un loc care a ajuns să-mi fie drag şi în care am încercat să ajung în fiecare an. Staţiunea Les Gets, aflată la graniţa Franţei cu Elveţia nu se poate compara cu nici una dintre staţiunile de schi din România. Acestea din urmă îmi sunt foarte dragi pentru simplu fapt că aici am învăţat să schiez.

Schiul, înainte de a deveni un sport atât de iubit, a fost un simplu mijloc de deplasare pe zăpadă, folosit de războinici sau vânători în timpul iernilor lungi şi grele din ţările Scandinave şi nordul Rusiei. La noi a rămas, din păcate, aproximativ tot în acest stadiu.


Când eşti pe munte poţi spune cu adevărat că eşti mai aproape de nori. În realitate eşti chiar mai sus decât norii. Privelişti albe de zăpadă, pe care nici într-un anotimp nu ai ocazia să le vezi aşa, ţi se aşteren la picioare şi cu greu le poţi uita. Doar şi pentru acest fapt încerci să revii din nou, tot pe acele creste de munte unde vântul rece îţi şueră pe la urechi.
Când am început să schiez frecventam câteva staţiuni din România, mai precis din judeţul Hunedoara. Acestea mă atrăgeu prin frumuseţea lor, inexplicabilă, şi pentru că nu erau cunoscute la acea vreme. Stăteam în barăci muncitoreşti în care cazarea costa pe noapte cât preţul unui ceai. Stăteam săptămâni întregi pentru atmosfera de seară petrecută împreună cu prietenii şi peisajul, mereu altul, de a doua zi dimineaţă. Muntele este imprevizibil şi rar două zile sunt identice. De multe ori într-o iarnă schiam, adunând toate ieşirile, aproximativ două luni de zile. Din toate acestea singura schimbare care a avut loc în aceste staţiuni de schi, după Revoluţie, este preţul camerelor şi al transportului pe cablu care a rămas de cele mai multe ori primitiv, cu teleschiuri şi telescaune de două persoane. La asta se adaugă timpul, tot mai puţin, pe care ni-l permitem pentru a sta pe munte. Pe de altă parte, s-au construit tot felul de telegondole care urcă de nicăieri spre nimic. Puţinele restaurante amplasate lângă pârtii practică preţuri de lux, comparative cu cele din renumitele staţiuni de schi din Europa.


Un calcul simplu arată faptul că dacă vrei cu adevărat să schiezi nu merită să mergi în nici o staţiune din România. Pârtiile sunt de proastă calitate, neîntreţinute, de cele mai multe ori pline de iarbă şi bolovani iar, datorită drumurilor, durata pentru a ajunge la ele este comparativă cu cea din orice staţiune europeană. Timpul pierdut la sfârşit de săptămână pentru a folosi mijloacele de transport pe cablu reduce distracţia. De patru ani de zile merg într-o staţiune de schi din Franţa. Într-un fel, sunt privilegiat. Merg la sora mea stabilită în Les Gets care, după ce a lucrat în învăţământul românesc, a ajuns la concluzia că salariul francez chiar pentru munci sub nivelul de pregătire este de 10 ori mai mare decât al unui profesor din ţara reformelor. Localitatea Les Gets este situată într-una din cele mai vaste şi spectaculoase domenii schiabile din Europa, Portes du Soleil, zonă care îţi oferă un peisaj spectaculos având vârful Mont Blanc la orizont şi, de ce să nu o spunem, tot atâtea ture de schi într-o săptămână cât ai face într-o lună în staţiunile din România.

Când am fost prima dată în Les Gets-Morzine mi s-a pus în mână o hartă cu planul domeniului schiabil, asta ca să nu mă pierd. M-am speriat! Erau 48 de mijloace de transport pe cablu şi 120 de kilometri de pârtie. Erau notate toate restaurantele, toaletele şi terasele unde poţi sta pe şezlong la soare sau lua o gustare, puncte de salvamont etc. Asta într-o staţiune destul de mică şi puţin cunoscută din Alpii francezi. Am întors pliantul şi lucrurile se complicau. 12 staţiuni legate între ele în domeniul numit Portes du Soleil, cu pârtii atât în Franţa cât şi Elveţia, însumând 650 de kilometri de piste de schi. O regiune care trăieşte din „aurul alb” care e zăpada. Les Gets, o staţiune care în afara sezonului numără 1300 de locuitori, adună iarna aproape 30.000 de turişti. Hoteluri, restaurante, instituţii care răspund de teleschiuri şi telecabine (Saget), cu 150 de angajaţi şi o cifră de afaceri de 15.000.000 euro pe an, care investeşte anual 4 milioane de euro pentru reabilitarea echipamentelor, Şcoala de ski ESF Les Gets cu aproape 200 de angajaţi, şcoli private de schi, magazine, adică mii de locuri de muncă şi milioane de euro profit. Toate acestea datorită unui fenomen natural, a unei bogaţii incomensurabile care „cade din cer” şi care se numeşte simplu „zăpadă”. Iar în anii în care cerul nu e generos, au înţeles că trebuie să o fabrice artificial şi au instalat zeci de tunuri de zăpadă.


Avem peisaje frumoase, comparative cu cele despre care vorbesc, avem şi clima potrivită, dar nu ştim să le punem în valoare. Staţiunile montane de la noi sunt necunoscute la nivel internaţional. Nu există interes pentru dezvoltarea lor, ci doar pentru câştiguri rapide profitând de cei câţiva turişti care din obişnuiţă le frecventează. Ele se află în zone izolate şi greu accesibile datorită drumurilor. De cele mai multe ori oamenii influenţi din aceste zone construiesc „edificii” ce nu au nimic comun cu peisajul din jur, în numele turismului şi bunăstarii locale, profitând de sărăcia oamenilor. Apar vile şi baruri construite fără nici un plan al unei infrastructuri specifice unei staţiuni. Iar, politicienii, la rândul lor proprietari, se laudă că oferă locuri de muncă localnicilor.


Inaugurările pârtiilor se ţin lanţ în această perioadă în toată Europa. Spaţiile dedicate distracţiilor de iarnă sunt extrem de atractive. Ele includ faimoasele snowparks care oferă schiorilor pârtii cu obstacole, valuri de zăpadă sau parcuri cu diverse decoruri pentru cei mici.
Printre cele mai vaste terenuri destinate sporturilor de iarnă sunt cele franceze. Domeniul schiabil se află între cinci masive muntoase şi are aproximativ 325 de staţiuni ce se întind pe o suprafaţă de 25.000 de hectare. Staţiunile sunt deservite de 18.000 de persoane specializte în întreţinerea pârtiilor. Şcoala Franceză de Schi, instituţia pentru care lucrează în prezent sora mea, este o adevărată „universitate” în lume, având 250 de birouri, 2,2 milioane de elevi şi 17.000 de profesori, „les rouges”.

Aşadar până când o să ajung să schimb 20 de telescaune într-o staţiune din România, zeci de pârtii amenajate, nivelate zilnic de celebrele „dameuses” (tractoare de zăpadă), cu zăpadă naturală sau artificială, până când o să înţelegem că schiul e un sport scump dar care atrage milioane de persoane gata să cheltuie oricât pentru a-l practica, mă simt privilegiat să pot să îl practic la alţii.
(Grigore Roibu)
Mulţumiri Smarandei Bolba Mateescu şi celor de la Şcoala de Ski Les Gets pentru informaţiile furnizate.