Maurizio Cattelan, într-o Retrospectivă provocatoare

Geniu, star sau joker?

La „Guggenheim”, în New York, are loc prima retrospectivă dedicată marelui sculptor Maurizio Cattelan, ce va fi deschisă până în 22 ianuarie. Maurizio Cattelan este artistul plastic cotat cu opt milioane de dolari, record pentru una dintre lucrările sale scoase la o licitaţie.
Retrospectiva reprezintă 20 de ani de lucru, un proiect radical şi vizionar despre care curatorul expoziţiei, Nancy Spector, afirmă că este „o spânzurare finală”. Conul răsturnat din arhitectura lui Frank Lloyd Wright realizează această transpunere într-un infern dantesc, populat de sute de păcătoşi. Retrospectiva combină toate operele lui Cattelan, suspendate de cupola muzeului, într-un proiect total şi extrem care transformă vizitatorii în suflete damnate şi îi face să coboare în Infern. Pe de altă parte, în expoziţie se găsesc toate marile conflicte ale lumii: adevăr-greşeală, viaţă-moarte, bine şi rău, dar mai ales Paradis-Infern, cu care s-a jucat în toţi aceşti ani Maurizio.

„Le spun tuturor că mă voi pensiona. În realitate, e vorba de o transformare. Cred că una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea a fost în 1985, când m-am decis să fac altceva”. Efectul acestui anunţ evocă un star rock care, după un album extrem de mediatizat, se hotărăşte să abandoneze competiţia. Poţi să te îndoieşti auzind vestea, dar şi să vezi în ea voinţa sinceră a artistului de a dispărea la vârsta ingrată de 50 de ani, care, în lumea artei, este numită „mijlocul carierei” ţi se pare ilar.
Şi-a început viaţă artistică cu un „declanşator automat”, în 1989. Un parcurs care-l va purta, din 1999, cu „La Nona Ora” (Papa Vojtyla lovit de un meteorit), devenind unul dintre artiştii pop ai artei globale. O altă operă care-l caracterizează a fost intitulată „Cenuşăreasa”, pentru că, „la fel ca la ea, totul în viaţa mea mergea rău până când, într-o zi, a trecut pe lângă mine o caleaşcă de poveste în care m-am urcat. Simţeam nevoia de a închide un ciclu al existenţei mele, recucerindu-mi libertatea pe care simţeam că o pierdusem. Am început să-mi deschid studiouri în întreaga lume, să călătoresc mult. Am început să trăiesc în primul plan, deşi mi-aş fi dorit să rămân într-un colţ. Sunt mulţi colegi de-ai mei care am văzut că au părăsit spaţiul artei, lăsând loc celor mai tineri, însă eu nu sunt preocupat de ceea ce se va întâmpla mâine, ci sunt implicat în prezent, lucrând ca un nebun şi azi, la vârsta de 50 de ani”.

O viaţă de artist-star


La 21 de ani, în 1981, un tânăr nu s-a mai întors niciodată la spitalul din Padova, oraşul său natal, în care lucra la morgă. „Mi-am dat seama că aveam o viaţă mizerabilă şi mi-am spus: reacţionează! Trebuia să găsesc modalitatea de a termina cu ea. Problema era: vreau să trăiesc, dar nu mai vreau să muncesc… Şi am demisionat!”, a explicat el într-un lung interviu acordat lui Catherine Grenier de la Editura „Seuil”, apărut cu titlul „Saltul în gol”. Atunci, toţi l-au pus în gardă: postul e sigur şi, odată cu vremea, va urca pe scara ierarhică. Dar… În 1985 era la New York, unde frecventa galeriile din Chelsea şi lumea mondenă. A revenit însă curând în Italia, unde a realizat mobile destul de originale pentru a figura în expoziţii de artă contemporană. Îşi expune lucrările pentru prima dată în 1987, la Bologna, prezentând o imensă pânză, cu un mare Z de la Zorro, într-o cheie ironică şi provocatoare. În 1989 a avut loc prima sa expoziţie personală, cu un catalog realizat de el, cu texte scrise de prieteni. Transferându-se de la Forli la Milano, a fost invitat de Renato Barilli să expună la o altă expoziţie, „Anii 90”. În acelaşi an, Maurizio Cattelan avea 30 de ani şi locuia la Milano. A început aproape de la nimic, ca autodidact, o nouă viaţă, o viaţă de artist-star.


În 1993 pleacă din nou la New York. Este invitat de Achille Bonito Oliva, în acelaşi an, să participe la Bienala de la Veneţia. În 1999, împreună cu James Hoffmann, participă la Bienala din Caraibe şi tot în acelaşi an, la o expoziţie colectivă, „Abracadabra”, de la „Tate Gallery” din Londra, care a reunit 15 artişti ai scenei internaţionale într-un spirit ludic şi provocator. De la un „Cal” împăiat, suspendat de un tavan, lucrare intitulată „Balada lui Troţki”, la Papa Ioan Paul al II-lea străpuns de un meteorit („La Nona Ora”), o metaforă a sfârşitului puterii, el prezintă, în 2000, la expoziţia colectivă, „Apocalypse. Beauty and Horror in Contemporary Art”, de la Academia Regală din Londra, o altă operă cardinală a lui, „Him”, reprezentând un copil îngenuncheat în rugăciune, văzut din spate.


În 2001 fondează, împreună cu Massimiliano Gioni şi Ali Subotnick, revista „Charley”, pentru a oferi spaţiu outsiderilor din domeniul artei, iar în 2003, „Permanent Food”. O altă lucrare care s-a bucurat de aprecieri a fost „Un măgar între doctori”, expusă la Milano, care aminteşte despre căutările artiştilor, despre moarte şi caducitatea vieţii. Tema morţii domină operele create în 2007, când prezintă o lucrare cu 9 copii morţi, aliniaţi pe podea, acoperiţi de un cearşaf, o lucrare sculptată în marmură, la personala de la Bregenz, lucrare ce îi aparţine acum lui François Pinault. La fel ca şi „Tânără”, realizată după o fotografie a artistei Francesca Goodman, ce s-a sinucis în 1981, la vârsta de 22 de ani.


Cattelan este distins în 2008, la Bienala de la Sydney, cu „Premiul pentru întreaga carieră”. La fel şi la Quadriennale di Roma. În 2007 este invitat de „Tate Gallery” din Londra pentru a realiza o serie de intervenţii în spaţiile expoziţionale.
Trăieşte între Milano şi New York şi are o casă de vacanţă pe lacul Como.
„În artă, ca şi în realitate, lumea apare ca şi când ar fi fost în mâinile unui zeu nebun, în timp ce zeul adevărat rămâne în afara jocului. Sunt un pesimist, dar cred că în lume sunt şi consolări benefice: dragostea, mâncarea, muzica…”, declara el, cu ocazia decernării „Premiului pentru întreaga carieră” şi a „Medaliei de Aur”.


Cu peste 10 ani mai târziu, hotărându-se să se oprească, mărturisea: „Nu spun că de acum înainte nu voi mai face chiar nimic, dar va fi altfel. Este inevitabil. Astăzi vreau să am posibilitatea de a renegocia locul meu în lumea artei, în societate… Nimeni nu este absolut special sau absolut singular. Dar, pornind de la ceea ce eşti, o decizie îţi poate schimba viaţa sau poate schimba viaţa altor indivizi”. Dar toată lumea se îndoieşte de asta. Fostul angajat al morgii din Padova, fostul şomer, fostul fabricant de mobilă, fostul artist provoacă teamă pentru că el face ceea ce niciunul dintre noi nu a îndrăznit. Îşi schimbă viaţa anunţând în gura mare şi fără să-i pese de nimeni.


Acum un an, după o altercaţie cu un personaj arţăgos, Steven Slater şi-a exprimat modul de a gândi, luând microfonul, sărind din avion pe toboganul de siguranţă, alergând pe pistă, furând o maşină de serviciu şi întorcându-se acasă, înainte de a fi arestat şi de a primi sute de mii de mesaje de susţinere. Există ceva din Steven Slater în Maurizio Cattelan. Această manieră de a trânti uşa, de a fugi pentru că nu se mai poate, nu mai rezistă, trebuie să-şi schimbe viaţa…

Cattelan transformă o viaţă mizerabilă în basm


Unul dintre motivele lui artistice este cel al renunţării, al eschivării, al fugii. Întrebat recent de ce şi-a vândut spaţiul de la Bienala de la Veneţia unei agenţii publicitare care promova o nouă colecţie de parfumuri, a răspuns: „Nu cred într-un adevăr unic, ci numai într-o combinaţie infinită de posibilităţi. În orice edificiu mă interesează să descopăr care sunt scările de serviciu şi uşile secundare, pentru a mă retrage. Şi, de multe ori, când mă retrag, îmi pun o mască pentru a nu fi văzut. Îmi place să am zone pe care să le ţin ascuse, în care să las loc numai imaginaţiei. În casa mea am anumite camere în care nu am absolut nimic în afara pereţilor. E o minciună faptul că unii artişti spun că sunt cunoscuţi şi apreciaţi. Lumea din afară e mult mai mare decât ţi-o poţi imagina. Deşi am lucrat mereu, nu am urcat niciodată pe Colosseum pentru a face să vină televiziunea cu elicopterul să mă filmeze. E o zonă a lui Cattelan pe care o ţin închisă în mine”.


Cu un an înainte de Veneţia făcuse eforturi serioase pentru a strânge fonduri menite să creeze un premiu, dotat cu o sumă generoasă, care să fie atribuit unui artist pe cale de afirmare, care ar fi trebuit în schimb să renunţe imediat la orice activitate artistică timp de un an de zile. Un pact sinucigaş pentru câştigător. Maurizio Cattelan a ales însă el însuşi să strălucească prin absenţă. În 1989, uşile unei galerii din Bologna, care îi acordase o sală pentru o expoziţie personală, au rămas închise, cu un anunţ postat pe uşă, semnat de artist: „Revin imediat”.
Aşteptând pensia, cel care l-a îmbrăcat pe galeristul francez Emmanuel Perrotin într-un iepure falic care sare, în lucrarea „Errotin, adevăratul iepure”, şi-a acordat o pauză. Şi-a pus în scenă evadarea din propria expoziţie de la Castelul Rivoli din Torino, lăsând în urma lui o lungă frânghie făcută din cearşafuri înodate, intitulată „O duminică la Rivara”. O duminică la ţară şi o vară la mare.


De aici, critica lui Maurizio Cattelan la adresa unei figuri extrem de angajate ca Joseph Beuys, care apare într-o operă emblematică, „Noi suntem Revoluţia”, care-l arată pe artistul german avansând hotărât către spectator, prezentându-se pe sine sub forma unui mic manechin de ceară, pedepsit, agăţat de gulerul hainei de un umeraş semnat Marcel Breuer.
Să pleci, să părăseşti scena. Dar în forţă şi cu zgomot, după ce ai pus degetul acolo unde doare mai tare. Deci, nu fără să ştii în prealabil să suporţi ce este mai greu, mai dureros, ca în „L.O.V.E.” din 2010. Şi, în consecinţă, nu fără a-şi fi reglat conturile cu societatea italiană. Să pleci în altă parte şi la ceva mai bun, această obsesie a întregii opere a lui Maurizio Cattelan este reprezentată şi ca o fugă înainte din faţa morţii… Această decizie de a-şi trăi viaţa mai curând decât de a reuşi i se impune artistului ca o necesitate vitală. Altfel, apare moartea: cea, printre altele, din piesele sale funeste, cum ar fi veveriţa „Bidibidobidibido” din 1996, capodoperă minusculă cu titlul de formulă magică, pronunţată de zâna care transformă lămâia în trăsura Cenuşăresei, punând în scenă un mic rozător care s-a sinucis într-o bucătărie ca aceea în care a copilărit Cattelan. Iată, după Cattelan, de ce poţi scăpa întotdeauna lăsând totul baltă. Aruncând totul în aer. Trecând la altceva. Încredinţându-se acelei „Toilet Paper”, un mijloc ca oricare altul de a transforma în basm o „viaţă de rahat”, aşa cum îi place să spună.

„În realitate, am foarte multe proiecte”


Oare imprevizibilul Maurizio Cattelan se va retrage definitiv, aşa cum a declarat? Ca un eveniment de bun rămas, în marea retrospectivă de la Guggenheim, şi-a suspendat în gol toate operele create de-a lungul vieţii.
Anunţarea sfârşitului carierei sale seamănă cu cea a desenelor animate americane, când Bugs Bunny, după ce s-a plictisit să-l sfideze pe Duffy Duck, anunţă: „Asta-i tot, oameni buni!”. Asta, în cazul în care el ar vorbi serios şi s-ar hotărî să renunţe la carieră, la artă, la piaţa de artă.
Oricum, munca sa nu se termină acum şi are în program şi alte expoziţii. A deschis totodată şi un dialog cu Biserica Catolică şi i-ar plăcea să ofere Varşoviei versiunea în marmură a lucrării „La Nona Ora”, întrucât Carol Vojtyla reprezintă pentru el şi astăzi marea spiritualitate. „Doresc să reinventez opera mea, pe care să o ofer oraşului Milano. Apoi «Toilet Paper» va deveni o carte, ale cărei imagini pot fi transformate într-o ţesătură. Îmi doresc să organizez şi o expoziţie în Rusia, în casa lui Lev Tolstoi”.


Fiecare operă a lui Cattelan vorbeşte despre viaţa sa de artist. Pentru el, Guggenheim este un edificiu dificil. „Timp de trei ani, Nancy Spector, o femeie excepţională, curatorul muzeului, a luptat ca să poată realiza ideea mea de instalaţie, mai dificilă. Am propus ca pereţii externi să fie pictaţi în roşu pentru această retrospectivă. Porumbeii mei, care se află în rotonda muzeului newyorkez, au titlul «Turiştii». Expoziţia trebuie vizitată pentru că nu e una banală şi chiar este gustoasă, la fel ca un salam. E greu să înţelegi că operele mele pleacă de la viziunea asupra vieţii, prin care îmi imaginez o altă lume a religiei şi a politicii. Ele reprezintă o continuă interogare. M-am inspirat de la toţi. Sunt ca un burete care a absorbit totul, dar, mai presus de orice, am fost întotdeauna fascinat de monumentalitate”, declara Cattelan.
La Guggenheim, operele sale par mai curând depozitate decât expuse, atârnate de plafon, „ca salamurile”, cum a spus el însuşi. Lumea artei rămâne incredulă faţă de anunţul pe care l-a făcut la 1 aprilie anul trecut.


Ritmul producţiei lui este mai lent decât decât cele ale lui Murakami şi Damien Hirst. Dacă ei nu ezită să inunde piaţa cu o producţie cvasi-industrială, Cattelan înaintează cu răbdarea minuţioasă a unui artizan care îşi reînnoieşte stilul şi gesturile cu fiecare ocazie.
Unele opere ale sale par să sfideze lumea şi morala, precum acele manechine de copii pe care le-a spânzurat în piaţa publică la Milano. Opera s-a transformat într-un fapt divers tragi-comic când un bărbat, exasperat, şi desigur puţin sărit, s-a căţărat într-un copac pentru a dezlega unul dintre ele şi, căzând, şi-a spart capul. Pentru toate aceste motive şi pentru modul lui de a se adresa tuturor categoriilor de public, mici şi mari, specialişti şi profani, Maurizio Cattelan n-ar trebui lăsat să dispară de pe scena artistică. Şi, mai ales, există un alt motiv al emoţiei provocate de declaraţia lui: convingerea că el trebuie să continue cu orice preţ şi mai ales să nu schimbe nimic în sistemul său de a crea.

Un poznaş artist contemporan


Mergând către Guggenheim, în ziua vernisajului, amatorul de artă se întreba cum a reuşit Maurizio Cattelan, acest poznaş artist contemporan, să rezolve exerciţiul periculos care i s-a cerut: realizarea unei retrospective a operei sale.
Descoperind o masă mare suspendată în atrium, o aglomerare de obiecte agăţate deasupra capetelor, publicul a avut, paradoxal, impresia de vid. Urcând rampa care duce în vârful edificiului, privitorul îşi dă seama treptat de ceea ce vede. Masa se împarte atunci în elemente distincte, peste 120 de opere de artă împrumutate din diverse colecţii sau instituţii. Fără niciun fel de etichetare, ele atârnă în spaţiul central. Continuând urcarea, se observă la fiecare pas, din unghiuri diferite de vedere, piesele expuse, dând o senzaţie de ameţeală amplificată de arhitectură. Vizitatorul se roteşte la propriu în jurul instalaţiei lui Cattelan, fără a reuşi niciodată s-o sesizeze în totalitate. Operele se obstrucţionează reciproc, se amestecă, niciuna nu există individual. Vizitatorul întâlneşte, fără nicio cronologie, opere vechi sau recente, şi unele reinterpretate de artist.


Operele sale ridică, fiecare dintre ele, un semn de întrebare. „La Nona Ora” a fost considerată un gest ireverenţios. Dar acest Ioan Paul al II-lea suferind evocă momentul în care Iisus pe Cruce îl întreabă pe Tatăl Său de ce l-a abandonat. Pentru această lucrare, artistul consideră că „este nevoie de timp pentru a o înţelege, şi cred că zece ani nu ar fi de ajuns”. „Mini Me”, instalaţie din cauciuc, răşină, păr sintetic şi haine, este o punere în scenă a artistului de către el însuşi, mic personaj gânditor printre alţi artişti, Richter, Kapoor, Baselitz… „We Are the Revolution” îşi bate joc de credinţa în puterea artei şi a artistului, aşa cum a fost ea clamată de şamanul Joseph Beuys, de la care Cattelan împrumută titlul lucrării şi haina gri. Este agăţat în cui întregul optimism al artei moderne.
Este impresionantă această punere în scenă în inima instituţiei – pereţii destinaţi lucrărilor rămân în întregime goi – şi chiar dacă nu este prima tentativă ireverenţioasă la Guggenheim, retrospectiva Cattelan capătă, de-a lungul vizitei, forma teribilă a unui infanticid.


Dincolo de provocarea tehnică a unei asemenea propuneri (cum să suspenzi de cupola Guggenheimului o mulţime de opere de artă asigurate la cote foarte mari), ideea de retrospectivă obligă. Printr-un gest radical de acumulare suspendată, Maurizio Cattelan oferă propria versiune vertiginoasă a unei cariere.
Există opere care evocă familia sa. În expoziţia de la Palazzo Reale din Milano, avută în urmă cu câţiva ani, el aprecia că familia reprezentată de el este una disfuncţională, aşa cum a fost propria familie: „Mama îl substituie pe fiu pe cruce, iar fiul nu reuşeşte să comunice decât bătând toba. Tatăl este asemănător Papei pe care nu l-am simţit niciodată. După ce am realizat statuia lui Papa Vojtyla, m-am gândit că ar fi cazul să o distrug. Atunci mi-a venit ideea meteoritului, care a fost ca o iluminare. La 17 ani am simţit nevoia să-mi strangulez tatăl şi atunci am plecat de acasă. Lucram ziua mai mult de opt ore, iar seara mă duceam la şcoală. Am avut o copilărie şi o adolescenţă amare. Simţeam nevoia să am linişte în jurul meu, dar casa noastră era foarte mică şi eram mulţi. Mama era orfană şi a suferit mult, era disperată. «Femeia crucificată» este mama mea. În artă, la fel ca în viaţă, femeia este Madona, reprezentanta frumuseţii. Dar în familia mea femeia reprezenta suferinţa. «Copilul care bate toba» aş fi dorit să fiu eu, într-un dialog cu lumea. Eu nu aveam o tobă, dar foloseam liniştea. Copilul este suspendat în afara spectatorului, cum mi-aş fi dorit eu să fiu în viaţă. Ideea de a înfăţişa împreună aceste personaje reprezintă mult pentru mine”.

Un rebel în artă


În „Infernul” lui Dante, omul care lasă lumea artei, aflându-se într-o pădure obscură, îşi dă seama că drumul lui este greşit. „Mi-am dat seama că lumea noastră este guvernată de oameni fără niciun fel de idei. La 20 de ani aveam multe idei, dar nu aveam bani. Am avut după aceea bani, dar nu am mai avut idei. În pădurea întunecoasă am întâlnit trei măgari: unul nu avea ce să mănânce, altul nu avea succes, iar cel de al treilea nu avea nicio idee. Pentru mine, Virgiliu este familia mea, care m-a aruncat în Infern, dându-mi un impuls pentru a căuta altceva. Iar pe Beatrice continui să o caut de mult timp. Nimeni nu m-a ajutat să schimb direcţia, iar scepticismul meu este împărţit acum cu prietenii. Am reuşit să strâng o sumă mare de bani pe care aş putea să o cheltui ca şi Cleopatra. Am mai mărturisit: sunt ca un burete care absoarbe totul. Îmi place să mănânc cu fiii mei, de obicei într-o trattoria, unde nimeni nu-mi explică cum a făcut reţetele. Dante era ghidat de credinţă, iar eu de foame. În toate sensurile. Voi continua să îmi caut Paradisul. Dar, din păcate, ca o fatalitate, cad mereu în Infern”.


Vorbind despre sculpturile sale, într-un interviu cu jurnalista Andrea Bellini, Cattelan mărturisea: „Eu nu-mi folosesc numai mâinile pentru a-mi crea operele. În momentul când lucrez îmi trec prin minte imaginile. Mă interesează realitatea şi ceea ce văd în fiecare zi. Un gând, o persoană pe care am văzut-o la televiziune, una despre care am citit în ziar sau alta care-mi imaginez că navighează tot timpul pe internet. Imaginile le transform într-o anticipare a viitorului. Poate că operele mele sunt ca o lentilă care măreşte detaliile ascunse ale realităţii. Imaginile mele sunt tridimensionale şi ocupă un spaţiu. Sunt mereu la vânătoare de noi provocări, de noi posibilităţi, de noi locuri. Pentru mine nu contează numai publicul, numai arta, deoarece arta nu poate fi un spaţiu închis în el însuşi, ci trebuie să fie mai curând ca un cânp magnetic care atrage energiile artiştilor în spaţiu şi le face să circule. Şi acel magnetism pe care îl caut este ca o reacţie chimică. Dar mai este nevoie şi de mult noroc ca să poţi crea o operă de artă. Am fost pasionat de chimie şi am lucrat în multe domenii înainte de a începe să fiu artist. Căutam un mod de a-mi găsi libertatea de a face ceea ce gândesc şi ceea ce mă interesa a fost, într-adevăr, arta. Posibilitatea de a inventa imagini care să devină o oglindă a timpului prezent. De altfel, cred că nu este o mare diferenţă între o antenă de televiziune şi un artist, deoarece amândoi sunt mecanisme de difuzare amplificate de semnale. O operă de artă nu este completă fără comentariile, fără cuvintele, fără ideile celor care o privesc. În realitate, ei sunt cei care fac operele. Eu nu fac nimic: fără punctele de vedere şi interpretările publicului, arta nu există. Pe Papă, la început, mi-l închipuisem stând în picioare cu crucifixul în mână. Apoi mi-am dat seama că lipseşte ceva, că lucrarea nu era completă. Lipsea drama, capacitatea de a transmite senzaţiile, de a simţi că ai în faţă ceva extraordinar şi totodată puternic şi nu o înfrângere. Mă interesează persoanele în rolurile lor şi nu personajele istorice. Hitler îngenuncheat într-o rugăciune este o imagine în care masca personajului a căzut. M-am gândit la început că ar fi fost mai bine să-l fac dezbrăcat. Dar apoi, jucându-mă cu cărţile, am ales o altă variantă”.


O altă faţă a renumitului artist este dezvăluită astfel: „Banii cum îi am, îi cheltui. Călătoriile fac parte din profesia mea şi prin ele acumulez imagini şi idei. Mă interesează să schimb măştile şi rolul tot timpul”.
El se joacă cu icoanele istoriei artelor, de la religie la politică, sculpturile lui având imprevizibilitatea dadaismului, imediateţea artei pop şi viscozitatea publicităţii. Operele lui combină sculptura cu performance-ul, dar includ şi evenimente de tip happening, acţiuni provocatoare de ruptură, piese teatrale, texte comentate care acompaniază operele, articole în reviste şi jurnale. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro