Lumea absurdă a lui Magritte, la Muzeul Albertina

„Întâlnirea nebănuită dintre o maşină de cusut şi o umbrelă de ploaie pe o masă de autopsie”

Un artist pe care trebuie să-l redescoperim

Muzeul Alberetina din Viena găzduieşte până în 26 februarie 2012 o fascinantă expoziţie dedicată pictorului belgian Rene Magritte. Prin picturile sale, artistul a influenţat tendinţele artistice abstracte din prima parte a secolului al XX-lea, dar şi arta conceptuală, Pop art-ul anilor ’60 şi chiar gândirea analitică a artei contemporane.

Expoziţia, organizată în colaborare cu „Tate Liverpool”, descoperă aspecte mai puţin explorate din viaţa şi producţiile artistice ale lui Magritte, fiind axată pe tematica dintre aparenţă şi realitate, pe punctele de ruptură la nivel vizual, dar şi pe erotismul operelor sale. Pe lângă picturi, sunt expuse desene şi colaje, fotografii şi obiecte rare ce i-au aparţinut pictorului. De la primele sale colaje la celebrul tablou „Imperiul luminilor”, traversând peste 250 de opere provenind din colecţii publice şi private din toată Europa, America de Nord şi Japonia, expoziţia prezintă „un întreg univers cunoscut din visele noastre”, specifica directorul muzeului, Klaus Albrecht Schröder. Dar ea nu ilustrează numai visele, ci şi metamorfozele. Un atac împotriva realităţii raţionale. Expoziţia propune vizitatorilor de a urmări cronologic evoluţia pictorului suprarealist şi jocul său în raporturile dintre cuvânt şi reprezentare, precum în tabloul „Aceasta nu este o pipă”. Ea aduce noi elemente despre Magritte, oferind o nouă semnificaţie. Un artist pe care trebuie să-l redescoperim. Rene Magritte a creat cea mai mare parte a operelor sale într-o perioadă de tulburări sociale, politice şi economice. Limbajul său absurd este o metaforă adecvată a combinaţiei paradoxale a opoziţiilor.

Rene Magritte (1898-1967) a studiat la Academia din Bruxelles, lucrând apoi în domeniul graficii publicitare. Frecventează grupul „Dada”, artiştii de avangardă, debutând cu compoziţii abstracte. Împreună cu Marcel Lecomte, Camille Goemans, Paul Nouge, E.L.T. Messens, formează în 1924 un grup realist şi editează revistele „Esophage” şi „Marie”, de orientare suprarealistă. Apoi, stabilindu-se la Paris, vine în contact cu grupul suprarealiştilor, din care făceau parte Dali, André Breton, Paul Eluard ş.a. Magritte filtrează într-un mod personal experienţa lui De Chirico, ca şi propunerile apărute în ambianţa artistică franceză. Participă la expoziţiile „Minotaure”, de la Bruxelles, 1934, „Fantastic Art, Dada&Surrealisme”, de la New York din 1936, „Surrealist Objects and Poems” de la Londra, 1937, Bienala de la Veneţia 1948, „Fantastic Art of 20th Century”, de la Basel, 1952, „Collages and Objects”, Londra 1954, „Disquieting Muse” de la Houston 1958. Tablourile sale refuză transcrierea neprelucrată a materialului oferit de memorie („Cele şase elemente”, „Omagiul lui Mack Sennett”, „Magie neagră”, „Modelul roşu”, „Stimularea obiectivă”). Ordonează după legi proprii datele pe care i le oferă cultura şi observaţia, dorind să dezvăluie aspecte nebănuite ale lucrurilor. În 1946 lansează proiectul de manifest „Suprarealismul în plin soare”, ce rămâne nepublicat. Magritte caută în continuare metafora, simbolurile, asociaţiile poetice („Madame Récamier”, „Balconul lui Manet”, ciclul „Amintiri din călătorie”, „Vacanţa lui Hegel”, „Arta de a trăi”). Construieşte formele cu acurateţe, vădind buna sa formaţie academică, interesându-se totodată de culoare pe care o consideră un factor important în conceperea operei de artă plastică.

Un suprarealist fără dogmă

Despre toţi pictorii suprarealişti, de la Max Ernst la Salvador Dali, de la Yves Tanguy la René Magritte, se poate afirma cu siguranţă că ei au fost originali în sensul că nici nu au copiat şi nici nu au fost copiaţi, deşi unii dintre urmaşii lor au încercat acest lucru.
Originalitatea lui Magritte se manifestă în primul rând prin principiul său de raportare la lume aşa cum este ea, confirmând că realitatea este dincolo de ficţiune.
El a fost practic singurul suprarealist care, printr-o procedură lucidă, a realizat o artă a ficţiunii, citând, asemenea lui Freud, forţele nevrotice.

Paul Nouge a putut să confirme pe deplin că activitatea Grupului de la Bruxelles, format de Magritte după 1925, s-a putut denumi, din motive de comoditate, „suprarealistă”. În căutările sale, Magritte a fost foarte preocupat de conceptul de „suprarealism”, căutând să realizeze un consens între noua concepţie a creativităţii artistice şi libertate. Într-unul din textele lui cele mai cunoscute, publicat în 1925 în ziarul „Esophage”, a fost pusă întrebarea „unde poate duce dezvoltarea?” şi răspunsul artistului a fost acesta: „Dacă voinţa nu mai este sclava lucrurilor, totul pare pierdut, dar este posibil să se realizeze şi o imagine minunată a universului care, în acelaşi timp, poate fi distrusă din nou”.

La început, Magritte se afla sub puternica influenţă a cubismului şi a dadaismului, publicând aforisme în revista „391”, fondată de Francis Picabia. Cam în acelaşi timp a văzut pentru prima oară reproducerea tabloului „Cântecul iubirii”, de Giorgio De Chirico, care l-a fascinat. Ce l-a atras atât de mult la De Chirico? În acest tablou din 1910 se vede o mănuşă moale capsată pe suprafaţa pânzei pe care este pictat un cap al unei statui antice şi un fundal cu peisaj nocturn în care se ridică o clădire. „Această poezie triumfătoare a înlocuit impactul stereotip al picturii tradiţionale. Este vorba despre o nouă viziune în care spectatorul îşi regăseşte izolarea şi preia liniştea lumii.” Magritte seamănă cu De Chirico şi cu artiştii dadaişti cu care împărtăşeşte acelaşi caracter remarcabil şi ironia. În acelaşi timp el poate fi comparat şi cu Marcel Duchamp, care a fost un adevărat pre-dadaist şi pre-suprarealist şi al cărui umor era foarte preţuit de Magritte.

Totuşi, între Duchamp şi Magritte există anumite diferenţe, ca şi între Magritte şi dadaism. Din tablourile lui Magritte nu rezultă întotdeauna ironia. Pe de altă parte, la Duchamp, obiectele sunt ridicate la rang de valoare de întrebuinţare, în timp ce Magritte le prezintă aşa cum sunt în realitate, punându-le într-o confruntare poetică.
După cum este cunoscut, Magritte a scris foarte mult: scrisori, foiletoane, manifeste, consideraţii clarificatoare cu privire la intenţiile sale.

În 1922 se produce ruptura de dadaism şi, după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice, se constituie „Grupul suprarealist”. În manifestul „Arta pură”, pe care l-a semnat în 1922 împreună cu Victor Servranckx, Magritte a evidenţiat importanţa legăturii dintre inteligenţă şi subtilitate în dezvoltarea artei.

În 1927 se stabileşte lângă Paris. Iniţiază contacte cu câţiva artişti plastici printre care se numără Hans Arp, Joan Miro, Salvador Dali şi cu poeţii Paul Eluard şi André Breton. Se încadrează în Grupul suprarealist parizian. Din această perioadă datează compoziţia „Îndrăgostiţii”. Vălurile care ascund chipurile personajelor sugerează universalitatea iubirii.
Mişcarea suprarealistă se extinde în mediile artistice din ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice, astfel încât se delimitează două direcţii şi anume: cea anarhistă „ortodoxă” a lui A. Breton, care respinge ideea oricărui control, chiar şi marxist, asupra experienţelor vieţii interioare, şi cea „comunistă” spre care va gravita majoritatea suprarealiştilor, cu excepţia lui Breton.
Se poate aprecia că, odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial, suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit, nu a mai constituit o mişcare aşa cum fusese în perioada interbelică.

Într-o scrisoare din iunie 1946, adresată de pictor lui Breton, se precizează că „noi nu trăim să facem profeţii care să provoace suprarealismul”, insistând asupra necesităţii unei schimbări. „În cazul în care acest lucru nu se va întâmpla, atunci, în muzeele suprarealiste, vizitatorii se vor plictisi precum o fac în celelalte muzee”.
Referirea la realitate şi mister nu a fost pierdută niciodată, chiar dacă pictorul a căutat noi căi de comunicare între ele. „Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spiritual”.

De la realitate la poezie şi mister

Concepţia de bază a lui Magritte a fost că pictura trebuie să fie poezie, iar poezia trebuie să evoce misterul. „Misterul” este denumit şi „cuvânt cheie”. Întreaga operă a pictorului a fost impregnată de încercarea de a nu dezvălui misterul.

Unele dintre aceste definiţii au o conotaţie religioasă sau mistică. Cuvântul „mister” are şi alte semnificaţii… În 1926, Magritte scria: „Pictura terminată este o surpriză şi autorul ei este primul surprins. Se doreşte mereu să se obţină un efect mai uimitor şi mai neaşteptat”, iar în 1958 menţiona: „O pictură trebuie să fie copleşitoare, năucitoare”, iar spectatorul să ghicească „ascunsul”.
Cheile misterului stau, aşadar, într-o anumită măsură, în imaginaţie şi reproducerile acesteia.

În expoziţie se detaşează şi lucrările „Femeie la baie”, din 1925, „Naşterea idolului”, „Traversare dificilă”, „Chemarea piscurilor”, „Cheia câmpurilor”, „Condiţia umană”, „Vocea vânturilor”, „Întâlniri natural”, „Vacanţa lui Hegel”, „Marele război”, în care o femeie îmbrăcată în alb are faţa acoperită cu un buchet de violete. Lucrările artistului se bazează pe combinaţii absurde de obiecte, personaje şi peisaje ce alcătuiesc locuri de vis, ca în „Vocea sângelui”, în diferite variante, „Filosofia unui budoar”, „Autoportretul”, „Uriaşa”, „Terapeutul”… Şi pe deasupra planează „Golconde”, cu oameni plutind între acoperişurile caselor şi cer, „La Grande Famille”, un pescăruş uriaş ieşind din apele mării, dincolo de timp, „Memoria”, un cap antic de fată păstrând urma însângerată a tragediei, profilat pe cerul albastru şi pe cortina cu sugestii neliniştitoare ale jocului hazardulu, numeroasele variante ale „Bărbatului cu melon”, ce afirmă prin titlu spiritul aventurii, sau „Reproducerea interzisă”, în care tânărul pictat de Magritte se plasează deliberat în faţa unei oglinzi, numai că, de data aceasta, oglinda nu-i mai reflectă trăsăturile chipului, ci îl erijează într-un om întors cu spatele.

Magritte redă lumina naturală într-un mod unic. Tuşele de pensulă creează o suprafaţă uniformă care, alăturată culorilor estompate ale peisajului, sugerează lumina dimineţii, adăugând astfel o dimensiune suplimentară naraţiunii tabloului. Zonele luminoase, albe, şi umbrele adânci alternează. „Imperiul luminilor” este una dintre celebrele pânze ale lui Magritte şi este prezentată în mai multe variante. Arbori, case, ape, cerul sunt plasate într-o ambianţă care dezorientează spectatorul prin dualitatea dintre zi şi noapte. (Magdalena Popa Buluc)
Citiţi tot articolul în Cotidianul.ro

Klimt şi femeile sale frumoase

Corespondenţă de la Viena de la Magdalena Popa Buluc
Articol preluat din Cotidianul.ro

În 2012 se împlinesc 150 de ani de la naşterea marelui pictor, celebrat în capitala austriacă printr-o expoziţie, la Castelul „Belvedere”, menită să demonstreze modernitatea artistului.

Pe lângă acest eveniment expoziţional, „Kunsthistorisches Museum” prezintă una dintre cele mai interesante selecţii, centrată pe 13 picturi realizate pentru scara acestui edificiu. Iar Muzeul „Albertina” şi „Wien Museum Karlsplatz” propun o suită de desene. Primul etalează 170 de opere, mai ales studii de nud, sub titlul „Klimt. Desene”. Cel de al doilea prezintă pentru prima dată, în expoziţia „Klimt. Colecţia Wien Museum”, propria colecţie, cu 400 de opere printre care celebrul „Portret al Emiliei Flöge”, alături de obiecte ce au aparţinut artistului şi de „Portretul lui Klimt”, realizat de Egon Schiele după moartea acestuia. Pânzele lui Klimt se află etalate şi la „Leopold Museum” din „Museum Quartier”. Printre alte iniţiative legate de celebrarea artistului se numără redeschiderea, în vara anului viitor, a Vilei Klimt.
Gustav Klimt este unul dintre pictorii care nu mai sunt supuşi modelor şi care depăşesc diferenţele dintre generaţii, fascinând aproape pe toată lumea. În 2012, la Viena, programul dedicat celebrării artistului va cuprinde şi un itinerar cultural cu temă, vizite ghidate şi alte tipuri de manifestări.

Prima mare expoziţie din calendarul evenimentelor se intitulează „Klimt şi Josef Hoffmann. Pionieri ai Modernismului”, la „Unteres Belvedere”, parte a complexului „Belvedere”, compus din două palate, despărţite prin grădini somptuoase în stilul francez. Întreaga construcţie a fost realizată în primele decenii ale secolului al XVIII-lea de principele Eugeniu de Savoia şi este una dintre cele mai elegante reşedinţe din Europa. Astăzi ea adăposteşte „Galeria de Artă Austriacă”, cu mai multe secţiuni, cu piese din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
În expoziţia deschisă aici sunt prezentate operele lui Klimt alături de cele ale ilustrului său coleg arhitect, Josef Hoffmann, insistându-se asupra celui mai bun rezultat al acestei colaborări, „Palatul Stoclet” din Bruxelles. Reşedinţa, înscrisă astăzi în Patrimoniul UNESCO, era sediul reprezentanţei comerciale şi al cunoscutului mecena Adolph Stoclet şi este singura operă realizată în întregime de „Wiener Wekstätten”, laboratoarele vieneze de artă decorativă, fondate, printre alţii, de Hoffmann. Edificiul este prezentat pentru prima dată publicului în întreaga sa complexitate, incluzând reconstrucţia zidurilor, o machetă arhitectonică, proiecte şi studii pentru fresca „Arborele vieţii”, gândită de Klimt pentru sufragerie.

Expoziţia ilustrează colaborarea dintre Klimt şi Hoffmann cu ocazia expoziţiei „Kunstschau Wien” din 1908, când au fost prezentate şi tabloul celebru „Sărutul” şi un model la scară pentru „Friza lui Beethoven”, o lungă frescă pictată de Klimt în 1902 pentru cea de a 14-a expoziţie a „Secessionului”, originalul aflându-se în „Palatul Secessione”, unul dintre cele mai frumoase din Viena, dar şi reconstruirea ultimului atelier al lui Klimt, parţial cu mobilierul original, conceput de Hoffmann şi schiţa pe care arhitectul-designer a făcut-o pentru mormântul prietenului său, care n-a fost niciodată pusă în operă.

Gustav Klimt, inventatorul unui nou gust artistic

Gustav Klimt s-a născut la Viena, în 1862. La 14 ani a început să frecventeze şcoala de artă „Kunstgewerbeschule” şi, datorită unuia dintre profesorii lui, Laufberger, a obţinut, în 1879, prima comandă importantă, împreună cu fratele său, Ernst, şi cu prietenul Franz Matsch: decorarea interioară a „Kunsthistorisches Museum”, care poate fi văzută şi astăzi. În 1883, cei trei fondează „Künstler-Compagnie”, care a durat până în 1892, când Ernst a murit pe neaşteptate. Între 1886 şi 1889, cei trei au lucrat frescele de la „Burgtheater”, care există încă. În 1894, Klimt a realizat panourile dedicate Filosofiei, Medicinii şi Jurisprudenţei de la Universitatea din Viena, dispărute astăzi. În 1897 este unul dintre cofondatorii „Secessione” (Societatea pictorilor vienezi din curentul „Secession”), al cărei preşedinte devine. Se stinge din viaţă la Viena în 1918.

Un pionier al artei moderne

Unul dintre subiectele frecvente ale operei lui Gustav Klimt este femeia. „Klimt a creat un chip ideal: femeia modernă, de un şarm enigmatic, a creat chipul unei Greta Garbo sau al unei Marlene Dietrich, cu mult timp înainte ca ele să existe în realitate”, scria criticul Berza Zuckerlandl. Judith, Emilie Flöge, Leda, Margaret Stonborough-Wittgenstein, Gertha Felsovanyi, Hermine Gallia, Sonja Knips, Maria Munch, Fredericke Maria Beer, Adele Bloch-Bauer, Mathilde Trau, Leda (portret pictat în România, prezentând-o pe Johanna Staude), Marie Breuning, Trude Steiner, Charlotte Pulitzer… o întreagă galerie de femei frumoase, elegante, graţioase a ieşit de sub penelul său.
Gustav Klimt ocupă, în istoria artei austriece, un loc de seamă. Pictura lui face trecerea de la secolul al XIX-lea la cel următor, părăsind stilurile unuia pentru a inova în favoarea celuilalt. Plină de culoare, dar mai puţin structurată, pictura sa fascinează întâi de toate prin frumuseţea formelor ornamentale şi prin secretul, misterul pe care fiecare formă îl ascunde, invitându-te să-l descoperi.
Fascinaţia picturii sale stă şi în frumuseţea femeilor fragile şi delicate, care par a plana deasupra observatorului, seducându-l sub chipul unor zâne nordice sau punându-i în faţă enigma femeilor din înalta societate vieneză. Gustav Klimt şi colegii săi artişti au avut de luptat pentru a impune tablouri reprezentând femei-nuduri. La o expoziţie din 1887, frumosul tablou „Culegătoarea de cireşe”, al pictorului Josef Engelhart, a fost refuzat sub pretextul că „doamnele din înalta societate ar putea fi şocate de nudul tinerei femei”. Klimt a fost uimit de făţărnicia organizatorilor şi a fondat, împreună cu alţi artişti, o asociaţie a pictorilor, care să impună arta lor şi să lupte cu cenzura prostiei vremii. Asociaţia s-a numit, pe scurt, „Secession” şi primul ei preşedinte a fost Gustav Klimt. Tablourile cu femei pe care le va picta nu vor mai întâmpina nicio opoziţie din partea vreunei cenzuri.

Primul său tablou de anvergură în care personajul era o femeie a fost „Judith”. Succesul lui Klimt cu „Judith” n-a fost contestat nici până astăzi. La data la care avea loc expoziţia unde pictorul participa şi cu acest tablou, criticul de artă Hevesi scria despre personaj: „Judith cea periculoasă este o creatură cu efecte mortale, dotată cu o sublimitate care o îndepărtează de prezent. Viitorul este pictat aici”. Într-adevăr, „Judith” era primul dintr-o serie de portrete de femei care au deschis o uşă spre impenetrabila societate vieneză a epocii, un amestec incitant de sentiment de sfârşit de secol şi de sentiment al unui nou început. Tabloul a fost pus în relaţie cu opera muzicală „Salomeea” de Richard Strauss, despre amândouă spunându-se că poartă „amprenta timpului”.
În viaţa pictorului a existat o femeie pe care a iubit-o cu discreţie şi ataşament, dar cu care nu s-a căsătorit. De altfel, el nu s-a căsătorit niciodată, explicaţia pe care a dat-o acestui fapt fiind că trebuia să-şi păstreze libertatea personală pentru a putea crea. Această femeie se numea Emilie Flöge. Era, împreună cu surorile ei, Pauline şi Helene, proprietara celebrului salon de modă vienez „Schwestern Flöge”. În 1891, Ernst, fratele lui Gustav, se căsătorise cu Helene. După moartea lui Ernst, Gustav a devenit tutorele nepoatei lui. Relaţiile lui cu Emilie au avut consecinţe dintre cele mai importante pentru viaţa, dar şi pentru opera pictorului. Emilie apare într-un portret „grandeur nature”, de care însă nu era deloc încântată. Verile şi le petrecea împreună cu Klimt pe malurile râului Attersee, din nordul Austriei. Pictorul surprinde pe pânză aceste clipe de odihnă, numeroase peisaje, inspirate de lac şi de împrejurimile sale. Gustav îi face lui Emilie un număr impresionant de fotografii, în care apare el însuşi lângă ea, apoi în compania mai multor pictori, pe mal, pe lac. Emilie a păstrat circa 400 de cărţi poştale şi scrisori de la Gustav. Legenda spune chiar că exigentul şi prea puţin locvacele artist i-ar fi creat şi modelele rochiilor pe care le purta.

Toţi comentatorii lui Klimt afirmă că pictorul era atras de sexul feminin. Contactul cu modelele sale a avut o importanţă foarte mare pentru el, aşa cum o spun numeroase uleiuri şi mii de desene. Multe desene au o conotaţie erotică, dar într-un sens care face să reiasă marea lui admiraţie şi veneraţie pentru feminitate în general. Portretele de femei devin, la un moment dat, subiectul preferat al artei sale, mai ales cele ale unor femei contemporane, cărora le surprinde expresia cea mai convingătoare, fie că sunt incluse într-un context tematic, fie că sunt reprezentări cu valoare intrinsecă.
Iubirii pentru Emilie îi dă o reprezentare alegorică în tabloul „Sărutul”: un cuplu de îndrăgostiţi se sărută, îngenuncheaţi pe un covor de flori multicolore, zburând deasupra unei prăpăstii, ameninţaţi, dar intangibili.
Câteva portrete monumentale de femei se încadrează în marile cicluri tematice ale lui Klimt. Este vorba despre portretele Fritzei Riedler, Adelei Bloch-Bauer, pictate în 1906 şi 1907. Portretul Adelei, soţia unui industriaş vienez, impresionează prin ornamentaţie, care umple tabloul. Femeia este îmbrăcată împărăteşte, în aur. Tabloul a fost chiar numit „Idolul în car de aur”. Este o altă glorificare a femininului. De altfel, pictorul este cunoscut de multă lume drept artistul care a dat portretului femeii expresia sa cea mai frumoasă în anii 1900. Firea lui de artist şi-a dat seama şi a prins pe pânză această dualitate a vieţii unei femei din vremea aceea: de o parte, conservatorismul, de alta, simţul trezit al emancipării.

Klimt a admirat şi adulat femeile, atitudine care a lăsat amprente în viaţa lui de artist şi în opera lui.
În tablouri ca „Judith I” şi „Femeie cu pălărie şi şarpe cu pene”, în 1901 şi 1909, Klimt descoperise femeile fatale vieneze, „periculoase şi seducătoare”, despre care şi azi se spune că reprezentau spiritul anului 1900. După ce le-a portretizat pe Fritza Riedler şi pe Adele Bloch-Bauer, Klimt a trecut la ceea ce el a numit modele emancipate. În noile tablouri, pictorul asociază tradiţia cu modernitatea. El pictează portretul Madei (1913-1914), al Elisabethei Bachofen-Echt (1914), al Mariei Beer-Monti (1916) şi multe altele.

În 1908, când Asustria sărbătorea 60 de ani de domnie a lui Franz Josef I, au avut loc două expoziţii de artă austriacă. O sală întreagă era ocupată de picturile lui Klimt, printre care, la loc de cinste, se aflau „Sărutul”, „Adele Bloch-Bauer”, „Fritza Riedler”, „Danae”.
Klimt a fost pictorul epocii sale, indiferent dacă a pictat femei sau alte teme, şi al Vienei sau al lumii austriece. Lume care, în câţiva ani şi într-un teritoriu nu prea întins, crease multe lucruri, de parcă ceva sau cineva îi împinsese pe austrieci să fie înaintea epocii. Tot ce a dat Austria acelor ani se regăseşte în opera lui Klimt, fie că este vorba despre muzica lui Gustav Mahler sau de descoperirile în psihanaliză ale doctorului Sigmund Freud. Pictura lui e frumoasă, elegantă, animată de un spirit profund sensibil, care pune în scenă personaje ce parcă nu-şi dau seama că, dacă mai fac un singur pas, se prăbuşesc în abis. Cuplul îndrăgostiţilor îngenuncheaţi, sărutându-se pe un covor de flori, izolaţi, inconştienţi de mişcările grave ale lumii din jurul lor, iată o metaforă care rezumă în mod fericit arta lui Gustav Klimt. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Viena o capitală a artelor

Un noiembrie încărcat de expoziţii
de excepţie la Viena

În luna noiembrie trei mari expoziții domină peisajul muzeul din capitala Austriei: Săptămâna aceasta s-a deschis la Muzeul Albertina o expoziție ce prezintă cele mai importante lucrări ale bine-cunoscutului pictor belgian René Magritte. La Bank Austria Kunstforum iubitorii de artă pot admira încă din 12 octombrie picturile celebrului artist columbian Fernando Botero. În vârstă de 79 de ani, artistul a fost prezent la Viena cu ocazia deschiderii expoziției. Data de 17 noiembrie este de reținut pentru pasionații de fotografie: la această dată este planificată deschiderea expoziției Henri Cartier-Bresson la Kunst Haus Wien.

Rene Magritte și „Principiul Plăcerii” la Muzeul Albertina

Între 9 noiembrie 2011 și 26 februarie 2012 muzeul Albertina prezintă o cuprinzătoare expoziție dedicată pictorului suprarealist René Magritte, cel care a influențat prin picturile sale tendințele artistice abstracte din prima parte a secolului al 20-lea, dar și arta conceptuală, pop art-ul anilor ’60 și chiar gândirea analitică a artei contemporane. Expoziția de la Viena organizată în colaborare cu Tate Liverpool cuprinde 150 de lucrări importante din toate perioadele de creație ale artistului, alături de alte exponate precum scrieri originale sau materiale foto și de film. Expoziția oferă de asemenea o privire asupra vieții și metodelor de lucru ale lui Magritte. Printre altele analizează legătura dintre picturile lui Magritte și lucrările realizate de acesta – la începutul perioadei sale de creație – pentru industria publicitară.

Prin combinarea banalului cu misteriosul și cu eroticul Magritte creează diferite realități posibile, provocând ochiul privitorului, în modul preconceput al acestuia de a percepe realitatea.

 Botero la deschiderea expoziţiei din Viena

Fernando Botero la Bank Austria Kunstforum

Expoziția ce prezintă 70 de picturi din 1950 până în prezent ale „celui mai columbian dintre artiștii columbieni” – așa cum s-a autodefinit celebrul pictor și sculpor Fernando Botero – poate fi vizitată în capitala Austriei între 12 octombrie 2011 și 15 ianuarie 2012. După cum afirmă organizatorii este prima expoziție cuprinzătoare, dedicată picturilor lui Botero, organizată în Austria. Expoziția este împărțită în diferite capitole: viața cotidiană în America de Sud, catolicismul, coridele sau parafrazarea unor lucrări celebre din istoria artei – lucrări în care senzualitatea vieții se ciocnește de caracterul trecător al acesteia. Tablourile lui Botero sunt inconfundabile prin personajele lor opulente, chiar supradimensionate, dar și prin cromatica extrem de puternică – un colorit specific Americii Latine.

Henri Cartier-Bresson: „Compasul din interiorul ochiului. America-India-Uniunea Sovietică”

Kunst Haus Wien prezintă în perioada 17.11.2011-26.02.2012 o expoziție dedicată lui Henri Cartier-Bresson, „părintele” fotojurnalismului modern. Expoziția din capitala Austriei cuprinde lucrările fotografice realizate în calătoriile sale prin India, America și Rusia.

Fotografiile ce au ca tema „America” datează din perioada 1930-1960, accentul fiind pus pe călătoriile din 1946 și 1947, pe care Cartier-Bresson le-a făcut împreuna cu scriitorul Truman Capote, respectiv cu poetul John Malcolm Brinnin. În India Cartier-Bresson a întreprins șase călătorii extinse între 1947 și 1987, fotografiile realizate fiind dovada preocupărilor sale intense cu această țară și cu oamenii de aici. În ianuarie 1948 Cartier-Bresson l-a fotografiat pe Mahatma Gandhi doar cu câteva ore înainte ca acesta să fie asasinat. Cartier-Bresson a fost în același timp primul fotograf străin care a călătorit în Uniunea Sovietică în 1954, în primul an după moartea lui Stalin. Fotografiile realizate în Uniunea Sovietică prezentate alături de cele din America alcătuiesc o contrapunere subtilă a vieții cotidiene din cele două superputeri angrenate în Războiul Rece.
SURSA: Modernism.ro