Howl – un roman grafic în film

Nu poţi transpune poezia în proză.
De aia e poezie.

Posturile de televiziune se întrec, în acestă perioadă, să dea programe tot mai proaste, iar aceleaşi filme sunt reluate an după an, condamnându-ne să le cunoaştem în cele mai mici detalii. În aceste condiţii m-am hotărât să vizionez filmul Howl. Citisem despre apariţia recentă a acestei producţii (2010), în regia lui Rob Epstein şi Jeffrey Friedman, dar subiectul, deşi incitant, nu părea cel mai potrivit cu cea a perioadei sărbătorilor de iarnă. Filmul nu este deconectant, ci pune întrebări care încă mai aşteaptă răspunsuri.

Proiectul cinematografic este o biografie în imagini a poetului postmodernist Allen Ginsberg (interpretat de James Franco), care în anul 1955 electriza atmosfera dintr-o cafenea din San Francisco, recitând poemul Howl, în faţa unor tineri nonconformişti, ce îşi căutau libertatea de expresie. Doi ani mai târziu, poemul în sine, autorul lui şi editorul care a avut îndrăzneală de a-l publica erau judecaţi sub acuzaţia de obscenitate. Toate aceste în cadrul unui proces inedit care împărţea în două opinia publică din Statele Unite ale Americii. Filmul surprinde exact această perioadă din viaţa poetului şi a societăţii americane, cea din timpul procesului. Procurorul Ralph McIntosh (interpretat de David Strathairn) dorea să demonstreze conservatorului judecător Clayton Horn (Bob Balaban) că poemul este scandalos şi trebuie interzis deoarece vorbeşte cu francheţe despre consum de droguri şi homosexualitate. Avocatul apărării, Jake Ehrlich (Jon Hamm) se străduieşte să probeze faptul că libertatea de expresie şi creativitatea nu pot fi îngrădite. Allen Ginsberg şi poemul Howl şi-au găsit un susţinător în criticul literar Luther Nichols, dar şi adversari de marcă în profesorul David Kirk şi în vedeta radio Gail Potter, iar procesul de obscenitate a stârnit reacţii cât se poate de diverse în sânul societaţii americane.

Povestea din film se desfaşoară pe trei planuri: prin interviurile pe care le dă personajul principal (Allen Ginsberg interpretat de James Franco), procesul în sine şi poemul însuşi, într-o versiune animată (de colaboratorul lui Eric Drooker pe muzica lui Carter Burwell).
Filmul atacă teme care au rezonanţă în zilele noastre cum ar fi de exemplu: obscenitatea, limitele exprimării libere şi natura artei. „Nu poţi transpune poezia în proză. De aia e poezie” este replica lui Luther Nichols, din timpul procesului, atunci când este forţat să explice înţelesul versurilor lui Allen Ginsberg.

Dar cine este cu adevărat Allen Ginsberg?

Irwin Allen Ginsberg (3 iunie 1926, Paterson, New Jersey – 5 aprilie 1997) a fost un poet american postbelic, aparținând aşa numitei generații beat. Tatăl lui Ginsberg a fost fiul unui profesor şi poet, Louis Ginsburg, iar mama o femeie cu idei şi convingeri comuniste, care s-a îmbolnăvit psihic şi a murit tânără.
După terminarea studiilor de drept la Universitatea Columbia, Allen Ginsberg a avut diferite slujbe cum ar fi de exemplu cea de critic literar la revista Newsweek. Cu toate că nu se complace în această postură, un serviciu stabil îi asigura un anumit confort. Mergând într-o zi la psihiatru, Ginsberg este sfătuit să aleagă drumul scrisului. Se pare că acest moment a fost unul definitoriu în cariera lui.
Publicarea în anul 1956 a cărții „Howl and Other Poems” (Urlet şi alte poeme) l-a identificat ca adept al generației beat, lucrările sale ulterioare fiind împotriva materialismului american. În ultimii ani din viață a fost budist, după ce s-a împrietenit cu maestrul de meditație tibetan Chögyam Trungpa.

Ginsberg nu şi-a ascuns niciodată homosexualitatea, trăind timp de 40 de ani cu partenerul său, poetul Peter Orlovsky.
În creaţia sa a fost influențat de William Blake şi Walt Whitman. Poeziile lui Ginsberg au trăsături individuliste şi anarhice, violent protestatare față de civilizația tehnică, asemănătoare celor  din mişcarea Dada, din Europa, exprimând oroarea tragică față de excesele societății de consum din SUA.

Procesul, de o absurditate copiată parcă din Kafka, a fost intentat de statul California împotriva lui Lawrence Ferlinghetti (editorul  volumului de poezii) şi a unui angajat al lui, ce a vândut exemplare din Howl. Pasajele homoerotice şi limbajul franc au fost considerate obscene de către vameşii care au verificat exemplarele, publicate iniţial în Anglia din motive financiare şi apoi de către poliţia californiană. Procesul nu l-a afectat pe Allen Ginsberg, care călătorea prin Europa, ci s-a desfăşurat ca o confruntare pe de o parte între autorităţile susţinute de doi profesori de literatură necunoscuţi şi pe de alta de o serie de nume celebre din departamentele de literatură engleză şi din presa scrisă a anilor ’50, ce erau pro-Howl. Miza: argumentarea valorii literare a poemului pentru a dovedi că pasajele considerate obscene sunt de fapt artistice. Antecedentul exista deja în procesul împotriva lui Ulise de James Joyce, iar judecătorul cazului Howl se dovedeşte a fi un cititor priceput. Ce poate fi mai ironic şi mai în linia atacului împotriva establishmentului iniţiat de Howl decât imaginea lui Ginsberg călătorind prin Europa, în timp ce textul poemului lui este disecat de critici şi profesori? În film acesta este prezentat acordând un interviu, într-o cameră modestă, în care conviţuiesc elemente ale kitsch-ului cu imagini ale unor monumente celebre (în fotografiile de pe pereţi).

Scris împotriva puterii politice, poemul cuprinde idei dadaiste ale vremii literare, chiar dacă încearcă să aducă poezia mai aproape de jazz. Ritmul textului şi tonul acestuia amintesc de psalmi. Cuvintele devin vulgare şi obscene, creând imaginea unei societăţi de consum ce ajunge în pragul colapsului. În film, înţelesul versurilor este sprijinit cu ajutorul imaginilor animate, care introduc privitorul în lumea suprarealistă şi imaginară a lui Ginsberg, o lume a frumosului într-o accepţiune proprie, dar şi de discomfort. În concluzie, filmul este o poveste care vorbeşte despre libertatea cuvântului, într-o perioadă grea, în care modul de viaţă şi versurile cu referiri la droguri şi practici sexuale ale unui poet ca Allen Ginsberg erau greu de acceptat. „Când ne-am implicat în proiect, am dorit să putem reda toate aspectele poemului şi cum a ajuns Allen să-l scrie. Am folosit acelaşi stil narativ ca la majoritatea documentarelor pe care le-am făcut până acum. Poemul e foarte revoluţionar. Şi rămâne şocant…”, spune Jeffrey Friedman. „Am simţit că este ceva real între animaţie şi poem. Noi am creat de fapt un roman grafic în film”, completează Robert Epstein, în conferinţa de presă a festivalului de la Berlin. Asemenea lui Cézanne care pictează cu încăpăţânare Muntele Sainte-Victoire în diverse lumini, pentru a ajunge la concluzia că natura nu poate fi reprodusă, lumea se schimbă în jurul lui Allen Ginsberg. Societatea se mişcă, iar omul ajunge cu uşurinţă de la dialog, la ceartă şi uneori la chin şi suferinţă, totul în acordurile angelice a sunetelor de jazz. Între iubire şi ură este doar un pas sau o urmă de pensulă. Howl este strigătul unei generaţii neînţelese şi neacceptate. Concluzia se poate desprinde în urma unei replici din timpul procesului: dacă acest proces nu exista Ginsberg rămânea, poate, un poet necunoscut. Un film care merită văzut, cu un scenariu bun şi o imagine pe măsură.
Cartea Howl şi alte poeme. Antologie 1947-1997, a apărut tradusă în limba română la Editura Biblioteca Polirom, în anul 2010. (Grigore Roibu)