Am fost
lui Sorin Nicodim
Toamna e ca un peşte de aur
ştima apelor nuanţează pânze cu pene
ezere very fain e ok
cerul zboară peste dunări cu aripi de pontoane
robinsoni şi un soare pitic după stânci
cu luciri de avat verdele râu de botez
ne strigăm între noi cu numele Vineri
dinspre seri al(b)inuţele susură
în pahare pictură cu muşchi
atât de puţin mai stăm în Mraconia
toate aici se termină în eişăn
am început să vă urăsc de dor
zile şi nopţi dinspre locul ascuns
de uitare.
versuri de Ioan Burlacu – pictor băcăuan participant la Simpozionul Internaţional de Pictură “Dunăre ART” 2014
La finele lunii septembrie, un călător rătăcit în golful Mraconia ar fi putut da mărturie că nimic bine făcut nu putea să se întâmple în numai o săptămână. În tot locul se vedeau urmele deversărilor de ape şi aluviuni care tocmai avuseseră loc. Orşova, Eşelniţa, Dubova, Mraconia păstrau încă amintirea unui dezastru ce a avut precedent doar cu mai bine de 50 de ani în urmă. Drumuri înfundate, curţi pline de urmele torentelor umflate de ploile din septembrie. Mai mult, la debutul întâlnirii noastre am văzut cu toţii pariul riscant asumat de Horaţiu Rada şi Amalia Matei atunci când au acceptat să găzduiască un grup eterogen propus cu tâlc ascuns de Sorin Nicodim. De-abia dacă puteai găsi doi invitaţi care să se cunoască vag. Criteriul cel mai important invocat de Sorin Nicodim în alegerea noastră a fost profesionalismul, secondat însă de intuiţia unor afinităţi. Era de văzut dacă această intuiţie putea fi probată. Altfel, atunci când am descoperit locul unde urma să lucrăm timp de aproape două săptămâni, nici unul din noi nu a bănuit de câtă muncă, oameni şi utilaje a fost nevoie pentru ca Pensiunea Mraconia să fie departe de decorul apocaliptic din septembrie. Abia la vederea imaginilor-martor sau când am început să explorăm împrejurimile, am recapitulat într-un fel cu toţii, lecţia aceea veche despre respect şi consecvenţă…
Aşa a început Simpozionul Internaţional de Pictură “Dunăre ART”. Nu este ceva neobişnuit să afli despre întâlniri ale pictorilor la Mraconia. Sunt cunoscute taberele de aici, deja tradiţionale, iniţiate de Ioan Mercea cu mulţi ani în urmă, sau proiectul generos al Fundaţiei Rubin şi câte şi mai câte întâlniri fertile care au răspuns chemării pe care locul acesta o rosteşte neîncetat. De astă dată gândul şi grija de a pune împreună pictori şi graficieni din Lituania, Letonia, Bulgaria, Austria, Serbia, Polonia şi România s-a născut din dialogul pictorului Sorin Nicodim cu jurnalista Amalia Matei şi Horaţiu Rada, un discret dar excelent organizator – antreprenor în domeniul energetic.
Versurile lui Ioan Burlacu compun crochiul întâlnirii noastre. Mraconia rămâne în memoria noastră, un loc însufleţit pentru prea scurtă vreme de culoare, acorduri şi versuri est-europene. Simpozionul nostru a fost organizat de C.E.I. Grup, cu susţinerea Uniunii Artiştilor Plastici din România – filiala Timişoara, în parteneriat cu Universitatea de Vest şi cu Asociaţia Timişoara Capitală Culturală Europeană. Trebuie spus însă, iar şi iar, că dincolo de instituţii, stă efortul unor oameni care au nume, prenume, resurse culturale, materiale şi entuziasm. Vorbim aşadar de un loc bine ales, de o gazdă bună, de o foarte bună comunicare şi nu în ultimul rând de artişti aleşi cu grijă, chemaţi să se cunoască şi să lucreze cu materiale profesioniste într-un soi de insulă, ferită fie şi vremelnic de fuga de zi cu zi.
Din Lituania au răspuns invitaţiei Jūratė Mitalienė şi Rūta Eidukaitytė. Letonia a fost reprezentată de Antra Ivdra şi Ieva Liepina. Ivan Velchev a venit din Bulgaria. Carmen Ioana Anutza a sosit din Austria. Alături de aceşti invitaţi au fost la Mraconia: Nicolae Ungar din Reşiţa, Ioan Burlacu şi Geanina Iustina Ivu din Bacău, Adrian Sandu din Arad, Rafael Matias din Timişoara. Ni s-a alăturat Adina Orboi, tot din Timişoara, mezina grupului. Eu am reprezentat comunitatea artiştilor hunedoreni. Nu trebuie uitată prezenţa lui Gabriel Kelemen, venit nu doar să reprezinte facultatea de profil din Timişoara în calitate de co-organizator sau lector, ci şi cu poftă de experiment şi explorare. Ultimul, dar nu cel din urmă – numit uneori Saint Nicodim from M(D)raconia, alteori Capitan, sufletul întâlnirii noastre – inepuizabilul pictor Sorin Nicodim.
Încă din primele zile ne-a unit drumul împrejurul golfului, tentative de pescuit, călătoria cu ambarcaţiuni în Cazane, dialogul în jurul pânzelor şi al bucatelor alese şi serile în care fiecare din noi şi-a prezentat proiectele, preocupările. La venirea noastră nu am văzut doar urmele dezlănţuirii naturii ci şi o Dunăre retrasă, lăsând loc unor insule trecătoare in soare, unor limbi de nisip şi mâl în care câinii vecinilor scormoneau după scoici de râu. Locul marcat acum de recentele deversări, păstrează şi amintirea episodului creşterii apelor odată cu construirea Porţilor de Fier. Poate şi dacă nu am fi avut parte de relatarea documentată a lui Gabriel Kelemen despre insula Ada Kaleh, tot am fi discutat zile întregi despre ape, nisipuiri, fosile, mări glaciare, ţinuturi scufundate, acolo la Mraconia pe pontonul de la capătul lumii.
Din poftă de lucru împreună, din mici petreceri, degustări de vin şi cântec s-a ţesut o insulă prietenoasă din care greu s-ar fi dat cineva plecat. Dunărea creştea zilnic, uneori vedeai asta desenând, atunci când dispăreau rând pe rând reperele de la firul apei. Noi, creşteam în felul nostru, tot mai dependenţi de pictură, dornici să stăruim pe un motiv, pe vreun detaliu de compoziţie, să explorăm repetiţia sau aprofundarea unui subiect, a unui raport. Bucuroşi să fredonăm încă un Alifantis, un Moscopol, o bucată din Maria Tănase, Nightloosers. Vedeam zilele trcând, iar în urma noastră Dunărea, pânzele tăcute, acordurile şi vocea Rūtei. Am apucat să ne cunoaştem oarecum, să schimbăm materiale tipărite, să preparăm împreună mici gustări sub ochiul atent al lui Alexandru – însoţitorul nostru foarte priceput în ale bucătăriei. Am cântat împreună în română, bulgară, lituaniană, letonă, italiană, engleză… În ziua coferinţei de presă, cu jurnalişti şi fotografi care invadau “insula”, cu fotografiile în rafală ale lui Constantin Duma, ne-am amintit că nu suntem singuri şi că Mraconia nu e tocmai ultimul cotlon al lumii.
Vă doresc tuturor să aveţi parte de astfel de zile şi vă las în compania câtorva dintre colegii mei. Rămâne de văzut dacă tot acest efort a adus şi roade pe măsură. Expoziţia noastră va avea loc foarte probabil la debutul anului viitor. Cu acel prilej sperăm să dedicăm un articol amfitrionilor noştri. Vă vom aştepta atunci să acostaţi alături de noi pe simeze timişorene. Good morning, Mraconia!!! (Andrei Rosetti)
Impresii
A fost prima mea întâlnire cu România. M-a surprins plăcut organizarea profesionistă a simpozionului şi sinceritatea oamenilor pe care i-am cunoscut. Oamenii calzi şi frumuseţea naturii mi-au dat o stare pozitivă.
A fost un atelier creativ perfect.
Cred că e nevoie de astfel de tabere internaţionale şi nu mă gândesc doar la sensul pe care acestea îl au din perspectiva profesiei. Artiştii sunt un fel de ambasadori ai ţărilor lor, ei construiesc poduri între naţiuni. Acest gând m-a inspirat atunci când, am realizat lucrarea ce trimite la cântecul lui J. Lennon – Imagine. (Jūratė Mitalienė – Lituania)
Mergând pe un drum deteriorat şi şerpuind aproape de stâncile gata să se prăbuşească în Dunăre, între viraje şi frânări excesive, de parcă aici Istoria Antică nici nu ar fi scris pagini mari ale Daciei si Imperiului Roman, cu o vegetaţie sălbatică şi cu urme înca puternic vizibile ale intemperiilor lunii Septembrie 2014, strecurandu-ne în amontele fluviului, alături de criticul Gabi Kelemen, într-un zumzet al unei dicuţii agreabile parcă pierdut în măreţia locurilor, despre situaţii cu care se confruntă cultura în Europa de Est, se deschide o intrare îngustă între versanţii Occidentalilor străjuită de sculptura impozantă figurând capul lui Decebal: Golful Mraconiei, ascuns de ochii trecătorilor din drumul principal şi desfăşurându-se ca privelişte abia după parcurgerea unui drum lateral sălbatic şi anevoios, ca o nevoie de purificare înaintea unui miracol, un loc în care soarele se prelinge în suvoaie fotonice pe crestele montane, uneori cu roca albă şi lipsită de vegetaţie, alteori în focuri vegetale de toamnă până la îmbrăţişarea apelor secrete danubiene ce invadează şi părăsesc uşor solul mâlos şi nisipos presărat de scoici ce se arată în desfăşurarea lagunară în zilele fără apele binefăcătoare şi molcome, care se acoperă până la maxim după un spectacol de zile întregi în care nivelul variază creînd insule şi bancuri spectaculoase ce abundă de căldură şi lumină căldării geologice.
O îmbinare între arta Dunării de a-şi crea drumuri şi refugii misterioase supra- şi subterane mai mult şi mai puţin ştiute şi accesibile în munţi, şi DunareArt ca şansă de a aduna cu tact şi sensibilitate oameni şi artişti minunaţi împreună, rezidenţa artistică din Mraconia s-a oferit ca o şansă rară- poate unica în această regiune, de a te încărca cu energiile locurilor şi de a dărui agreabilul prin pictură, sunet, litere şi conversaţie participanţilor ei, armonizaţi din prima clipă a întâlnirii şi legaţi pe mai departe sentimental prin niste pârghii comune nevăzute de timpul suspendat într-un loc miraculos, senzaţia visului pe care ai vrea să-l prelungeşti şi în viaţa reală, ca un demiurg care şi-a schimbat planul de a mai crea lumea şi oameni, refugiat în plăcerile artelor ca un zeu antic grec în Olimpul lui. (Cercetător în cultură/artist vizual Carmen Anutza-Pils – Austria)
Simpozionul “Dunăre ART” de la Mraconia fost o cură de artă şi cultură românească care m-a îmbogăţit. Am fost impresionată şi de muzica românească. Simpozionul a fost şi un loc de întâlnire perfect pentru artişti aparţinând unor culturi diferite, uniţi de limbajul artei (şi nu numai)… M-a impresionat natura la Mraconia – munţii, golful, ceaţa, soarele licărind… un amestec ce dă ceva misterios, enigmatic locului. Simbolul acestui frumos eveniment poate fi pontonul de pe golful Dunării, ridicat acolo unde apele se sfârşesc, iată o posibilă metaforă – o sugestie, un gând pentru viitoare întâlniri.
… şi desigur, multe mulţumiri tuturor!!!… (Antra Ivdra – Letonia)
Momente frumoase în paradisul românesc Mraconia. Îmi amintesc vederea de pe partea cealaltă a Dunării, cu mici case colorate căţărându-se pe munţi, atmosfera specială şi timpul petrecut alături de artişti calzi, prietenoşi şi foarte talentaţi. Muzica, arta, natura. Mi-e plină mintea de noi idei pentru lucru acum. (Rūta Eidukaitytė – Lituania)
M-am gândit la întâlnirea noastră de la Mraconia, de câteva ori de la întoarcere şi sunt de părere că la baza tuturor lucrurilor din lume stă chimia. Şi în cazul nostru, pur şi simplu, toate componentele integrate s-au potrivit între ele, iar rezultatul a fost unul pe măsură. În ceea ce mă priveşte, nu am mai luat parte la nici o altă întâlnire artistică la care totul sa funcţioneze atât de bine. Şi daca tot am dat-o pe tehnică, cred că lubrifiantul întregii instalaţii Dunare Art a fost albinutzza, iar ingnerul şef, nimeni altul decât Sorin Nicodim! (Adrian Sandu – Arad)
Uneori vorbele nu-şi au rostul sau… rupte din context nu pot fi decât rânduri… rânduri aşternute pe o coala de hârtie alba… imaculată.
Şi undeva, într-un colţişor al al minţii mele se mai ascunde şi naratorul, căci îl aud cum îmi “şopteşte cuvinte ” precum… “natura divină iţi taie respiraţia”, “pete de culoare care redau gânduri”, “prieteni noi, proaspăt regăsiţi”, “momente de cântare şi încântare”, “ploaia de stele căzătoare”, “degustare de vinuri”, “serate poetice”, “dulcea şi înmiresmata albinuţă”, “sensibilitate, stil şi eleganţă”… acest Tot Unitar care s-a scris în linişte, la Mraconia, în memoria spaţiului, în memoria timpului.
Undeva… Cândva… (Geanina Ivu – Bacău)
Mraconia, ascunzătoarea fără ascunzişuri!
Printre multele impresii frumoase legate de tabăra de la Mraconia, m-aş opri în primul rând la un aspect care pentru mine înseamnă foarte mult. Şi anume, e vorba despre oameni, despre cei cu care am petrecut împreună o perioadă de timp, majoritatea dintre noi necunoscându-ne dinainte.
Din câte am înțeles denumirea Mraconia înseamnă “loc ascuns”; lucru de înţeles dacă vezi topografia locului, dar în contrast, toţi cei prezenţi acolo am simţit că e un loc al deschiderii, al dezvelirii sufletului şi al minţii, un loc al dezinvolturii şi sincerităţii. Această stare a întemeiat frumoasele relaţii ce s-au legat între noi.
Acum, dacă ar fi sa povestesc despre colegii cunoscuţi la Mraconia, primul lucru care îmi vine în minte nu este imaginea lor ca artişti, ceea ce au pictat, ci lucruri mai simple… unii le-ar numi banale: zâmbetul cu care erai întâmpinat dimineaţa la cafea, bucuria cu care cineva suna clopotul din foişor să-i cheme pe restul la masă, expresiile chipurilor de admiraţie sau linişte interioară în faţa peisajelor văzute, momentele de concentrare dar şi de maxim amuzament atunci cand se întâmpla să nu ne înţelegem cu artiştii străini, bucuria de a asculta, de a împărtăşi, de a cânta, de a dărui…
…nimic mai adevărat ca zicala: “Omul sfințește locul!” (Matias Rafael – Timişoara).
artavizuala21 