Nocturnă muzeală

Muzeul de Artă Cluj-Napoca
sâmbătă, 28 iulie 2012, între orele 18-22

Muzeul de Artă Cluj-Napoca vă invită să luaţi parte la programul „Nocturnă muzeală” care îşi propune să ofere publicului posibilitatea de a petrece seara de sâmbătă, 28 iulie 2012, vizitând Muzeul de Artă, cu acces gratuit, între orele 18-22.

Cu acestă ocazie va avea loc vernisajul expoziţiei „Critica pudorii. Nudul în colecţiile de pictură şi sculptură ale Muzeului de Artă Cluj-Napoca”, care reuneşte lucrări semnate de: Bene Iosif, Aurel Ciupe, Valentin Codoiu, Lucia Cosmescu, Ion Gheorghiu, Iosif Iser, Iosif Iliu, Klein Iosif, Tasso Marchini, Maxy Max Hermann, Sabin Nemeş, Theodor Palady, Andonis Papadopoulos, Perlrott Csaba Vilmos, Camil Ressu, Szolnay Sandor, Nicolae Tonitza, Widmann Walther Rudolf, Lotz Karoly, Marko Karoly, Varotari Alessandro, Gheorghe Anghel, Constantin Baraschi, Eugen Gocan, Korondi Eugen, Kosa Huba Ferencz, Romul Ladea, Lowith Egon Marc, Mattis Teutsch Hans, Ionel Tănase, Szervatiusz Jeno, Walner Gunther.

Reprezentarea corpului uman gol, nudul, este una din cele mai vechi teme în artele plastice din toate timpurile, atingând un apogeu în perioada antichităţii greco-romane, când, corpului uman reprezentat în opere de artă i-au fost stabilite proporţiile ideale. Astfel de reprezentări au dispărut pe parcursul evului mediu, corpul expus gol fiind considerat o expresie a păcatului adamic şi a lubricităţii. Frumuseţea corpului uman, considerat expresie a perfecţiunii divine, a fost redescoperită în perioada Renaşterii, când, aşa cum a fost cazul lui Michelangelo, diverse subiecte religioase şi mitologice au fost ilustrate prin reprezentarea trupului uman gol. Academismul a făcut din nud un canon al frumuseţii formale considerat ulterior expresie a rigidităţii şi filistinismului burghez. Modernitatea a asociat corpului gol ideea de libertate, reprezentările sale deformate fiind o expresie a acceptării imperfecţiunii, individualului şi a firescului natural.
Expoziţia de la Muzeul de Artă Cluj-Napoca face parte din programul de valorificare prin expoziţii temporare a patrimoniului propriu, multe din lucrări fiind expuse acum pentru prima dată. Fără să deţină lucrări care să ilustreze toate etapele amintite mai sus, expoziţia îşi propune să ofere privitorului un moment de reflecţie privind frumuseţea corpului uman şi posibilitatea asocierii sale cu valorile libertăţii interioare şi sociale, dincolo de clişee şi prejudecăţi.
Expoziţia poate fi vizitată până la 30 septembrie 2012.

Vor putea fi vizitate şi expoziţiile temporare:
– Expoziţia de pictură Constantin Blendea (1929-2012)
– Expoziţia „Muzeul păpuşilor”
Programul are ca scop stimularea interesului pentru instituţia muzeală şi răspunde principiului accesului liber la cultură.
SURSA: Muzeul de Artă Cluj-Napoca

Despre nud cu Anca Cernoschi

Expoziţie de fotografie

Vernisajul expoziţiei „Despre nud”, de Anca Cernoschi, care a avut loc vineri, 27 ianuarie 2012 la sala expoziţională a magazinului F64 (Bucureşti, B-dul. Unirii, nr. 45)  a fost unul pentru inimă, trup şi suflet.

Anca Cernoschi trebuie să primească laurii pentru munca şi pasiunea sa, pentru fotografiile care ne transpun într-o altă dimensiune, care laudă feminitatea într-un film fotografic de lumini şi umbre. Anca Cernoschi creează fotografii romantice, corpuri şi expresii feminine delicate care transmit emoţii, mister, candoare şi sensibilitate. Expoziţia reprezintă o abordare proprie în ceea ce priveşte nudul în fotografie, un studiul al artei şi nu numai.

„Nudul atrage, în general pentru că reprezintă o extremitate, cea exterioară a artei şi cea interioară a pornografiei. În zilele noastre aceste limite se forţează până la extreme iar pentru un fotograf este mereu o provocare, aceea de a nu trece fără voie, aceste limite, foarte fragile de altfel. Dar dacă nu rămâne şi o mare doza de interes artistic, limitele vor fi încălcate, pentru că arta face trecerea de la efectiv – corpul gol – la ideal, nudul. Din aceasta cauză nudul este obiectul perfect pentru opera de artă, cel mai complet exemplu de transformare a materiei în formă. Cred că o femeie, atunci când se plasează în spatele obiectivului, aduce o viziune uşor diferită, indiferent că vorbim despre nudul artistic, fotografia erotică sau cea pornografică. Aceasta se datorează probabil sensibilităţilor înnăscute, atenţiei pentru detalii, înclinaţiei către povestire.


Sunt atrasă în mod special de nuduri şi subiectul care mă inspiră cel mai mult este trupul feminin, deoarece consider că poate fi extraordinar de expresiv. În general caut persoane ce transmit o stare anume, ce au o personalitate puternică ce poate fi redată prin intermediul fotografiei. Se întâmplă să întâlnesc persoane care să mă inspire şi să ducă la naşterea unui concept ori tocmai invers, uneori am deja o idee şi caut sau aştept să apară modelul potrivit pentru a o reda.”
(Anca Cernoschiancacernoschi.blogspot.com)

Deschisă la sala expoziţională a magazinului F64, expoziţia poate fi vizionată până pe data de 10 februarie 2012.
SURSA: f64.ro; Mai mult citiţi aici.

Klimt şi femeile sale frumoase

Corespondenţă de la Viena de la Magdalena Popa Buluc
Articol preluat din Cotidianul.ro

În 2012 se împlinesc 150 de ani de la naşterea marelui pictor, celebrat în capitala austriacă printr-o expoziţie, la Castelul „Belvedere”, menită să demonstreze modernitatea artistului.

Pe lângă acest eveniment expoziţional, „Kunsthistorisches Museum” prezintă una dintre cele mai interesante selecţii, centrată pe 13 picturi realizate pentru scara acestui edificiu. Iar Muzeul „Albertina” şi „Wien Museum Karlsplatz” propun o suită de desene. Primul etalează 170 de opere, mai ales studii de nud, sub titlul „Klimt. Desene”. Cel de al doilea prezintă pentru prima dată, în expoziţia „Klimt. Colecţia Wien Museum”, propria colecţie, cu 400 de opere printre care celebrul „Portret al Emiliei Flöge”, alături de obiecte ce au aparţinut artistului şi de „Portretul lui Klimt”, realizat de Egon Schiele după moartea acestuia. Pânzele lui Klimt se află etalate şi la „Leopold Museum” din „Museum Quartier”. Printre alte iniţiative legate de celebrarea artistului se numără redeschiderea, în vara anului viitor, a Vilei Klimt.
Gustav Klimt este unul dintre pictorii care nu mai sunt supuşi modelor şi care depăşesc diferenţele dintre generaţii, fascinând aproape pe toată lumea. În 2012, la Viena, programul dedicat celebrării artistului va cuprinde şi un itinerar cultural cu temă, vizite ghidate şi alte tipuri de manifestări.


Prima mare expoziţie din calendarul evenimentelor se intitulează „Klimt şi Josef Hoffmann. Pionieri ai Modernismului”, la „Unteres Belvedere”, parte a complexului „Belvedere”, compus din două palate, despărţite prin grădini somptuoase în stilul francez. Întreaga construcţie a fost realizată în primele decenii ale secolului al XVIII-lea de principele Eugeniu de Savoia şi este una dintre cele mai elegante reşedinţe din Europa. Astăzi ea adăposteşte „Galeria de Artă Austriacă”, cu mai multe secţiuni, cu piese din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
În expoziţia deschisă aici sunt prezentate operele lui Klimt alături de cele ale ilustrului său coleg arhitect, Josef Hoffmann, insistându-se asupra celui mai bun rezultat al acestei colaborări, „Palatul Stoclet” din Bruxelles. Reşedinţa, înscrisă astăzi în Patrimoniul UNESCO, era sediul reprezentanţei comerciale şi al cunoscutului mecena Adolph Stoclet şi este singura operă realizată în întregime de „Wiener Wekstätten”, laboratoarele vieneze de artă decorativă, fondate, printre alţii, de Hoffmann. Edificiul este prezentat pentru prima dată publicului în întreaga sa complexitate, incluzând reconstrucţia zidurilor, o machetă arhitectonică, proiecte şi studii pentru fresca „Arborele vieţii”, gândită de Klimt pentru sufragerie.


Expoziţia ilustrează colaborarea dintre Klimt şi Hoffmann cu ocazia expoziţiei „Kunstschau Wien” din 1908, când au fost prezentate şi tabloul celebru „Sărutul” şi un model la scară pentru „Friza lui Beethoven”, o lungă frescă pictată de Klimt în 1902 pentru cea de a 14-a expoziţie a „Secessionului”, originalul aflându-se în „Palatul Secessione”, unul dintre cele mai frumoase din Viena, dar şi reconstruirea ultimului atelier al lui Klimt, parţial cu mobilierul original, conceput de Hoffmann şi schiţa pe care arhitectul-designer a făcut-o pentru mormântul prietenului său, care n-a fost niciodată pusă în operă.

Gustav Klimt, inventatorul unui nou gust artistic


Gustav Klimt s-a născut la Viena, în 1862. La 14 ani a început să frecventeze şcoala de artă „Kunstgewerbeschule” şi, datorită unuia dintre profesorii lui, Laufberger, a obţinut, în 1879, prima comandă importantă, împreună cu fratele său, Ernst, şi cu prietenul Franz Matsch: decorarea interioară a „Kunsthistorisches Museum”, care poate fi văzută şi astăzi. În 1883, cei trei fondează „Künstler-Compagnie”, care a durat până în 1892, când Ernst a murit pe neaşteptate. Între 1886 şi 1889, cei trei au lucrat frescele de la „Burgtheater”, care există încă. În 1894, Klimt a realizat panourile dedicate Filosofiei, Medicinii şi Jurisprudenţei de la Universitatea din Viena, dispărute astăzi. În 1897 este unul dintre cofondatorii „Secessione” (Societatea pictorilor vienezi din curentul „Secession”), al cărei preşedinte devine. Se stinge din viaţă la Viena în 1918.

Un pionier al artei moderne


Unul dintre subiectele frecvente ale operei lui Gustav Klimt este femeia. „Klimt a creat un chip ideal: femeia modernă, de un şarm enigmatic, a creat chipul unei Greta Garbo sau al unei Marlene Dietrich, cu mult timp înainte ca ele să existe în realitate”, scria criticul Berza Zuckerlandl. Judith, Emilie Flöge, Leda, Margaret Stonborough-Wittgenstein, Gertha Felsovanyi, Hermine Gallia, Sonja Knips, Maria Munch, Fredericke Maria Beer, Adele Bloch-Bauer, Mathilde Trau, Leda (portret pictat în România, prezentând-o pe Johanna Staude), Marie Breuning, Trude Steiner, Charlotte Pulitzer… o întreagă galerie de femei frumoase, elegante, graţioase a ieşit de sub penelul său.
Gustav Klimt ocupă, în istoria artei austriece, un loc de seamă. Pictura lui face trecerea de la secolul al XIX-lea la cel următor, părăsind stilurile unuia pentru a inova în favoarea celuilalt. Plină de culoare, dar mai puţin structurată, pictura sa fascinează întâi de toate prin frumuseţea formelor ornamentale şi prin secretul, misterul pe care fiecare formă îl ascunde, invitându-te să-l descoperi.
Fascinaţia picturii sale stă şi în frumuseţea femeilor fragile şi delicate, care par a plana deasupra observatorului, seducându-l sub chipul unor zâne nordice sau punându-i în faţă enigma femeilor din înalta societate vieneză. Gustav Klimt şi colegii săi artişti au avut de luptat pentru a impune tablouri reprezentând femei-nuduri. La o expoziţie din 1887, frumosul tablou „Culegătoarea de cireşe”, al pictorului Josef Engelhart, a fost refuzat sub pretextul că „doamnele din înalta societate ar putea fi şocate de nudul tinerei femei”. Klimt a fost uimit de făţărnicia organizatorilor şi a fondat, împreună cu alţi artişti, o asociaţie a pictorilor, care să impună arta lor şi să lupte cu cenzura prostiei vremii. Asociaţia s-a numit, pe scurt, „Secession” şi primul ei preşedinte a fost Gustav Klimt. Tablourile cu femei pe care le va picta nu vor mai întâmpina nicio opoziţie din partea vreunei cenzuri.


Primul său tablou de anvergură în care personajul era o femeie a fost „Judith”. Succesul lui Klimt cu „Judith” n-a fost contestat nici până astăzi. La data la care avea loc expoziţia unde pictorul participa şi cu acest tablou, criticul de artă Hevesi scria despre personaj: „Judith cea periculoasă este o creatură cu efecte mortale, dotată cu o sublimitate care o îndepărtează de prezent. Viitorul este pictat aici”. Într-adevăr, „Judith” era primul dintr-o serie de portrete de femei care au deschis o uşă spre impenetrabila societate vieneză a epocii, un amestec incitant de sentiment de sfârşit de secol şi de sentiment al unui nou început. Tabloul a fost pus în relaţie cu opera muzicală „Salomeea” de Richard Strauss, despre amândouă spunându-se că poartă „amprenta timpului”.
În viaţa pictorului a existat o femeie pe care a iubit-o cu discreţie şi ataşament, dar cu care nu s-a căsătorit. De altfel, el nu s-a căsătorit niciodată, explicaţia pe care a dat-o acestui fapt fiind că trebuia să-şi păstreze libertatea personală pentru a putea crea. Această femeie se numea Emilie Flöge. Era, împreună cu surorile ei, Pauline şi Helene, proprietara celebrului salon de modă vienez „Schwestern Flöge”. În 1891, Ernst, fratele lui Gustav, se căsătorise cu Helene. După moartea lui Ernst, Gustav a devenit tutorele nepoatei lui. Relaţiile lui cu Emilie au avut consecinţe dintre cele mai importante pentru viaţa, dar şi pentru opera pictorului. Emilie apare într-un portret „grandeur nature”, de care însă nu era deloc încântată. Verile şi le petrecea împreună cu Klimt pe malurile râului Attersee, din nordul Austriei. Pictorul surprinde pe pânză aceste clipe de odihnă, numeroase peisaje, inspirate de lac şi de împrejurimile sale. Gustav îi face lui Emilie un număr impresionant de fotografii, în care apare el însuşi lângă ea, apoi în compania mai multor pictori, pe mal, pe lac. Emilie a păstrat circa 400 de cărţi poştale şi scrisori de la Gustav. Legenda spune chiar că exigentul şi prea puţin locvacele artist i-ar fi creat şi modelele rochiilor pe care le purta.


Toţi comentatorii lui Klimt afirmă că pictorul era atras de sexul feminin. Contactul cu modelele sale a avut o importanţă foarte mare pentru el, aşa cum o spun numeroase uleiuri şi mii de desene. Multe desene au o conotaţie erotică, dar într-un sens care face să reiasă marea lui admiraţie şi veneraţie pentru feminitate în general. Portretele de femei devin, la un moment dat, subiectul preferat al artei sale, mai ales cele ale unor femei contemporane, cărora le surprinde expresia cea mai convingătoare, fie că sunt incluse într-un context tematic, fie că sunt reprezentări cu valoare intrinsecă.
Iubirii pentru Emilie îi dă o reprezentare alegorică în tabloul „Sărutul”: un cuplu de îndrăgostiţi se sărută, îngenuncheaţi pe un covor de flori multicolore, zburând deasupra unei prăpăstii, ameninţaţi, dar intangibili.
Câteva portrete monumentale de femei se încadrează în marile cicluri tematice ale lui Klimt. Este vorba despre portretele Fritzei Riedler, Adelei Bloch-Bauer, pictate în 1906 şi 1907. Portretul Adelei, soţia unui industriaş vienez, impresionează prin ornamentaţie, care umple tabloul. Femeia este îmbrăcată împărăteşte, în aur. Tabloul a fost chiar numit „Idolul în car de aur”. Este o altă glorificare a femininului. De altfel, pictorul este cunoscut de multă lume drept artistul care a dat portretului femeii expresia sa cea mai frumoasă în anii 1900. Firea lui de artist şi-a dat seama şi a prins pe pânză această dualitate a vieţii unei femei din vremea aceea: de o parte, conservatorismul, de alta, simţul trezit al emancipării.


Klimt a admirat şi adulat femeile, atitudine care a lăsat amprente în viaţa lui de artist şi în opera lui.
În tablouri ca „Judith I” şi „Femeie cu pălărie şi şarpe cu pene”, în 1901 şi 1909, Klimt descoperise femeile fatale vieneze, „periculoase şi seducătoare”, despre care şi azi se spune că reprezentau spiritul anului 1900. După ce le-a portretizat pe Fritza Riedler şi pe Adele Bloch-Bauer, Klimt a trecut la ceea ce el a numit modele emancipate. În noile tablouri, pictorul asociază tradiţia cu modernitatea. El pictează portretul Madei (1913-1914), al Elisabethei Bachofen-Echt (1914), al Mariei Beer-Monti (1916) şi multe altele.


În 1908, când Asustria sărbătorea 60 de ani de domnie a lui Franz Josef I, au avut loc două expoziţii de artă austriacă. O sală întreagă era ocupată de picturile lui Klimt, printre care, la loc de cinste, se aflau „Sărutul”, „Adele Bloch-Bauer”, „Fritza Riedler”, „Danae”.
Klimt a fost pictorul epocii sale, indiferent dacă a pictat femei sau alte teme, şi al Vienei sau al lumii austriece. Lume care, în câţiva ani şi într-un teritoriu nu prea întins, crease multe lucruri, de parcă ceva sau cineva îi împinsese pe austrieci să fie înaintea epocii. Tot ce a dat Austria acelor ani se regăseşte în opera lui Klimt, fie că este vorba despre muzica lui Gustav Mahler sau de descoperirile în psihanaliză ale doctorului Sigmund Freud. Pictura lui e frumoasă, elegantă, animată de un spirit profund sensibil, care pune în scenă personaje ce parcă nu-şi dau seama că, dacă mai fac un singur pas, se prăbuşesc în abis. Cuplul îndrăgostiţilor îngenuncheaţi, sărutându-se pe un covor de flori, izolaţi, inconştienţi de mişcările grave ale lumii din jurul lor, iată o metaforă care rezumă în mod fericit arta lui Gustav Klimt. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Nud

6 artişti români expun la Galeria Delaive

Expoziţia de la Galeria Delaive din Amsterdam propune publicului tema nudului în viziunea a 6 artişti români, Lucian Irimescu, Florin Preda, Dina Mădălina, Roberta Ionescu, Iulia Teutan şi Andreea Vlăduţ, ce trăiesc atât în ţară, cât şi în diaspora. Semnul pictural sau grafic reuneşte compoziţii despre detaliul sau expresia corpului uman. Corpul uman este acum nudul feminin. Umbra găzduieşte lumina, iar complementarele stau alături de nuanţe sau de contraste. Experimentul de instalaţie şi fotografie prezintă diverse compoziţii unde şoapta trăieşte alături de strigăt într-un aproape.

Această prezentare necesită JavaScript.

Galeria Delaive din Amsterdam ocupă, ca spaţiu expoziţional, unul din locurile majore în prezentarea artei contemporane fiind una dintre cele mai influente galerii din ţară. Galeria oferă diferite colecţii semnificative mai ales cu perioade întinse în secolul al XX-lea, cu nume importante din Europa, cum ar fi, de exemplu, Joan Miró, dar şi alte contribuţii la vârf de artă contemporană.
Colecţiia galeriei include selecţia masivă de piese Sam Francis, cotat momentan ca cel mai mare artist din Europa. Galeria Delaive a găzduit lucrările unor artişti ca Walasse Ting, Niki de Saint Phalle, Yves Klein, Karel Appel, Takashi Murakami sau Nao Tanabe.
SURSA: arta gallery.com
Foto: Gallery Delaive Amsterdam

Despre frumuseţe

Efemera frumuseţe în artă

De multe ori m-am întrebat dacă produsul artistic a unui plastician trebuie să placă sau nu. Luând în considerare principiile tradiţionale ale esteticii care spun „arta are menirea de a transpune în operă ceea ce este frumos în realitate” aş fi tentat să răspund afirmativ: da, produsul artistic trebuie să placă. Cu toate acestea într-o accepţiune contemporană a esteticii artelor, în care aceasta transmite mesaje şi idei, tot ceea ce aş suţine despre principiile  estetice  ale frumuseţii se clatină şi cad în disoluţie. Dacă un mesaj vizual are menirea să provoace indignare, iritare sau groază, acesta şi-a atins scopul pentru care a fost realizat. Cu alte cuvinte, dacă un artist vrea să transmită o informaţie codată printr-un mesaj vizual despre lumea în care trăieşte şi, în urma acţiunii lui apare o reacţie din partea publicului, artistul obţine prin intermediul operei o atitudine profund angajată faţă de viaţă şi statutul în societate. Şi atunci cum rămâne cu estetica Frumosului, când alături de ea a apărut, încă din Evul Mediu, una a Uâtului şi grotescului. Pentru a încerca să găsesc un răspuns la toate acestea mă voi raporta, restrângând sfera vizualului, la reprezentarea figurii umane în artă.

O istorie obiectivă despre reprezentarea omului în Istoria Artelor este aproape imposibil de realizat, deoarece fiecare epocă a dezvoltat mai mult sau mai mai puțin acest subiect. Cu valenţele specifice ale metalităţilor din perioada respectivă, corpul uman a fost redat în toate ipostazele lui: simetric, armonios, cu forme lascive, priviri ispititoare sau țipând, urlând de durere sau groază şi suferind sau fiind bolnav.

Kokoschka - Adam şi Eva

De la Adam şi Eva nuditatea este un subiect interzis sau vândut, lăudat sau criticat. Corpul uman a atras cel mai mult atenţia creatorilor. Totul se raportează la el. Filozofii şi artiştii au propus definiţii ale frumuseţii corpului uman. De la micuţele statuiete intitulate Venus, cu sâni mari şi forme simplificate, la frumuseţea atletică a sculpturilor greceşti, până la femeile culcate şi geometrizate ale lui Henry Moore sau strigătul de disperare a expresionistului Edvard Munch sunt milenii de căutări artistice care reprezintă omul în toate ipostazele lui. Îmbrăcat sau dezbrăcat omul este principalul reper de inspiraţie al majorităţii curentelor artistice. În activitatea mea de cadru didactic am întâlnit elevi care sunt inspiraţi de formele corpului uman, pe care le studiază sau interpretează şi, de cealaltă parte, sunt cei care refuză un demers plastic care are ca punct de pornire studiul figurii umane, preferând formele abstracte. Cu toate acestea ceva comun rămâne în orice demers plastic, fie el figurativ, fie abstract. Acest lucru se întâmplă şi în rândul plasticienilor dar, nu doresc în cazul de faţă să mă refer la cei care nu au pregătirea necesară să realizeze un studiu după figura umană ci, la acei artişti care au refuzat să reprezinte figura umană după anumite canoane ce definesc frumuseţea în accepţiunea ei tradiţional-estetică. Forma plastică este o imagine ascunsă în spatele unei realităţi şi, prin definiţie, este abstractă iar, pentru a o înţelege ea trebuie tradusă în limbajul pe care publicul îl percepe. Imaginea presupune articularea unui spaţiu fictiv, pe baza unor date obiective, care sintetizate generează un sistem de închipuire ce are corespondent în bagajul vizual şi mental pe care îl deţinem. Imaginea poate să atragă sau să îngrozească în funcţie de stimulii pe care îi activează. De multe ori privim cu plăcere un nud feminin şi respingem o imagine a unui bolnav psihic. Dacă punem în faţa unui receptor o imagine, acesta o va descifra conform capacităţii lui intelectuale de a identifica forme agreate de psihicul său, făcând legături mentale cu tot ceea ce ochiul lui a definit ca fiind bun sau rău, până în acel moment. Dacă aceste legături corespund unor coduri lăuntrice care presupun o stare de extaz, imaginea va fi definită ca fiind frumoasă. Nudul feminin este cel în faţa căruia avem o reacţie imediată de atracţie sau respingere. Maeştrii nudului feminin au redat senzualitatea corpului femeiesc în toate ipostazele acestuia, apelând la toate trucurile pentru a picta textura pilelii într-o anume lumină sau a găsi armonia anatomică, uneori deformând proporţiile, căutând un model ideal pe care să-l întipărească în mentalul colectiv. Frumuseţea a depins de gust, iar gustul a fost diferit de la o epocă la alta. Incontestabil şcoala veneţiană de pictură, prin maeştrii ei Tiţian şi Giorgione, a revoluţionat redarea nudului feminin în pictură. Madonele cu pruncul şi frumuseţea graţioasă a corpului uman nud va fi exploatată la maxim de pictorul florentin Sandro Boticelli. Tabloul Nașterea lui Venus este renumit în Istoria Artelor prin redarea nudului feminin după un canon feciorelnic, numit frumuseţe boticelliană.

Boticelli - Nașterea lui Venus

Francezii şi flamanzii au avut altă concepţie despre trupul feminin. Ei au conturat cu robusteţe şi voluptate formele nudului feminin schimbând modelul femeii zvelte şi tinere cu una care aparţinea lumii de zi cu zi. Mulţi consideră dezgustătoare o astfel de reprezentare dar, aceşti pictori preferau să redea lumea reală, fără a căuta prototipul de frumuseţe ideale după canoane matematice. Rubens, Rembrandt sau Velasquez reprezintă nuduri mature departe de imaginea atrăgătoare a nudurilor greceşti sau cele ale Renaşterii. O astfel de schimbare în mentalitate a avut loc şi în secolul al XX-lea, când idealul feminin dat de  formele rotunde ale actriţei Marilyn Monroe a fost schimbat cu cel al formelor suple şi alungite ale lui Naomi Campbell sau Claudia Schiffer.
Stăm în faţa unei statui, picturi sau fotografii pentru a căuta frumuseţea ideală despre care vorbea Platon şi Socrate? Pitagoreicii ar argumenta frumuseţea feminină a unei imagini după echilibru compoziţional, raporturile anatomice şi armonia numerelor care guvernează proporţiile. Sunt absolut sigur că nimeni nu a încercat să măsoare proporţiile lui Marilyn Monroe.

În Evul Mediu, pe lângă proporţiile alungite ale sfinţilor, apar bestiarele, ca replică la înţelepciunile mistice şi morale. Fiecărui monstru legendar îi corespunde o imagine care contura o morală asociată învăţăturiilor biblice. Mulţi care intră astăzi într-o galerie de artă modernă pentru a vedea chipurile  pictate de Picasso, ar auzi din partea criticilor că acestea sunt frumoase, deşi opinia lor este cu totul şi cu totul alta. Şi iar ne întrebăm de ce e atât de mult subiectivism în noţiunea de frumos. Parcă şi zicala „ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place” nu mai este valabilă. Parcă Dumnezeu şi-ar fi schimbat gusturile în pas cu moda timpurilor. Dacă analizăm frumosul şi urâtul, ca o opoziţie de judecată, vom ajunge la concluzia că diferenţa constă în gestul pe care îl avem faţă de ceea ce implică unul faţă de celălalt: atracţie sau respingere. De multe ori însă, le confundăm. Avem o atracţie nejustificată faţă de ceea ce este sordid, oripilant, grotesc sau odios. Nietzche va defini în Naşterea tragediei, sublimul ca fiind „înobilarea estetică a oribilului”. Urâtul Futuriştilor este cel de a provoca iar cel al expresionismului de a denunţa o lume burgheză care s-a dovedit cel mai docil susţinător al dictaturii.

Expresionismul este reacția firească a unui grup de pictori germani, din care făceau parte Krichner, Kokoschka, Schiele, Grosz şi alţii, care abdică de la academism şi convenții estetice rigide, dar și de la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic cu o estetică revoluționară.

Apelul la urâţenie reiese cu putere prin intermediul grotescului. Duchamp pune provocator mustăţi Giocondei pentru a artăta că estetica trecutului este depăşită. Urâtul şi frumosul în epoca modernă a devenit un fenomen social. Kitsch-ul va pune în evidenţă reacţiile pe care opera de artă trebuie să le producă ca reacţie emotivă din partea receptorului. Există însă statuete care au pretenţii artistice, reproducând, la diferite mărimi, modele celebre ale antichităţii cum ar fi: Venus din Millo, Diana sau chipul lui Nefertiti, dar care nu reuşesc să se înscrie decât în categoria kitsch-ului de tarabă. Japonezul Takashi Murakami este, poate, cel mai cunoscut artist contemporan care îmbină kitschul cu arta cultă. Spre deosebire de Warhol, a cărui artă îşi extrăgea seva din cultura de jos şi era dusă la nivel înalt, Murakami, după ce ridică statutul imaginii la elită, o reintroduce pe piaţă ca bun comercial sub forma de: brelocuri, tricouri, mousepaduri, jucării de pluş, huse de celular etc. Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Murakami sunt două sculpturi pictate din fibră de sticlă Hiropon şi My Lonesome Cowboy, prima o fetiţă cu sâni gigantici din care ţâşneşte laptele sub forma unei corzi de sărit, iar cealaltă un megaboy blond ejaculând sperma care ia forma unui lasou, ambele fiind o critică a supradozei de pornografie şi westernalizare.

Murikami - Hiropon

Omul obişnuit trăieşte în urâţenia sau frumuseţea pe care o acceptă şi se obişnuieşte cu ea. Fie că e vorba de locuinţa, localitatea sau locul de muncă suntem înconjuraţi de simple decoruri familiare care devin tot mai lipsite de interes. Pe stradă nimeni nu este interesat de apariţia unui nou edificiu decât dacă e fiscul sau dăm cu maşina în groapa din noul şantier. Atitudinea se schimbă însă când începe să călătorească. Atunci apar poveştile despre muzee şi monumente impunătoare. Sau, de ce nu, despre frumuseţile lumii. Am văzut-o pe Afrodita la Luvru, spun unii în urma vacanţei de vară. Aproape rămâi şocat la o astfel de expresie pentru că indiferent de păregătirea artistică pe care o ai nu prea ştii, pe moment, cine-i Afrodita? E trist când nu avem timp pentru lucrurile frumoase, căci în concepţia lui Lao Tse „Conştiinţa umană este cea care deosebeşte Frumosul de Urât”. (Grigore Roibu)