Concursul de creativitate „Pasaje”

Universitatea de Vest Timişoara / Facultatea de Arte şi Design organizează
Concursul de creativitate „PASAJE”
Ediția I /2013
cu tema „NATURA”

„Eu am pornit întotdeauna de la o idee, de la natură”
Constantin Brâncuşi

Pasaje UVTFacultatea de Arte şi Design din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara organizează prima ediţie a Concursului „PASAJE”, destinat elevilor clasei a XII-a. Concursul are ca scop încurajarea manifestărilor artistice şi stimularea creativităţii elevilor prin oferirea cadrului necesar desfăşurării unei competiţii la nivel naţional şi selecţia potenţialilor studenţi ai Facultăţii de Arte şi Design din Timișoara.

Concursul se desfăşoară pe următoarele secţiuni:

  • Pictură
  • Grafică
  • Sculptură
  • Restaurare
  • Fotografie
  • Ceramică
  • Arte textile – Design textil
  • Design Vestimentar
  • Istoria şi Teoria Artei
  • Premiile concursului vor fi acordate pentru fiecare secţiune în parte, după cum urmează:

Premiul secţiunii constă în echivalarea celor două probe de concurs în cadrul examenului de admitere organizat în sesiunea iulie 2013 de către Facultatea de Arte şi Design a Universităţii de Vest din Timişoara şi alocarea unui loc finanţat de la bugetul de stat, pentru anul universitar 2013 – 2014, la specializarea aferentă secţiunii de concurs.

Două Diplome de Merit egale pentru fiecare secţiune, care vor consta în echivalarea probei de interviu din cadrul examenului de admitere organizat în sesiunea iulie 2013 de către Facultatea de Arte şi Design a Universităţii de Vest din Timişoara, pentru anul univ. 2013 – 2014, la specializarea aferentă secţiunii de concurs.

Profesorii îndrumători ai participanţilor premiaţi vor primi câte o distincţie specială din partea organizatorilor, pentru performanţa în activitatea didactică şi promovarea concursului în rândul elevilor.

Calendarul concursului:
Lansarea concursului: 01 martie – 07 martie 2013
Perioada de trimitere a lucrărilor: 07 martie – 27 aprilie 2013
Jurizarea lucrărilor: 29 – 30 aprilie 2013
Anunțarea rezultatelor: 02 mai 2013
Festivitatea de premiere: luna iunie – la o dată anunțată înprealabil.

Informaţii detaliate le puteţi obţine de la secretariatele liceelor sau de pe site-ul Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara www.arte.uvt.ro secţiunea Concursul Pasaje.
Fisa de participare
Regulament

Expresia naturii în fotografia lui Ansel Adams

O fotografie exprimă ceea ce simţim

Din istoria fotografiei

Ansel Easton Adams (20 februarie 1902 – 22 aprilie 1984) a fost unul dintre cei mai apreciați fotografi ai tuturor timpurilor. În calitate de fotograf, profesor şi scriitor el a adus contribuţii majore fotografiei peisagistice, fiind considerat un maestru al aşa zisului Zone System, sistem folosit pentru a controla vizualizarea și expunerea imaginii, cu scopul de a previzualiza fotografia în vederea redării atmosferei dorite.

Studiile sale fotografice, în tehnica alb-negru, asupra peisajelor Americii i-au adus prestigiu şi recunoaştere internaţională datorită perfecţiunii tehnice, nemaiîntâlnite până atunci, şi controlului absolut al procesului fotografic. O componentă esenţială a acestui proces, mărturisea Adams, „o constituie vizualizarea de către fotograf a produsului final, ceea ce implică o căutare intuitivă a sensului, a formei, a modelului, a texturii şi proiectarea acestei imagini-format asupra subiectului”. Imaginea se formează, potrivit lui Adams, în mintea fotografului înainte ca declanşatorul să se deschidă.

Născut în San Francisco, California, Ansel Adams a studiat de la o vârstă fragedă muzica, fiind îndrumat către o carieră de pianist. La vârsta de 14 ani, într-o vacanţă, a făcut primele sale fotografii. Experienţa îi deschide dragostea faţă de natură, dragoste pe care o va avea pe tot parcursul vieţii. Bucuria pe care natura i-o oferea contribuie la interminabile plimbări prin împrejurimile sălbatice de pe lângă Golden Gate. Parcul Național Yosemite, Sierra Nevada, joacă un rol important în viața marelui fotograf, viața fiindu-i, aşa cum Ansel Adams preciza, „colorată și modulată de marele gest al pământului”. Întors în San Francisco, Adams se va ocupa de fotografie, în paralel cu studiile muzicale. În cele din urmă va renunţa la muzică în favoarea fotografiei. Anii dedicaţi studiului pianului i-au dezvoltat însă un simţ artistic ce se va regăsi în lucrările lui scrise.

Primele fotografii ale lui Adams sunt, în mare parte, influenţate de stilul pictorialist al vremii, fiind caracterizat prin imagini soft-focus „dramatizate”.
După întâlnirea din 1930 cu Paul Strand, ale cărui imagini au avut un impact puternic asupra lui, Adams face trecerea definitivă de la stilul „pictorial”, preferat de el în anii ’20, la fotografia „pură”, în care pune accentul pe claritatea imaginii, fără manipularea sau modificarea acesteia. Îşi câştigă existenţa ca fotograf comercial, veniturile permiţându-i să-şi întreţină familia şi, în acelaşi timp, să îşi continue propriul demers artistic. Treptat, câştigă reputaţia unui important reprezentant al fotografiei pure.

Anul 1927 este crucial pentru artist. Adams realizează prima sa fotografie „vizualizată”, intitulată „Monolith”. Pentru realizarea acesteia a folosit un filtru roșu închis, cu ajutorul căruia a scos în evidență contrastele. În această perioadă face cunoştinţă cu Albert M. Bender, viitorul său agent, care a doua zi după ce s-au cunoscut a pus în mișcare pregătirile pentru publicarea primului portofoliu al artistului, intitulat Parmelian Prints of the High Sierras.
Tot în anul 1927, îl întâlneşte pe Edward Weston, alături de care înfiinţează, în 1932, Grupul f/64, alături de alţi fotografi precum Willard Van Dyke, Imogen Cunningham, Sonia Noskowiak, John Paul Edwards şi Henry Swift. Grupul, constituit în jurul personalităţii lui Weston şi a energiei creative a lui Adams, promova fotografia pură, în opoziţie cu stilul pictorialist al vremii. Subiectele alese erau, în mod deliberat, simple, fotografiate în prim-plan, creând adesea imagini abstracte, precum Rose and Driftwood; Surf Sequence, Burnt Stummp and New Grass etc. În calitate de publicist, Adams publică o serie de articole în revista Camera Craft, în anul 1934, iar un an mai târziu editează prima sa carte intitulată Making a Photograph.
Geniul fotografic al lui Ansel Adams vine din intuiţia momentului când ansamblul format din soare şi nori crează, prin intermediul luminii şi al umbrelor, un joc dramatic între planul texturilor şi forma elementelor din imagine. Anticiparea, în viziunea lui Adams, are un rol decisiv în captarea momentului fiind „una dintre cele mai dificile aptitudini ale minţii”.

În anul 1936, Ansel Adams dobândise o reputaţie impresionantă, astfel încât Alfred Stieglitz, pe care îl întâlnise în 1933, sprijină organizarea unei expoziţii personale a fotografului la An America Place, în New York.
În anul 1940, Ansel Adams a ajutat la fondarea departamentului de fotografie din cadrul Museului de Artă Modernă din New York, primul departamnet la această categorie în vreun muzeu.
La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Adams se mută în Washington D.C., lucrând ca fotomuralist la Ministerul de Interne. Înainte de atacul de la Pearl Harbour, în 1941, a fotografiat o scenă cu luna care se ridică deasupra unui sat modest, cu munți acoperiți de zăpadă în spate și cu un cer negru dominant. Fotografii din timpul războiului sunt expuse la MoMA, în 1944, sub titlul Born Free and Equal. În anul 1946, Adams predă fotografia în cadrul muzeului şi devine co-fondatorul departamentului de fotografie de la Şcoala de Arte din California, cunoscută ulterior ca Institutul de Arte San Francisco.
În 1952, Ansel a fost unul dintre fondatorii revistei „Aperture” care a apărut ca un jurnal de fotografie cu cele mai noi inovații.

În 1962, Ansel Adams se mută în California, la Carmel, unde joacă un rol important în crearea grupului Friends of Photography, iar către sfârşitul anilor ’60 renunţă la practicarea activă a fotografiei, publicând o serie de cărţi despre opera sa de o viaţă. Ca urmare a efortului de a controla procesul fotografic şi din dorinţa de a imprima vizual impresiile şi emoţiile jocurilor de lumini şi umbre, Adams, cu ajutorul lui Fred Archer, creează sistemul complex numit Zone System. Această tehnică îi asigură fotografului o modalitate practică, dovedită ştiinţific, pentru a realiza prin controlul expunerii, dezvoltării şi printării, acea viziune care să reprezinte detaliul, proporţia, textura şi tonalităţile dorite într-o imagine finală. Zone System este şi astăzi folosit de unii fotografi profesionişti. Măiestria tehnică a lui Ansel Adams şi creativitatea artistică şi tehnică a devenit legendară.
Moare pe data de 22.04.1984, la vârsta de 82 de ani, în urma unui atac de cord agravat de cancer. Colecţiile sale importante se regăsesc în cele mai importante institute de artă din Arizona, San Francisco, New York, Londra şi Paris. O serie de filme înfăţişează viaţa şi opera lui Adams: Ansel Adams, Photography (1957), în regia lui David Myers; Yosemite, Valley of Light (1957) de Tom Thomas; Photography: The Incisive Art (1959) – serie de cinci filme în regia lui Robert Katz.

Vasta arhivă de negative, printuri celebre și scrieri ale artistului se află astăzi în Centrul Fotografiei Creative John P. Schaefer al Universității Arizona din Tucson.

Subiectul folosit cu predilecţie de Ansel Adams – magnifica frumuseţe naturală a vestului american – au făcut din fotografiile sale imaginea emblematică a regiunilor sălbatice ale Americii. „O fotografie adevărată este aceea care exprimă întru totul ceea ce simţim faţă de subiectul fotografiat şi reprezintă, astfel, o expresie autentică a sentimentelor legate de viaţă in toată complexitatea ei”, spunea Ansel Adams în Autobiografia din 1985. În 1985, Sălbăticia Minarets din Pădurea Națională Inyo a fost redenumită în onoarea artistului Sălbăticia Ansel Adams, iar un vârf de 3.580 de metri din Sierra Nevada poartă numele: Muntele Ansel Adams. Cartea „Ansel Adams; An Autobiography” (1985) era neterminată când artistul a murit, în consecință a fost terminată de Marz Street Alinder, editorul său.
(Grigore Roibu)
Resurse web: Wikipedia, www.anseladams.com
Citiţi şi Din istoria fotografiei – Carol Popp de Szathmari

Interpretări digitale ale peisajului

Reconfigurarea elementelor din natură
prin intermediul fotografiei


Una din pasiunile pe care le am din copilărie este pescuitul. Îmi aduc aminte cu nostalgie de zilele când tatăl meu mă trezea pe mine şi pe fratele meu pentru a ajunge la ora cinci dimineaţă pe malul apei. Pot spune că imaginea răsăritului, în dimineţile de vară, atunci când soarele se ridică deasupra aşa ziselor „lagune negre”, ochiuri de apă pline de brădiş unde mă aflu în căutarea ştiucii, este de o frumuseţe ce te îmbată cu un aburii bălţii ce-ţi intră în sânge. Respiri balsamul unei lumi puse sub semnul irealului și imaginarului. Fiecare dimineaţă are un farmec unic.


Anul acesta, în plină iarnă, conducerea filialei Uniunii Artiştilor Plastici din Deva mi-a luat atelierul de creaţie printr-o hotărâre abuzivă, atelier pe care îl aveam în chirie de doi ani de zile, din cei trei cât era prevăzut în contract. Hotărârea hilară a consiliului director venea cu o serie de argumente nefondate. Unul din argumente însă, aparţinând vicepreşedintelui filialei Torino Bocaniciu, un artist amator, fără studii de specialitate, fiind autodidact, m-a uimit. Mi-a spus că mă aflu „mai mult pe malul apei decât în atelier şi lucrările mele sunt din perioada liceului”.  Am terminat Liceul de artă din Cluj, în anul 1989, când acrilicele şi pânzele erau materiale la care de cele mai multe ori visam. După ce am terminat liceul de artă am urmat cursurile secţiei ceramică din Academia de Arte Vizuale din Cluj, timp de 6 ani. Lucrările mele din acea perioadă, din păcate, în mare parte s-au pierdut, doar câteva dintre acestea fiind expuse în secretariatul unei şcoli din Hunedoara. Ceea ce susţinea vicepreşedintele filialei devene nu putea fi considerat ca un afront la adresa mea, deoarece, în calitatea sa, să spunem de manager, nu avea de unde să ştie că dezinvoltura cromatică pe care o are un elev în anii liceului este înlocuită treptat de tehnică, în mare parte datorată studiului din facultate. Pentru a nu continua cu acest subiect fiindcă nu doresc să am o stare conflictuală cu cei din conducerea filialei devene, o filială ce are mulţi membrii pe care îi stimez, o să menţionez doar faptul că nerecunoscând legitimitatea conducerii alese pe listă, în grup şi vot prin corespondenţă m-am transferat la filiala UAP Interjudeţeană Cluj-Bistriţa.

În toamna anului trecut, în micul atelier de 13 metri pătraţi, cel care deranja prin faptul că-mi aparţinea, încercam să experimentez pe pânză o serie de tehnici asemănătoare cu cele folosite pentru patina ceramică, un efect de îmbătrânire forţată a suprafeţei de culoare. Anul acesta a trebuit să caut noi formule de studiu care, să zicem, se pretează a fi folosite într-o locuinţă. Am apelat la tehnicile foto.

Fotografia, la fel ca şi pescuitul, am învăţat-o tot de la tatăl meu, în copilărie când, în baie, ne procesam singuri pozele realizate cu ajutorul unor aparate ruseşti care la acea vreme aveau funcţiile celor profesioniste. În facultate am urmat un curs opţional de arta fotografiei şi am lucrat într-o televiziune locală, cerând uneori sfaturi de la profesorii Eugen Moritz şi Dorel Găină, de la secţia foto-video din cadrul Academiei de Arte din Cluj. Pasiunea pentru fotografia digitală şi prelucrarea imaginii m-a prins în mrejele tehnicii ca o alternativă la pictură. Posibilităţile fotografiei, în înțelesul ei de imagine tehnică, sunt infinite. Ea poate fi supusă unor extensii, renovări şi chiar reconfigurări pentru a deveni o stare a imaginarului ce se află în parteneriat cu arta. În fotografiile de faţă, dedicate reprezentării realului, intervenţiile picturale au menirea de a pune în valoare atmosfera din natură şi nu de a transforma imaginea prin reconfigurare, ca în cazul „transfotografiei” din discursul teoretic şi experimental al şcolii de la Cluj.

Vă întrebaţi ce are pescuitul în comun cu arta. Pescuitul în sine nu are nimic comun cu arta. „Arta pescuitului” este o expresie tot atât de exagerată ca şi cea folosită în cazul chirurgului care „taie artistic”. Pescuitul este o pasiune, un hobby şi atât. Însă, fotografia este de două veacuri un domeniu al artelor. Subiectul instantaneelor surprinse este la libera alegrere a fiecărei persoane care se ocupă de fotografie. Structurile din natură, elementele vegetale, peisajele sau portretele, la fel ca şi în celelalte domenii ale artelor vizuale, sunt teme abordate atât de fotografii amatori, cât şi de cei profesionişti. Sentimentul pe care îl provoacă imaginea surprinsă prin încadrare, compunere a elementelor în cadru şi lumină dau valoarea fotografiei, la fel ca şi în cazul oricărei compoziţii plastice. Ieşirea în plein-air la peisaj este o practică des folosită de artişti, mai ales în perioada Impresionismului, în dorinţa lor de a surprinde diferite momente ale zilei. Este inutil să explic de ce Grigorescu, Andreescu sau Monet, Cézanne şi van Gogh preferau să mergă cu şevaletul în peisaj pentru a reda imaginea naturii şi nu stăteau în atelier la o cafea. În fond este o opţiune. Poţi sta pe terasele din oraş în căutarea inspiraţiei creative sau poţi să te umplii sufleteşte de culoarea pe care o oferă însăşi natura pentru a-ţi forma o privire analitică ce poate extrage esenţialul realităţii. Încă din facultate ieşeam împreună cu patru colegi de an şi cu Gil Turculeţ, atunci asistent universitar, la peisaj, în natură. Cu picturile realizate, din care am păstrat doar una, cea cu Cetatea de la Râmetea, am realizat în anul 1995 expoziţia de grup intitulă „Peisaje”, la Muzeul Naţional de Artă din Cluj, curator Maria Rus Bojan.

În urma celor prezentate sper că înţelegeţi de ce pescuitul şi fotografia, în cazul meu, fac casă bună. Este la fel ca şi atunci când ţii în mână un album de artă pe care îl poţi răsfoi, uitându-te la poze sau îl poţi studia.
Pentru a pricepe de unde vine această dragoste pentru peisaj voi încerca să descriu o zi de pescuit, încercând să redau cu ajutorul cuvintelor şi al imaginilor atmosfera unei dimineţi petrecute pe baltă.

Spectacolul naturii

Ne trezim dimineaţă, de obicei la ora 04.00. În perioada concediului de odihnă merg împreună cu un vecin, amândoi având pasiunea pescuitului sportiv. Cu o zi înainte am colindat o serie de bălţi unde am prins câţiva cărăşei pe care îi vom folosi încercând să capturam o ştică. În zilele de vară pornim de acasă în jurul orei 04.30. Oraşul doarme şi este liniştit, străzile fiind aproape pustii. Părăsim drumul principal şi ne îndreptam spre bălţile limpezi, de culoare neagră, cu stufăriş, situate de-a lungul râului Mureş.

Nu suntem pentru prima dată pe aceste „ochiuri de apă” aşa că nici chiar ceaţa dimineţii nu ne împiedică. Ştim drumul pe de rost cu toate gropile şi denivelările lui. Balta apare în lumina farurilor de la maşină. Este încă întuneric. Scoatem undiţele şi le pregătim în timp ce ne bem cafeaua caldă pusă în termos. Roua dimineţii s-a aşternut peste tot şi plantele par a fi ca după ploaie.

Când începe să se lumineze aruncăm tot arsenalul de undiţe. Ştiuca nu trage pe timp de noapte aşa că aşteptăm primele raze ale soarelui. Desaupra bălţii începe să se ridice un nor de aburi de parcă aceasta a luat foc. În liniştea dintre noapte şi zi auzim în stufăriş cum începe forfota. Se aud plescăituri deasupara apei, semn că peştele a început să umble după hrană. În spatele dealurilor din zare se vede o lumină de culoare roşie. Dintr-o dată un glob incandescent se ridică pe cer. Este momentul pe care îl aşteptam. Este începutul unei zile în care soarele ne mângâie cu primele sale raze. Am sentimentul că plutesc năuc între cer şi o oglindă fluidă.

Plutele se joacă pe suprafaţa apei care primeşte o culoare sclipitoare. Ştiuca, prin aspectul ei alungit, cu botul în formă de cioc de raţă este un peşte care pare că a străbătut veacurile din timpuri străvechi. Am un respect deosebit pentru acest răpitor tenace care atacă prin surprindere. Pentru a-l prinde trebuie să ai răbdare. Trăsătura ştiucii este unică şi inconfundabilă, de o frumuseţe ce nu poate fi egalată de alt peşte, printr-o zvâcnire energică, rapidă şi cu multă forţă. Aşteptăm ca plutele aflate la margine stufărişului să se scufunde. Uneori am avut capturi frumoase, alteori ne-am întors fără nici un peşte. Cuvântul de ordine este „răbdare”. Nu voi insista asupra acestui subiect pentru că nu doresc să transform articolul într-o lecţie de pescuit. Mă voi opri asupra peisajului de dimineaţă, unic în fiecare zi. Au fost zile când nu am avut aparatul de fotografiat la mine şi am regretat acest lucru. Aici, în peisaj, am înţeles acea poveste legată de numele lui Grigorescu care a dorit să surprindă un răsărit de soare în pictură. Şi-a notat ora pentru a veni a doua zi. Când a ajuns a doua zi locul era acelaşi, dar peisajul era altul.

Ceaţa începe să să risipească. Uneori am avut vreme frumoasă, alteori vreme mohorâtă. Şi într-un caz şi în celălalt spectacolul naturii este acelaşi. Dacă nu prindem nimic ne bucurăm de ceea ce vedem în jurul nostru şi ne vom mulţumi cu cele câteva cadre pe care le-am imortalizat. (Grigore Roibu)

Estetica obiectului casnic în creaţia lui Marek Cecula

Personalizarea obiectelor din natură

Sunt artişti, în special ceramişti, oamenii dedicaţi frumosului, care promovează prin creaţia lor o estetică ce implică însuşirea definită de acest adjectiv. Dar, înainte de a fi un bun meşteşugar, arta contemporană postmodernă introduce un nou concept, idee apărută în cartea lui Thomas Khun, intitulată The structure of scientific Revolutions (1962), care respinge imaginea convenţională şi o reformulează ca principiu estetic. Conform acestei teorii ştiinţa progresează într-un sens raţional şi fiecare descoperire completează o judecată a trecutului pe care o întregeşte. Un obiect poate exprima proprietățile și relațiile esențiale ale unei realităţi simultan cu diverse concepte fundamentale ale intelectului, care asigură cadrul cunoașterii. Fizica poate dovedi că două obiecte pot ocupa acelaşi spaţiu. Dacă acest lucru este adevărat, de ce arta nu ar aplica acest principiu?

Marek Cecula este un artist aparte. Cei mai mulţi artişti lucrează în prezent la New York, un important centru al artelor contemporane. Dar, Cecula vine din alta parte, de acolo de unde, cândva, lumea Occidentală se termina. El s-a născut în Polonia, la Kielce, în anul 1944. Marek Cecula lucrează în trei „lumi” ale artei: design, ceramică şi sculptură. Designul este „mâna care îl hrăneşte”, dar celelalte două lumi nu sunt în izolare. Toate aceste trei discipline ale artelor se influenţează una pe cealaltă. Şi, arta lui se concretizează ca un dialog între formă, tehnică şi materialul ceramic pe care îl foloseşte şi prelucrează prin intermediul arderilor tradiţionale cu lemn. Materialul transformă expresia în idee şi o ridică la rang de artă. Mesajul devine concept, necesar dialogului, iar finalitatea este lansarea informaţiei în societate ca produs cu încărcătură estetică.

Cecula este cel care a schimbat tradiţia ceramicii industriale. A dus-o cu un pas mai departe. Seturile de farfurii, vase, ceşti şi recipiente exprimă realitatea sau, mai curând, un mesaj al unei realităţi simultane. De exemplu, farfuriile sunt aşezate direct pe podea. Ele descriu o un covor oriental, un covor magic pe care nu poţi păşi. Proiectul intitulat „Covor de porţelan” („The Porcelain Carpet Project”) vorbeşte despre tradiţia cinei, dar deplasează convenţia în spaţiul conceptual. Lucrarea este o instalaţie formată din 576 de farfurii din porţelan, împărţite în trei grupe de 192 de piese: colorate, decorate în alb-negru şi simple de culoare albă.

De multe ori, munca cu obiectul fizic, în post-modernitate, nu este suficient de bine pregatită pentru a transpune o ideee. Ei bine, da, dar nu se poate construi la nesfârşit un monument din bronz…”, spune Cecula. Lucrarea conceptuală intitulată „Klepisko” (2008) este o „urmă de lut pe podea”, un joc în două şi trei dimensiuni, constând în fisuri care dezvăluie ochiului elemente neoclasice de arhitectură ce par a fi dintr-un alt timp, ca într-o arheologie iniţiatică care evocă cele două emisfere ale creierului. Ochii noştri sunt deschişi în emisfera dreaptă, iar ecourile gândului sunt reprezentate de emisfera stângă.

Artist ceramist, designer şi educator Marek Cecula are un studio de proiectare în New York City. În anul 1985, el a înfiinţat Departamentul de ceramică din Şcoala de Design Parsons, New York şi a condus programul secţiei până în 2004, când a devenit curator la a treia Bienala de Ceramică din Israel. Între anii 1985-2004 a fost Decan al Facultăţii din New York şi profesor la Colegiul Naţional de Artă şi Design din Bergen, Norvegia. Timp de trei ani a condus un studio de creaţie în Kielce.
Cecula coordonează în prezent programe în domeniul designului la Academia de Artă şi Design Betaleel, în Ierusalim şi este curator, din anul 2008, la Muzeul Gardnier din Toronto.

Marek Cecula a participat la expoziţii în întreaga lume, cum ar fi de exemplu: Garth Clark Gallery, New York, (2007); Drud şi Galeria Køppe, Copenhaga, Danemarca (2006); Muzeul de Artă, Racine, Wisconsin (2003) şi Centrul de pentru Artă Contemporană, Castelul Ujazdowski, Varşovia, Polonia (1999). Lucrările lui pot fi găsite în multe colecţii particulare dar şi publice: Muzeul de Artă Newark, New Jersey, Muzeul de Arte Frumoase, Boston, Massachusetts, Muzeul de Artă Carnegie, Pittsburgh, Pennsylvania şi Nordenfjeldske Kunstindustrimuseum, Trondheim, Norvegia.
Timp de mai mulţi ani, munca lui s-a concentrat pe manipularea produselor industriale şi transformarea lor în obiecte cu încărcătură estetică. „Ca artist şi designer eu sunt familiarizat cu fabricarea porţelanului industrial şi am acces la acest material. Această poziţie îmi oferă mai multe canale de interacţiune creativă într-un teritoriu care este fizic şi ideologic distanţat de studioul ceramic tradiţional. Multe din lucrările mele anterioare provin din rândul produselor industriale din ceramică şi folosesc statutul lor de obiect în serie, ca o componentă conceptuală şi estetică”, spune Marek Cecula.

Producţia de ceramică al lui Cecula, în special vasele şi obiecte de poterie, este arsă, de mai multe ori, la temperaturi ridicate, în cuptoare anagama, care folosesc drept combustibil lemnul, arderi prin intermediul cărora obţine efecte cromatice ce se situează la polul opus al perfecţiunii „netede” dictate de standardele industriale. Strategia de a lucra direct cu focul, ca proces şi forţă creatoare în sine, este o etapă ce reprezintă punctul nodal al acestui proces creativ. Focul cu lemne a fost folosit peste tot în lume şi a fost prezent alturi de om dea lungul istoriei sale până în prezent, fiind o unealtă de care nu neam desprţit niciodată. Tehnica Raku, spre deosebire de ceramica ornamentată cu ajutorul glazurilor colorate, care au un aspect tehnic, în funcţie de plasarea în cuptor, a tipului de argilă folosită şi a esenţelor de lemn din timpul arderii, conferă obiectului unicitate prin texturi de o înaltă fineţe estetică. Distrugerea clasicului prezintă o aparenţă. Orele lungi a arderilor cu lemn lasă urme de cenuşă şi focul îşi pune amprenta asupra formelor industriale, transformând porţelanul clasic în operă de artă. Imperfecţiunile şi deformările produse în masa porţelanului, în timpul „jocului” dintre hazard şi procesul tehnologic controlat, a devenit o provocatoare ce poartă amprenta stilistică a unei frumuseţi şi funcţionalităţi inconfundabile a obiectelor din lumea artei şi designului postmodernist al lui Marek Cecula, definit prin deconstrucţie şi reconstrucţie. Aceasta este răspunsul lui faţă de post-modernism. „Conceptele sunt uneori amuzante şi uneori absurde în a defini produsul frumos”, spune Cecula. „Acest lucru este o continuare a proiectului meu de a provoca şi submina valorile culturale stabilite de estetica ce începe ca un proces cu impact asupra contextului în care ne formulăm concepţiile noastre de frumuseţe şi percepţia noastră de valoare despre obiectul ceramic de pe piaţa artei. Am experiment mai multe tehnici şi concepte despre obiectele din ceramică şi am explorat semnificaţia lor în cultura contemporană. Sunt sedus de joacă, ce are un rol important în viaţa noastră, dar şi de producţia unei ceramici cu valoarea estetică. Eu sunt un înger, un antropolog, care este în mod constant implicat în procesul de a descoperi forma, relaţia cu acesta, funcţia şi funcţionalitatea obiectului”, completează Marek Cecula pentru a defini rolul său în procesul de creaţie.

Marek Cecula a fost invitat, în calitate de profesor, la Royal Collage of Art, în anul 2008. „Programele ceramice de proiectare trebuie să fie introduse în departamentele de operare cu lutul pentru a extinde şi diversifica curriculumul tradiţional din ceramică. Adaptarea acestor programe vor ajuta procesul de pregătire a unor generaţii de studenţi, absolvenţi care vor putea răspunde la provocările şi cerinţele acestui mediu artistic în veacul al XXI-lea, în care am păşit. Noile tehnologii, cu noile materiale îmbunătăţite au condus la apariţia unor designeri ceramişti care au cunoştinţe despre procesele industriale şi contribuie deja la schimbarea esteticii din domeniul designului şi al artei”, spunea Cecula în cadrul unei conferinţe.

Noul ciclu tematic a lucrărilor intitulate „Natura” se bazează pe amprenta directă a elementelor naturale, cum ar fi de exemplu un copac, o piatră sau pământul, imaginea structurilor naturale find transpusă „direct” pe obiectele din ceramică. Cecula reinventează forma obiectului pentru a deveni un mediator între elemente naturale existente şi utilitatea acestuia. În calitatea sa de designer se dovedeşte a fi un observator care selectează resurse din natură, piesele şi formele vaselor lui fiind traduse, cu minim de intervenţie, ca obiecte utilitare. Intenţia este cea de a introduce natura în mediul casnic al produsului funcţional. Pentru a conchide, pot spune că piesele lui Marek Cecula apar pe masa noastră, formând lumea obiectelor utilitare cu forme primare şi texturi diferite, preluate din lumea naturală, care se dezvăluie ochiului prin personalizare ca obiecte estetice şi rafinate. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Magia formelor în creaţia ceramistei Bodil Manz

Vasele lui Ron Nagle

Rudy Autio – un reper în noul limbaj al artelor contemporane