Nicolae Cerişer: Publicul dă viaţă muzeului

Partea a II-a

Dacă Branul şi Peleşul sunt destinaţii cunoscute turiştilor români şi străini, puţini ştiu că în Hunedoara se află singurul edificiu de artă feudală cu destinaţie civil-miltară construit în stil gotic. Castelul Corvinilor a devenit, cu timpul, un simbol al hunedorenilor, fiind cel mai reprezentativ monument din zona Hunedoarei. Edificiul a trecut prin numeroase schimbări, dar imaginea acestuia nu a putut fi umbrită de-a lungul anilor, nici de ignoranţa manifestată pentru această perioadă istorică de conducătorii perioadei comuniste, nici de construcția combinatului siderurgic ce se întindea tot mai mult spre zona castelului. Domnul Nicolae Cerişer, în calitate de director al acesteui muzeu, ne-a dezvăluit o parte a proiectelor pe care le derulează în dorinţa sa de a promova imaginea monumentului.

Grigore Roibu: În contextul actual, unde vedeţi locul publicului care intră într-un muzeu, dar şi al sponsorilor? Care credeţi că ar fi rolul lor?

Nicolae Cerişer: Publicul are rolul lui. Repet o idee pe care am spus-o: muzeul este dedicat, în primul rând, comunităţii căreia îi aparţine. Muzeul nu poate să existe fără public. Dacă vorbim de rolul publicului, muzeul trebuie să se schimbe.Trebuie să depăşim faza în care muzeul este o entitate statică, unde în vitrine de sticlă sunt conservate valori documentare sau ştiinţifice. Publicul vrea să vadă şi altceva într-un muzeu. În acest sens derulam o serie de proiecte împreună cu Asociaţia Ordinul Cavalerilor de Hunedoara, proiecte care sunt interactive cu publicul.
Urmărim recuperarea valorilor trecutului.
Publicul dă viaţă muzeului.
Sponsorii sunt puţini. Sperăm să fie mai mulţi în viitor deoarece ei au un aport direct în dezvoltarea muzeului.

– Să înţeleg că dezvoltaţi un program de activităţi colaterale prin intermediul unor expoziţii temporare şi diverse festivaluri care să atragă publicul?

– Exact. În perioade în care ştim că publicul este mai puţin ca număr încercăm să „colorăm” activitatea noastră cu aceste proiecte. Nu ne asumăm în totalitate meritul… Mai degrabă, ne asumăm meritul de gazdă bună.

– În ce măsură este atras publicul de expoziţia permanentă. Omul din societatea de azi găseşte timp pentru arta trecutului?

– Publicul nostru, care păşeşte în interiorul castelului, este interesat de arta trecutului. Din păcate, condiţiile de temperatură,  microclimat şi siguranţă nu ne permit să aducem colecţii importante de pictură sau artă decorativă, dar, cu siguranţă, asemenea colecţii, pot afirma că ar face vogă în anumite momente şi avem în vedere acest lucru.

– Raportul dintre om şi artă, precum şi cunoaşterea istoriei artelor joacă un rol important în cadrul civilizaţiei umane. Studiul artei pus în legătură cu evoluţia ştinţelor şi civilizaţiilor poate oferi o perspectivă asupra înţelegerii artei, pe de o parte şi a omului, pe de alta?

– Arta, ca şi religia, sunt o constantă a spiritului uman. De când a apărut omul au apărut şi reprezentări ale acestui…, să-i spunem, transcendent. Reprezentările artistice sunt construcţii ale spiritului uman. Arta, în sensul facerii şi promovării, aparţine unui segment redus de oameni. Există mai multe paliere de a înţelege arta. Revenind strict la identitatea muzeistică, aici, pot vorbi de o interactivitate între om şi artă.

– Care ar fi importanţa muzeului în societatea actuală şi, pentru a încheia această discuţie care mi-a făcut o reală plăcere, o ultimă întrebare, care sunt proiectele de viitor?

– Dacă o lungă perioadă muzeul a fost copilul răsfăţat al societăţii, în sensul că a fost întreţinut, există tendinţa ca muzeul să devină o alternativă economică pentru comunitate. Dacă mă refer strict la muzeul de la Hunedoara, aici, deocamdată prevalează personalitatea şi identitatea monumentului, în defavoarea patrimoniului mobil redus, despre care am vorbit. În jurul muzeului de la Hunedoara se pot derula activităţi conexe ce pot reprezenta o alternativă economică, având în vedere situaţia municipiului Hunedoara. Muzeul riscă, nu cred că este greşit spus, „să-şi spargă canoanele” după care a funcţionat şi să devină altceva. De câţiva ani încoace încercăm să sensibilizăm segmente de populaţie ce pot dezvolta activităţi turistice care să includă itinerarii turistice şi chiar ecumenice. Proiectul l-am numit itinerarii turistice între spiritualitate şi legendă. Patrimoniul etnografic şi activităţile eco şi agroturistice, în care pot fi implicaţi vizitatorii, pot face zonele de aici mult mai atractive. Pentru ca aceste zone să devină atractive trebuie pus la punct un sistem informaţional, care la noi lasă de dorit. Firav, au apărut câteva pensiuni în judeţul Hunedoara. Mai puţine în zona municipiului şi mai multe în Ţara Haţegului. Sperăm, însă, ca lucrurile să demareze în acest sens deoarece consider că şansele României pentru a se dezvolta sunt legate de turism şi agricultură.

– Vă doresc succes în derularea proiectelor şi pentru sprijinul acordat în realizarea expoziţiei de vineri.

– Şi eu vă mulţumesc pentru interesul pe care îl manifestaţi faţă de Castelul de la Hunedoara.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Citiţi prima parte a interviului:
Muzeul aparţine comunităţii

Nicolae Cerişer: Muzeul aparţine comunităţii

Partea I

Hunedorean fiind, întotdeauna am avut un sentiment aparte pentru oraşul în care m-am născut. În anul al III-lea de facultate, în 1994, am avut prima expoziţie personală la Castelul Corvinilor. Acum, voi avea o nouă expoziţie personală, începând de vineri 14 octombrie, tot aici, la Castelul Corvinilor, unde în urmă cu 17 ani îmi începeam activitatea expoziţional-artistică. Castelul de la Hunedoara este, pentru mine, mai mult decât un simbol reprezentativ al oraşului. Este, aş putea spune, locul de unde am prins gustul pentru artă şi istorie. Este locul pe care, din copilărie, l-am îndrăgit cel mai mult.
În urma acestei relaţii cu cei de la muzeul hunedorean am stat de vorbă cu directorul instituţiei – Nicolae Cerişer. Munca muzeografilor, alături de care am colaborat de-a lungul timpului în mai multe perioade, este, oarecum, asemănătoare cu cea a artiştilor plastici. Trist e faptul că ambele meserii sunt tot mai mult ignorate, puţini cunoscând faptul că activitatea artiştilor coroborată cu cea a muzeografilor este pusă în slujba dezvoltării culturale regionale şi chiar naţionale. Într-o atmosferă destinsă, am depănat alături de domnul director Nicolae Cerişer unele amintiri şi am vorbit despre proiectele pe care domnia sa le derulează, cât şi despre greutăţile pe care le întâmpină.

Nicolae Cerişer s-a născut în anul 1962, la Topliţa, în judeţul Hunedoara. A absolvit cursurile Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Istorie şi Filozofie, în anul 1988, iar în perioada 1988-1998 a lucrat ca profesor de istorie în Valea Jiului. Din 1998 este director al Muzeului Castelul Corvinilor din Hunedoara.

95% dintre hunedoreni nu au văzut castelul

Grigore Roibu: Care au fost cele mai importante proiecte şi realizări pe care le-aţi avut de când sunteţi director al Muzeului Castelul Corvinilor?

Nicolae Cerişer: Întrebarea este complexă. În momentul când am preluat conducerea muzeului, aici, la castel, nu erau expoziţii, nu erau geamuri în mai multe săli şi, atunci, am spus că ideea reorganizării nu are conţinut. Am pornit de la organizarea muzeului. Am încercat să facem o clasificare a  colecţiilor existente care, deşi sărace, sunt reprezentative pentru câteva tipologii şi domenii, cum ar fi, de exemplu, colecţia de artă decorativă, colecţia de etnografie, de lapidarium sau cea de carte veche. Am constituit, de asemenea, o colecţie de artă şi tehnică militară care reprezintă o principală atracţie şi o colecţie ce însumează obiecte care au rezultat în urma săpăturilor de salvare din jurul castelului.
Realizarea colecţiilor a mers concomitent cu lucrările de renovare a castelului. După cum se ştie, restaurarea merge greu, motiv pentru care punerea în valoare a colecţiilor, pe diferite teme, suferă. Nu putem vorbi despre proiecte de mare amploare. Putem vorbi, însă, despre o activitate constantă ce are ca scop punerea în valoare a patrimoniului constituit. Concomitent, am demarat o serie de proiecte de pedagogie muzeală, adresate tinerilor din Hunedoara. Un muzeu aparţine şi se adresează, în primul rând, comunităţii locale. Încercăm prin intermediul acestor proiecte de pedagogie muzeală să schimbăm, măcar puţin, atitudinea unui anumit tip de public, cea a celor de vârstă şcolară. Prin diverse programe încercăm să insuflăm un apetit pentru ce însemnă un monument şi un muzeu. Pot spune că hunedorenii sunt, ca să zic aşa, „cei mai slabi vizitatori ai muzeului”, în sensul că aproape 95% dintre aceştia nu au văzut castelul decât din afară.

– Traversăm o perioadă grea, de criză. Care sunt dificultăţile pe care le întâmpinaţi?

– Dificultăţile sunt analoage cu ceea ce se întâmplă la nivel macrosocial. Nu putem vorbi despre dificultăţi financiare pentru că, de bine de rău, avem venituri proprii ale muzeului şi acestea acoperă o bună parte din cheltuielile legate de funcţionare. De multe ori, din banii proprii, am reuşit să realizăm o parte a lucrărilor de restaurare. Marile dificultăţi nu sunt legate de fenomenul numit criză, ci sunt legate de mersul greoi al lucrărilor de restaurare ale castelului. De un an de zile a fost sistat vechiul proiect de restaurare şi, în acest moment, este în curs de elaboarare un nou proiect de consolidare, renovare şi punere în valoare a monumentului de la Hunedoara. Probabil, când această etapă va lua sfârşit, voi vorbi despre alte dificultăţi.

Aţi spus că hunedorenii nu intră în sălile din cadrul muzeului Castelul Corvinilor. Ştiu, însă, că în perioada de vară castelul este vizitat de mulţi turişti veniţi din străinătate. Din punctul dumneavoastră de vedere cum consideraţi că este reperzentată cultura română în Europa?

Castelul de la Hunedoara are identitatea şi personalitatea lui. O identitate şi o personalitate foarte puternice. Mesajul dus de către publicul care vizitează castelul este unul pozitiv. Nu suntem în măsură să ne comparăm cu muzeele mari din România. Când vorbesc de muzee mari mă refer la cele care au colecţii de patrimoniu. Nu putem să ne comparăm cu muzeul Brukenthal care este prezent cu expoziţii itinerante în Franţa, Germania sau Anglia, ţări care la rândul lor au tradiţie muzeistică în Europa. Cu toate acestea, castelul de la Hunedoara rămâmne un obiectiv interesant pentru turişti, pentru istorici de artă, arhitecţi, artişti plastici şi, ceva mai nou, este un punct de atracţie pentru producătorii de cinematografie. Acesta din urmă este un segment al publicităţii, prin care imaginea castelului de la Hunedoara este transferată în Europa şi în lume.

– Cum vedeţi ideea de muzeu care să fie administrat de o persoană fizică, fiind concesionat pentru o perioadă de timp sau chiar privatizat?

– Legea după care funcţionează muzeele şi colecţiile publice din România, în acest moment, nu permite transferarea valorilor de patrimoniu într-un sector particular.

– Pe de altă parte colecţiile particulare sunt întâlnite în muzeele din străinătate, muzee care la rândul lor aparţin unor persoane private.

– În România a fost concesionat castelul de la Bran.

– La fel şi castelul Peleş care este un obiectiv de mare atracţie turistică…

Da şi castelul Peleş. Sunt locaţii care au fost restaurate pe banii statului român. Pe de altă parte era normal să se facă o reparaţie morală faţă de cei care şi-au pierdut proprietăţile. În acest fel unele muzee au devenit particulare.

– Dumneavoastră cum vedeţi acest lucru…

– Da, este o situaţie care poate fi benefică. Iată, în România funcţionează şi legea concesionării monumentelor. Sau, cel puţin, există această lege a concesionării în ceea ce priveşte ideea de muzeu privat sub custodia unor ONG-uri. Personal, am gândit un proiect prin intermediul unei asociaţii, pe care o prezidez, să creez în ţinutul pădurenilor un muzeu. Un muze al asociaţiei, unde să fie adunate elemente de arhitectură culturală şi spirituală specifice acestei zone etnofolclorice. Chiar dacă acest muzeu nu va avea statutul de muzeu privat urmăresc ca spiritualitatea şi tradiţiile acestei regiuni să rămână în mentalul colectiv şi să se permanentizeze sub forma unui „muzeu al satului pădurenesc”.

– Un artist sărac în era computerului nu are cum să funcţioneze, clişeul romantic a dispărut. Un profesor sărac poate deveni corupt, iar un muzeograf sau curator este nevoit să-şi desfăşoare activitatea în afară ţării, pentru că, aici, nu poate supravieţui. Cum supravieţuiesc cei care se ocupă de valorile patrimoniului naţional?

– Supravieţuiesc greu… Aceşti oameni au o muncă specială pentru că menirea muncii lor este de a păstra valori pentru posteritate. Munca de muzeograf nu permite găsirea cu uşurinţă a unui loc de muncă în străinătate. Muzeograful rămâne un om al locului şi este nevoit să aştepte… Să aştepte vremuri mai bune. Ceea ce fac şi eu de fapt. Mulţi îşi caută activităţi colaterale care să compenseze lipsurile materiale. Însă, de cele mai multe ori, se mulţumesc cu micile satisfacţii profesionale care compensează aceste lipsuri materiale.
Până la urmă artistul şi muzeograful au un statut asemănător.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Mâine vom publica partea a doua a interviului.

Impresii în trompe l’œil

Grigore Roibu
Expoziţie de fotografie şi…o pictură

Castelul Corvinilor din Hunedoara
Perioada: 14-28 octombrie 2011
Vernisaj: vineri, 14 octombrie 2011, ora 17.30, în Sufrageria Bethlen din Castelul Corvinilor.
Prezentare: Nicolae Cerişer, director al Castelului Corvinilor şi Adriana Popa, artist plastic

În sufletul fiecăruia dintre noi asumarea trecutului şi a istoriei locale provoacă sentimente diferite, de cele mai multe ori de nostalgie. În ultima vreme ne raportăm tot mai mult la ceea ce era în trecut, comparând cu ceea ce presupune prezentul. Mulţi afirmă că în regimul comunist, deşi totalitar, era mai bine. Accentuarea nostalgiei după trecutul comunist se datorează, în mare parte, situaţiei economice proaste în care ne aflăm. Uităm că în ultimii ani ai lui Ceauşescu a fost cea mai întunecată perioadă a istoriei noastre, o istorie care a avut de-a lungul timpului şi perioade prospere. Într-un judeţ cum este Hunedoara prezentul şi trecutul se împletesc. Se împletesc, însă, nu tocmai armonios. Castelul Corvinilor a stat timp de un veac în vecinătatea Combinatului Siderurgic, făcând un contrast uimitor. Primele biserici din piatră din veacul al XIII-lea şi al XIV-lea, monumente cu care astăzi ne mândrim, au fost şterse de pe harta turistică de regimul comunist. Cetăţile dacice erau cunoscute, dar astăzi se află în imposibilitatea de a fi conservate din lipsă de bani. La Sarmizegetusa Ulpia Traiana, un oraş roman aflat într-un sat din Ţara Haţegului, putem admira ruinele unor clădiri ce aveau coloane de şapte metri înălţime, case cu bazine şi fântâni arteziene ce aparţineau unui nivel de civilizaţie la care greu putem aspira în zilele noastre. Combinatul Siderurgic din Hunedoara, mândria industriei locale, a fost desfiinţat încetul cu încetul, după ce ne-am câştigat democraţia în anul 1989. O dată cu el bunăstarea cetăţenilor din oraş s-a degradat.

Zilele în care siderurgiştii şi minerii ieşeau în week-end la sărbătorile câmpeneşti au apus. De aici şi nostalgia… Arta şi democraţia, de altfel, trăiesc dintr-un trecut care nu trebuie uitat, ci recuperat şi refolosit. Expoziţia de faţă readuce în prezent, uneori prin contrast, lumea unui timp pe care nu putem şi nu trebuie să îl uităm. Lumea prezentului este, de multe ori, în culori mult mai sumbre decât cea a trecutului.

Am expus o singură pictură, o pictură dragă mie prin faptul că îmi provoacă nostalgia unui timp trecut. Ea reprezintă o etapă. Este ultima pictură realizată în atelierul pe care l-am avut până în acest an în Deva. De aceea este una singură pentru că este ultima. Dacă lângă ea aş fi expus penultima lucrare, nu ar mai fi avut valoarea unicităţii. Impresiile în trompe l’œil sunt fotografii pe care am fost nevoit să le adaptez stilului experimental în care lucrez. Sigur, unul mai paşnic şi în acelaşi timp mai „casnic”, dar tot pictural. Ideea de vechi se regăseşte, fotografiile fiind supuse îmbătrânirii forţate. Întregul experiment vizual este o etapă. Tehnica şi tehnologia folosită s-a dezvoltat concomitent cu experimentul vizual care trebuie văzut ca un exerciţiu al memoriei, al congelării timpului, al recuperării unor mărturii vizuale prin care recompun istoria nostră sub forma unui exerciţiu de reconstituire a trecutului. (Grigore Roibu)

Grigore Roibu. Născut 25 august 1970, Hunedoara.
Studii: 1997 Academia de Arte Vizuale „Ioan Andreescu”, Cluj-Napoca, specializarea ceramică-sticlă • Licenţiat: Istoria artei universale şi româneşti: orientări şi tendinţe în arta contemporană; Arte decorative: Compoziţie şi Analiza relaţiei culoare-volum • Cursuri: 1995-1996 Civic Education Project: Arta contemporană şi instituţiile ei; Arta contemporană, metodologii de analiză a operei artistice • Expoziții personale: 1994 Hunedoara – Castelul Corvinilor; 1995 Cluj – Muzeul de Artă • Expoziții de grup: 1994 Deva – Salonul de Iarnă; 1996 Hunedoara – Zilele artei hunedorene; 1997 Cluj – Muzeul Etnografic; 2000: Hunedoara – Plasticieni hunedoreni; Hunedoara – „Anna”; 2001 Hunedoara – Zilele oraşului; 2008 Deva – Salonul Artelor Vizuale; 2010: Târgu Jiu – „Vecinii”; Bucureşti – Parlamentul României; Bruxelles – Parlamentul European; Deva – Salonul Artelor Vizuale; Hunedoara – Salonul de Iarnă; 2011 Deva – Teatrul de Artă • Tabere de creaţie: 1993 – Tabăra „Cinciş”, Hunedoara; 1994-1997 practicant pe şantierul arheologic Sarmizegetusa Ulpia Traiana, Hunedoara • Membru UAPR din anul 2007.