De la Oaşa spre Novaci
Fotoreportaj de Grigore Roibu
Am citit multe articole despre Transalpina, cea mai înaltă şosea asfaltată din România, până să ajung să o traversez. Impresia pe care o ai atunci când parcurgi acest drum alpin este că te afli cu picioarele pe pământ şi, fără să exagerez, cu „capul în nori”. Pe culmi şerpuite, şoseaua (DN 67C) se ridică la o înălţime de peste 2.000 de metri şi străbate trei judeţe: Alba, Gorj şi Vâlcea, având aproximativ 150 de kilometri.
Despre acest drum există o sumedenie de poveşti mai mult sau mai puţin credibile. Dacă vârful şoselei se pierde, la propriu, în nori, momentul de început al construcţiei drumului se pierde în negura vremurilor, lăsând loc legendelor. Unii susţin faptul că drumul a fost construit de legiunile romane, lucru greu de crezut. Potrivit altora şoseaua a fost construită de armata germană în timpul Primului Război Mondial. Cu certitudine se poate spune că Transalpina a fost reconstruită în perioada interbelică şi drumul a fost dat în folosință în anul 1935, fiind inaugurat de regele Carol al II-lea. După cel de-Al Doilea Război Mondial, „Drumul regelui”, aşa cum a fost denumită şoseaua, a fost uitat de autorităţi. În septembrie 2008 încep lucrări de reabilitare ale acesteia şi, în prezent, şoseaua este finalizată aproape în totalitate.
„Poteca dracului”, o altă denumire a şoselei, provoacă fiori celor slabi de inimă. Peisajul este unic. Efortul este pe măsură, drumul solicitând atât şoferul cât şi maşina. Lipsa parapetelor şi curbele strânse ale şoselei ce şerpieşte printre munţi, până la cota 2.141 metri – Pasul Urdele, într-o zi cu aglomeraţie, creează disconfort şi duce la oboseală. Fiind o zi de sărbătoare, în ambele direcţii maşinile veneau la nesfârşit, ca pe un bulevard din marile oraşe la o oră de vârf. Această situaţie a fost compensată când, cu greu, am găsit un loc de parcare. Din vârf, printre bolovanii şi stâncile de granit sau bazalt şlefuite de gheţuri şi furtuni aveam senzaţia că am ajuns pe acoperişul lumii, ceea ce îţi dă un sentiment de satisfacţie. Transalpina este, să nu uităm, cel mai înalt drum din ţară, mai înalt decât cunoscutul Transfăgărăşan.
Călătoria noastră a început din Sebeş îndreptându-ne spre Novaci. Am poposit o noapte la Mănăstirea Oaşa, aflată la o distanţă de 70 de kilometri de Sebeş, la poalele Munţilor Şureanu. Biserica Mănăstirii Oaşa are hramul „Adormirea Maicii Domnului”, hram prăznuit în ziua de 15 august, ocazie cu care am ajuns în lăcaşul monahal.
Iniţial, mănăstirea a fost de maici. Iernile grele şi accesul dificil au făcut ca acestea să părăsească aşezământul şi, din anul 2000, în locul pustiu, dar de o frumuseţe copleşitoare s-au aşezat călugări, formând o comunitate monahală de intelectuali. Datorită lor drumul spre Oaşa este străbătut an de an de mii de tineri care vin să-şi găsească liniştea spirituală. Tot aici, la 1400 de metri altitudine, unde ziua începe la miezul nopţii prin rugăciune, în fiecare vară se organizează tabere de pictură şi workshop-uri de fotografie. Mănăstirea este o „Poartă a raiului”, deschisă spre „Valea frumoasei”, nume dat părţii superioare a Văii Sebeşului şi reprezintă o oază de linişte aflată la 40 de kilometri de cea mai apropiată aşezare umană.
Transalpina, drumul pe care trebuie să îl parcurgi în căutarea unei noi provocări în descoperirea frumuseţilor naturii, îţi taie respiraţia. Aflându-te pe vârful munţilor, printre stânci, pietre şi bolovani, ai impresia că natura a rămas încremenită în timp. Şoseaua este cea care te readuce cu picioarele pe pământ amintindu-ţi că este o creaţie a omului. (Grigore Roibu)
artavizuala21 