China – o civilizaţie enigmatică

Milenara tradiţie a artelor focului

Civilizaţia chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire în arta ceramicii, fiind în acelaşi timp o cultură foarte puţin cunoscută de către europeni. Producţiile artistice au ajuns în Europa în veacul al XVI-lea pentru plăcerea aristocraţilor. În prezent, vasele ceramice chinezeşti sunt achiziţionate în cadrul licitaţiilor publice cu obiecte de artă  la preţuri greu de imaginat. O piesă de porţelan, datând din 1740 (dinastia Qing), a fost vândută de către o casă de licitaţie din Marea Britanie pentru suma de 43 de milioane de lire sterline, stabilindu-se astfel un preţ-record pentru o piesă de artă chineză.

Piesele de ceramică, cele mai vechi din China, datează de acum 10.000-11.000 de ani şi provin din regiunea de Sud-Vest a Chinei. Aceste obiecte se constituite din vesela rituală şi utilitară, însoţite de figurine de porci stilizaţi.
Ceramica de
Gansu constituie un grup aparte. Produsă aproximativ prin anul 3.000-1.500 î.Hr, în câmpiile din jurul Fluviului Galben. Acest tip de ceramică este alcătuit în majoritate din urne funerare sau vase de gătit cu trei picioare. Acestea erau construite printr-o tehnică manuală, din suluri de lut roşu, care apoi erau arse şi pictate cu forme geometrice de culoare: roşie, neagră sau brun-purpuriu. Ca stil, obiecte sunt asemănătoare cu cele produse în Asia de Sud-Vest, în Sudul Persiei şi Rusiei sau în Beluchistan.

O dată cu dezvoltarea tehnologiei bronzului şi a jadului, când încep să se producă obiecte de un rafinament deosebit, meşterii chinezi îşi vor pune amprenta asupra elaborării obiectelor ceramice într-un mod aparte şi distinctiv, influenţând tehnica ceramicii pentru totdeauna (exceptând mici perioade de timp).
Apariţia şi răspândirea rapidă a roţii olarului în mileniul al IV-lea î.Hr. a avut consecinţe majore asupra formei vaselor produse. Acestea devin uniforme şi au pereţii mult subţiaţi, cum se observă foarte bine în cazul ceramicii negre şi lucioase a culturii Longshan.

O dată cu primele dinastii istorice chineze, Shang şi Zhou, apar şi câteva inovaţii. Cea mai importantă dintre acestea se referă la o foarte precisă preparare a lutului alb şi fin (din caolinuri), pastă din care se obţin vase asemănătoare celor de bronz. Elaborarea unor noi modele de cuptoare permit un control mai bun al temperaturii din interior, ceea ce duce la obţinerea primelor glazuri simple obţinute prin presarea cenuşii de lemn sau praf de feldspat pe umerii vasului, înainte de coacerea la temperaturi de 1.200° Celsius, fapt ce a permis obţinerea primelor piese de faianţă cunoscute.

În timpul dinastiei Han (221 î.Hr.-220 d.Hr.), majoritatea vaselor, fie că erau din lut, fie din faianţă, sunt lucrate la roata rapidă, presate apoi în negative complexe şi apoi acoperite cu glazuri pe bază de plumb în nuanţe de verde, pentru a putea imita cât mai bine bronzurile contemporane lor.

Sub dinastia Tang (618-906 d.Hr.), este reluat comerţul cu Vestul, importându-se iar plumbul necesar obţinerii unei glazuri transparente pentru vasele din lut. Acestea erau colorate cu oxizi metalici în nuanţe de brun, verde sau albastru închis şi decorate în diverse tehnici cu motive geometrice în zona superioară. Se depun eforturi pentru îmbunătăţirea veselei de culoare albă utilizată în ceremoniile funerare, ceea ce conduce, în cele din urmă, la inventarea porţelanului, un material mult mai rezistent şi translucid, obţinut dintr-un amestec de caolin şi praf de rocă feldspatică din care se producea o pastă ce era arsă la temperaturi de peste 1.500° Celsius.

Tot din această perioadă este important de menţionat ceramica de Yue, cu glazuri gri-verzui, care avea un aspect de jad. Acum apare şi ceramica de Celadon cu glazurile specifice de culoare gri-verzui opac sau transparent, tehnologie care se va transforma într-o adevărată şcoală, de-a lungul timpului, pe tot cuprinsul Asiei de Est.

Domnia dinastiei Song (960-1279 d.Hr.) a fost o epocă foarte activă pentru ceramica chineză, patronată de Curtea Imperială care sprijinea şi încuraja inovaţiile din domeniul artistic. Tendinţa de a imita structura şi culoarea jadului este unul dintre idealurile olarilor din epocă. De asemenea, forma tinde să primeze în detrimentul ornamentelor, motiv pentru care accentul este pus pe eleganţa, puritatea şi fineţea modelajului pieselor şi mai puţin pe decorul acestora.
În această perioadă se poate constata un număr impresionant de tipuri ceramice: porţelanuri precum delicatele Ding, de o simplitate a modelajului care încântă privitorul şi vasele Jun, cu efecte ample ale glazurii de culoarea levandei şi cu stropituri purpurii. Apoi, ceramica Quingbai cu ornamentele de culoare albastru-verde aplicate peste incizii sau decor în relief, pe un fond alb translucid. Obiectele ceramice Ru sunt cele mai rare şi mai valoroase dintre celadonuri, produse exclusiv pentru uzul Curţii Imperiale timp de numai două decenii. Dintre cele mai importante piese mai pot fi amintite: Guan, cu o glazură specifică gri-verzuie brăzdată de crăpături (cracleuri) pentru a imita jadul, Cizhou, o faianţă de uz general cu ornamente pictate în brun închis, negru, roşu sau verde, şi faimoasele boluri Jian, destinate servirii ceaiului, având culoarea brun închis obţinută pe baza unei glazuri lucioase de tip Tianmu.

După o scurtă dominaţie mongolă, o nouă dinastie chineză – Ming (1368-1644), urcă pe tronul imperial, înlocuind idealurile estetice austere ale epocii Song, cu cele în care culoarea şi ornamentul devin preocuparea principală a ceramiştilor, iar procesul de fabricare a porţelanului alb de înaltă calitate este atent controlat în toate detaliile sale.

Apar noi procedee de aplicare a decorului, cum ar fi, de exemplu, An hua, cu motive uşor incizate sau pictate în pastă albă şi acoperite cu glazură transparentă, ce deveneau vizibile doar în anumite condiţii de iluminare şi Fahua, constând în închiderea glazurilor colorate pe suprafeţe cu margini în relief, asemănătoare ca efect cloisonne-ului din orfevrărie.

Faima porţelanurilor Ming se datorează însă vaselor albe cu motive florale şi dragoni, elemente pictate cu albastru de cobalt în pastă şi laviu aplicate înainte de glazurare şi ardere. În secolul al XVI-lea, albastrul folosit în glazură începe să primească tonuri de violet. Figura umană este redată într-o interpretare tot mai liberă, fiind aşezată în peisaj, iar abordarea subiectelor reprezentate este una mai puţin formală.
Funcţionarea fabricii imperiale de la Jingdezehu este serios afectată de epuizarea depozitelor de caolin şi criza generată de lipsa altor materiale după căderea dinastiei Ming, producţia scăzând mult cantitativ, cât şi calitativ.
Următoarea dinastie Qing (1644-1911) este interesată în susţinerea industriei ceramice, iar fabrica este redeschisă în anul 1677, restabilindu-se funcţionarea ei pentru câteva sute de ani la înaltele standarde de calitate atinse anterior.

Vas din epoca Qianlong, achiziţionat cu 5,8 milioane de euro.

Noii conducători vor pune mult mai mult accentul pe virtuozitatea tehnică decât pe inventivitatea artistică, iar comerţul intens cu Compania Olandeză a Indiilor de Est a determinat adaptarea produselor pentru export, la gusturile europene. Sunt concepute forme noi de solniţe, sosiere, ceşti de ceai şi de cafea, piese în care decorul devine supraîncărcat.

Sub domnia lui Qianlong, lutul şi glazura sunt folosite pentru a imita diverse alte materiale: coaja de ou, bambusul, bronzul şi jadul.

Vas vândut la Londra pentru suma 50 de milioane de euro.

În acelaşi timp sunt fabricate trei tipuri noi de ceramică, masiv exportate în Europa:

  1. Yixing – vase lucrate la roată sau prin presarea în mulaje, dintr-un lut brun-roşcat de bună calitate, neglazurate.
  2. Dehua – porţelan ars la temperaturi joase, translucid, cunoscut şi sub denumirea „blanc de Chine”, din care se modelau vase cu dragoni în relief, redaţi cu minuţiozitate şi statuete ale zeiţei budiste a milei – Guanyin.
  3. Swatow – veselă de uz cotidian dintr-un amestec cu rocă feldspatică, nu foarte bine preparată, cu suprafeţe rugoase şi ornamente vesele, colorate în roşu, negru, verde şi turcoaz.

După acest împărat, deşi producerea unui porţelan de înaltă calitate în ceramica chineză continuă şi astăzi, nu se mai înregistrează inovaţii semnificative, decorurile devenind repetitive şi exagerat de încărcate. (Grigore Roibu)

Muzicalitatea formelor în ceramica lui Goro Suzuki

Spiritul lutului între tradiţie şi emoţie

Nu avem de unde să ştim câte ore de gândire şi, apoi, de lucru au fost investite în aceste lucrări ceramice. Nu avem de unde să cunoaştem greutăţile care au fost depăşite pentru a introduce „spiritul” miraculos al mâinilor în elaborarea formelor. Arta ceramicii, prin intermediul lucrărilor lui Goro Suzuki, are o muzicalitate aparte, o frumuseţe greu de formulat în cuvinte, care persistă în inimile noastre prin imagine.

Goro Suzuki (născut 1941, Aichi, Japonia) este unul dintre talentele despre care se afirmă că s-a născut înzestrat cu abilitatea de a modela. El îmbină tradiţii abandonate şi cunoştinţe care au fost păstrate secole de-a rândul cu o straşnică stricteţe în cadrul unor cercuri de meşteri ceramişti, cu expresivitatea  obiectului autonom ce aparţine discursului artistic contemporan. Munca lui Suzuki este foarte individualistă şi aparţine, într-o oarecare măsură, artei populare, ca recurs la tradiţie, dar este în acelaşi timp în ton cu noile curente artistice mondiale. O revistă de ceramică compara vasele lui Suzuki cu creaţia istorică a unui muzeu, dar specifica dragostea acestuia pentru Van Gogh, Picasso şi Monet. În căutarea de noi imagini moderne, artiştii au privit spre arhaic. Suzuki demonstrează prin lucrările sale natura intrinsecă a lutului, studiind asimilarea de influenţe străine în ceramica tradiţională japoneză, care a fost deosebit de pronunţată în perioada Momoyama.

El a realizat că spiritul de frontieră dintre obiceiurile arhaice (Momoyama şi Edo) şi spiritul modern se bazează pe o libertate selectivă de a apela la anumite canoane, care îi servesc pentru a păşi în afara tradiţiei. Aceste stiluri din tradiţiile Mino, care includ Shino, Oribe, Ki-Seto (galben Seto), Setoguro (negru Seto) şi Karatsu devin o manieră prin care Suzuki inventează forme pentru a exprima idei.
Suzuki este un maestru al roţii de olar, dar este în acelaşi timp şi un maestru al mânuirii pensulei. El foloseşte delicateţea ductului unei tuşe sau linii şi frumuseţea plastică a unei pete de culoare, configurând motive tradiţionale, figurative sau abstracte. De multe ori pe lucrările lui găsim animale, nuduri sau forme geometrice care împodobesc obiectele ceramice.

Cariera de ceramist al lui Goro Suzuki a început în adolescenţă sa, când el dormea aproximativ trei ore în fiecare noapte, pentru a se dedica, în restul timpului, lucrului cu ajutorul roţii de olar. Scopul lui era să ajungă la performanţa de a face 1000 de yunomi (ceşti de ceai) într-o zi. Doar în acest mod, el considera că poate fi numit „un adevărat artizan”. Reuşita l-a făcut să se simtă un meşteşugar desăvârşit. A reuşit performanţa de a modela o ceaşcă de ceai în 30 de secunde. Pasiunea sa pentru cercetarea stilurilor tradiţionale, cum ar fi de exemplu Shino, Oribe, Setoguro şi Ki-Seto, ia permis libertatea de a se „juca” cu spiritul agilei. Lucrările lui Suzuki sunt modele estetice care includ o latură tradiţională, cât şi una originală.
Vasele sale propun un design simplu, cu motive bazate pe combinaţii de pătrate, dreptunghiuri şi cercuri. Artistul adaugă uneori accente de culoare verde, sub formă de scursuri peste glazură, asemănătoare unei patine, care creează impresia de obiect peste care timpul şia lăsat amprenta.

Activitatea lui Suzuki demonstrează stăpânirea perfectă a materialului, care prin manipularea cu măiestrie primeşte o formă de o rustică simplitate. Cariera sa de peste patruzeci de ani de activitate, a început ca olar de producţie. Apoi, a studiat diverse tradiţii istorice abandonate, prin intermediul cărora arta lui sa rafinat, fiind numit maestru ceramist reverend. Pasiunea pentru argilă, grija pentru tradiţie, folosirea roţilor de olar şi a modelelor vechi de lucru şi cunoaşterea patrimoniului arheologic ceramic aparţinând Japoniei situează munca sa în cea de studiu a istoriei, prin intermediul reactualizării vechilor meşteşuguri.
Unul dintre stilurile cele mai interesante şi încântătoare din ceramica japoneză este Yashichida Oribe. Produse în timpul dinastiei Momoyama acest stil a influenţat nenumăraţi artişti de-a lungul veacurilor. Putem găsi influenţe ale acestui stil tradiţional chiar şi în creaţia Joan Miró. Producţiile Yashichida sunt piese turnate în tehnica denumită „coajă de ou”, fiind uşoare şi subţiri. Atunci când ţii în mână un astfel de obiect te impresionează greutatea mică şi transluciditatea pereţilor ceramici. Goro Suzuki are un simţ aparte în manipularea lutului. El ascultă vocea argilei, pe care o foloseşte ca element stilistic cultural, ce vorbeşte, apoi, prin modelare, despre spiritualitate, limite, aspiraţii şi sentimente. Nu ştiu în ce măsură este o legendă dar, se spune că analizând suprafaţa grafică a unui obiect străvechi din ceramică, cercetătorii au reuşit, ca în cazul discurilor de vinil, să reproducă o melodie pe care meşterul o intona în timpul lucrului. Este greu ca privind obiectele de ceramică al lui Suzuki să nu ai o admiraţie profundă.

Una dintre tehnicile de multe ori uitate din ceramica japoneză, revenită în cercetarea artistică contemporană, este Yobitsugi. Yobitsugi este o „altoire” de cioburi diferite, care lipite împreună creează un soi de vas-mozaic. Goro Suzuki este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani care foloseşte această tehnică şi pe care o „împinge” dincolo de obiceiul tradiţional al unui asamblaj. În anul 2010 Suzuki a expus ciclul de obiecte intitulat Yobitsugi Stacking Boxes la Frank Lloyd Gallery din SUA. Tehnica lui este rezultatul unui proces complex elaborat în atelier. El utilizează nenumărate tipuri de argile cu incizii şi zgârieturi, în piese cu o configuraţie geometrică, o geometrie a formelor primare care prezintă ochiului elemente ale căror virtuţi estetice apelează la o transformare a unei realităţi fragmentare în unitate semnificativă generatoare de sens şi mesaj. Producţiile ceramice ale lui Goro Suzuki transmit un mesaj sintetic al unei muzicalităţi primare, fiind, în fapt, imagini abstracte instrumentate prin intermediul unui limbaj conceptual al unei tipologii de configurare semantică. (Grigore Roibu)