Descoperind China, alături de Dan Tomozei

Istorie şi actualitate, modernism şi tradiţie este ceea ce ne prezintă Dan Tomozei în cartea sa „Descoperind China – Beijing”. În prezentarea de fotografie care a avut loc cu ocazia lansării cărţii sale, la ISJ Deva, am avut ocazia, alături de autor, să ne plimbăm pe meleaguri ce aparţin unei culturi milenare pentru a cunoaşte o civilizaţie pe care, de cele mai multe ori, nu o înţelegem.

„Dan Tomozei se întoarce între noi cu o carte fascinantă, scrisă din şi despre o ţară fascinantă, ţară al cărei model de dezvoltare, noi – sau mai bine zis clasa noastră politică – am refuzat sistematic şi absurd, să-l studiem îndeaproape pentru a ne inspira cât de cât din el”, scrie Emil David în prefaţa cărţii. Volumul descrie o mică parte din experienţele trăite de Dan Tomozei în capitala Chinei.

Dan Tomozei s-a născut pe 25 noiembrie 1973 la Sibiu. A urmat cursurile Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu – Facultatea de Jurnalistică şi, din anul 1994 până în 2010, a activat în presă ca redactor la Tribuna, Mediafax, PRO TV şi redactor-şef la Observatorul de Sibiu şi Dacii liberi, ziar al cărui proprietar a fost. Din 2010 este expert Radio China Internaţional – Secţia Română. În 2010 a publicat cartea „Iluzia democraţiei – Bariere în calea accesului la informaţia publică” – Editura Universităţii „Lucian Blaga” .

În continuare vă prezint o parte din discuţia pe care am purtat-o cu prietenul şi jurnalistul Dan Tomozei, în scurtul timp cât a stat în Deva, încercând să înţeleg un stil de viaţă diferit de al nostru, un mod de viaţă în care valorile simple şi fireşti creează sentimentul bucuriei de a trăi.

 Dan Tomozei: Griul pare să revină în viaţa cotidiană a românilor

Grigore Roibu: Eşti unul dintre cetăţenii europeni care a avut ocazia să locuiască într-un un spaţiu pe care îl cunoaştem, mai de grabă, din cărţi şi descrieri, o lume pe care, de cele mai multe ori, nu o înţelegem. Care este primul impact pe care l-ai avut descoperind modul de viaţă asiatic şi ce a însemnat pentru tine contactul cu valorile, tradiţia şi istoria milenară a Chinei?

Dan Tomozei: Poate fi un şoc sau poate genera un sentiment de respingere. Sunt momente în care, în China, te simţi ca acasă şi sunt momente în care îţi este greu să asimilezi ceva din comportamentul, cultura, modul de viaţă, modul de a reacţiona şi a adopta o poziţie în faţa unor situaţii. Sunt momente în care doreşti să fii aprope de cei dragi, care trăiesc şi simt la fel ca tine. China, înainte de orice, este un spaţiu imens. Cultura chineză îmbină 56 de culturi, fiecare reprezentând cultura unei minorităţi din cadrul poporului chinez. Poate fi o ofertă, cu posibilităţi infinite, de a avea şansa, aşa cum ai spus, de a descoperi o lume nouă. Pentru un european care calcă pentru prima dată în spaţiul asiatic, aşa cum am fost eu acum un an şi jumătate în urmă, China este şi rămâne o provocare. O provocare pentru mulţi ani de acum încolo.

–  Când receptăm arta chineză, de multe ori, avem o poziţie distantă faţă de aceasta. Migala, interesul pentru detaliu nu sunt înţelese la adevărata lor valoare. Multe invenţii şi inovaţii au apărut în spaţiul asiatic înainte de a fi cunoscute pe Bătrânul Continent. China este văzută ca un stat comunist şi mulţi din generaţia mea au o reticienţă faţă de acest sistem. Eu pledez pentru libertatea artei. În aceste condiţii ce ne poţi spune despre arta modernă din China care coexistă şi în paralel completează monumentele reprezentative ale acestei culturi milenare, monumente cunoscute în întreaga lume.

– O să încep prin a vorbi despre o reprezenatare culturală de actualitate. Beijingul deţine cele mai mari spaţii expoziţionale şi de prezentare a obiectelor de artă din întreaga lume. În Zona Artei 798 am vorbit (n.r. vedeţi articolul Beijing – Zona Artei 798) despre o latură a Chinei pe care puţini ne-am imaginat-o sau cu greu am acceptat-o ca fiind paralelă existenţei noastre. Acolo China vorbeşte despre cultura proprie şi, în acelaşi timp, despre impactul pe care cultura occidentală a avut-o asupra Chinei. China a reuşit să nu demoleze. În Beijing nu au fost demolate câteva zeci de hectare de hale industriale, construite în anii 1950-1970, ci li s-au dat altă utilitate. Pot spune o utilitate magnifică. Sute de artişti expun aici zilnic, iar anual sunt organizate mii de evenimente culturale. Aici statele lumii poartă un dialog politic cu China prin intermediul artelor. Marile concerne economice mondiale plătesc sume imense pentru a avea dreptul de a filma videoclipuri promoţionale.

Partea de cultură tradiţională chineză este cea care atrage cel mai mult. Statul chinez îşi conservă, păstrează şi promovează propria cultură investind anual milioane de dolari. Dincolo de orice, cultura este un brand de ţară. Autorităţile chineze au înţeles foarte bine acest lucru.
Intreferenţe culturale există fără îndoială. Reprezentări ale culturii moderne chineze sunt tot mai evidente în întreaga lume. Deschiderea chinezilor, având în vedere că au tot mai mulţi bani, poate fi redată simplu: China este ţara care a făcut cele mai multe achiziţii cu valoare culturală din lume, în ultimii 4 ani. Asta înseamnă că dincolo de obsesia de a achiziţiona bunuri culturale, trebuie să existe şi un procent de pasiune.

– Se poate vorbi de o cenzură în cultura şi în arta chineză contemporană? Mă gândesc la câteva nume, reprezentaţi ai artelor contemporane, care sunt receptaţi în presa occidentală ca fiind dezidenţi.

– Este o întrebare care intră în zona politică. Aşa cum am mai spus, în mai multe locuri din ţară prin care am umblat pentru a-mi lansa cartea, există trei subiecte tabu în China: politica, religia şi sexul.

Am anumite date din media occidentală dar nu cunosc îndeajuns subiectul. Nu deţin, în paralel, o poziţie a autorităţilor chineze şi asta ar însemna să accept varianta occidentală. Nu sunt de acord să preiau părerea unei singure părţi, măcar şi din punct de vedere jurnalistic. De multe ori, ceea ce scrie presa din Occident este departe de realitatea pe care eu o trăiesc în Beijing.

– Aş dori să te referi, în câteva cuvinte, la cartea pe care urmează să o lansezi astăzi la Deva.

– „Descoperind China – Beijing” vine în deschiderea unei serii de texte despre China. Sunt poveşti în care prezint Beijingul în câteva ipostaze. Sunt situaţii în care am mers la pas, sunt locuri în care am revenit de două–trei ori încercând să înţeleg, de exemplu, ce vrea să reprezinte un templu dincolo de valoarea lui istorică. Beijingul este astăzi o mixtură de vechi şi nou. Beijingul se exprimă şi se dezvoltă cu o rapiditate de neimaginat; cel puţin pentru cei din România.

Cartea, dintr-o anumită perspectivă, este o variantă a unui ghid. Un ghid în care nu apar detalii despre costuri şi soluţii turistice, ci despre locurile care trebuiesc neaparat vizitate de cei care ajung în capitala Chinei. Pentru a cunoaşte spaţiul cultural public al Beijingului, a doua capitală culturală a lumii ca poziţie geostrategică, ai nevoie de mult mai mult timp decât un an şi jumătate. În carte am cuprins 30%-40% dintre spaţiile pe care le-am vizitat. Sunt secvenţe care pot contura imaginea culturală a unui centru urban plecând de la muzeee, temple, parcuri sau plimbări prin vechiul şi noul Beijing. Este fascinant Oraşul Interzis, Templul Cerului sau Palatul Imperial de Vară, monumente care sunt înscrise în patrimoniul UNESCO. În carte mă refer şi la mâncarea tradiţională, mâncare pe care o găseşti pe stradă, ca turist, mergând în renumita piaţă Tian Anmen. Sunt locuri care atrag zilnic sute de mii de turişti. Fac, în permanenţă, o paralelă cu România. Sigur, fiecare ţară la dimensiunea ei. În România investiţia în cultură este minimală şi doar la nivel teoretic. Eu prefer varianta chineză. Cea a conservării, promovării şi vânzării culturii spre exterior, ca brand de ţară.

– Ai lucrat în România ca ziarist şi cunoşti realitatea de aici. Cunoşti România reală. Cum vezi situaţia României acum, după un an şi jumătate cât ai lipsit din ţară?

– România se vede şi de la Beijing. Se vede, din păcate, dintr-o perspectivă nu tocmai plăcută. Autorităţile din România transmit mesaje ciudate, contradictorii şi incoerente.

Înainte să plec din ţară am fost jurnalist de investigaţie. Am avut o atitudine critică faţă de autorităţile din România. Întors în România am constatat că stratul de praf se aşterne tot mai mult în toate oraşele prin care am umblat. Griul pare să revină în viaţa cotidiană a românilor. În aceste condiţii nu am cum să fiu fericit. Nu vreau să afirm că prezenţa mea în România este una temporară. În condiţiile acestea analizez dacă cei care conduc destinele ţării, indiferent în ce domeniu, fie cultural, politic sau social, înţeleg, de fapt, că ei conduc o ţară. Scuzele că nu sunt resurse sau soluţii nu-i fac să pară mai frumoşi în ochii nimănui. Ei sunt puşi acolo pentru a găsi soluţii şi a transmite celorlaţi soluţiile lor. Din păcate dialogul lipseşte. Acest lucru îl văd şi de la Beijing şi, în ultimile zile, pe televiziunile din România. Este un dialog cu sine deconectat de la popor. Asta este trauma prin care trece România. La asta adaug o traumă pe care o are fiecare român în parte, o traumă personală dată de negativismul generat de societate. Fiecare individ trebuie să-şi aleagă propriul destin. Atâta timp cât românul nu-şi asumă propriul destin, refuzând să se prezinte la vot, considerând că acest gest este o răsplată negativă dată clasei politice, înseamnă că nu înţelege faptul că de el depinde schimbarea. O schimbare necesară de atâtea ori până când politicienii vor înţelege că trebuie să facă ceva pentru întreaga ţară, pentru populaţie şi nu doar pentru grupul pe care îl reprezintă.

– Să nu terminăm dialogul nostru într-o notă pesimistă… Spune-ne ce te-a impresionat cel mai mult în China?

– Respectul faţă de oameni. Mă refer aici la respectul autorităţilor chineze faţă de oameni. Cel mai emoţionant a fost faptul că am văzut autorităţi, la cel mai înalt rang în stat, foşti preşedinţi chinezi, actualul preşedintele al Chinei sau actualul premier şi alţi lideri politici vorbind despre România cu un respect pe care aş vrea ca actualul preşedinte al României, actualul Guvern sau viitorii lideri politici să-l folosească în discursul lor când vorbesc despre România mea. Nici o dată nu mi-am putut imagina că ajungând la 10.000 de kilometri de ţara în care m-am născut o să aud oameni, cetăţeni chinezi, recitând din Eminescu, Coşbuc sau Alecsandri cu o emoţie şi cu o trăire pe care nu am văzut-o de foarte multă vreme în România, oameni care consideră România un bun prieten. Atunci când constaţi că nu eşti singur într-o ţară cu apropape 1,4 miliarde de oameni asta te face să rezişti departe de ţara ta, te face să ai încredere în tine. Ai alături oameni care după ce au vizitat România, după ce au studiat şi cunoscut România au trecut în agenda lor scurtă România = Prieten.

– Vă mulţumesc şi vă doresc succes în continuare.

– Şi eu vă mulţumesc.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)

Evenimentul de la Deva a avut loc cu sprijinul Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, prin amabilitatea domnului director Gheorghe Ioan Mihuţ, căruia îi mulţumim pe această cale.
Vedeţi şi Dan Tomozei: Descoperind China – Beijing.
Următoarea întâlnire cu publicul are loc la Mediaş, pe data de 4 aprilie 2012, la Liceul Naţional de Gaze.

Impresiile lăsate în urma evenimentelor lansării volumului „Descoperind China – Beijing” în România le puteţi urmării pe blogul domnului Dan Tomozei aici.

Creativii români difuzaţi în modernism art documentaries

Lansare: miercuri, 14.03.2012, de la ora 19.00.
Cărturești Verona Cafe

„3 minute de celebritate” produs de Modernism.ro și A&A Records, co-produs de TVR Cultural și sprijinit de Institutul Cultural Român București se lansează pe 14 martie 2012, ora 19.00, la cafeneaua Cărturești Verona (București, Str. Arthur Verona nr.13-15). Box-ul cu 3 DVD-uri conține 81 de filme de 3 minute cu peste 120 de creativi români contemporani, în formula de interviu sau no comment. Acest produs cultural va fi disponibil după 14 martie 2012 în rețele de librării și magazine specializate din țară și în rețeaua Institutelor Culturale Românești din Străinătate din 17 orașe din lume.

Proiectul „3 minute de celebritate” face parte din seria lansată de Modernism.ro numită modernism art documentaries și are ca scop promovarea creativilor şi arhivarea evenimentelor artistice contemporane şi de cultură urbană din România, din zona artelor vizuale, ale artelor spectacolului și interdisciplinare.
Acest prim Box conține trei volume, fiecare conținând 28, 26 și respectiv 27 de episoade. Fiecare episod prezintă artişti, creativi și locații sau spații gazdă pentru evenimente creative. Materialele oferă informații dintr-o zonă exclusivistă, emergentă, prea puțin familiară publicului român şi străin. Acest produs cultural este primul din modernism art documentaries, serie dedicată promovării și arhivării prin filme documentare și artă video a scenei artistice românești contemporane.

Artiști și evenimente:
DVD 1
Dan Perjovschi, Loredana Brumă, Bogdan Raţa, Mircea Suciu, Dan & Mihaela Vezentan, Patricia Teodorescu, Andor Komives, Gili Mocanu, Mihai Zgondoiu, Otilia Cadar, Vlad Petri, Dan Perjovschi, Expoziția colectivă „Nu te supara frate”, Format 8, Cristi Târnovan, Nicolae Comănescu & Adrian Bojenoiu, Maxim Dumitraș „Dansând cu norii”, Zoltan Bela, „Mostra” – lansare digigraphie (Nicu Ilfoveanu, Michele Bressan, Bogdan Bordeianu), „Mostra” – lansare digigraphie (Vlad Petri, Lucian Bran, Bogdan Gîrbovan), Ciprian Ariciu, Nicolae Fleissig, Ana Cătălina Gubandru
DVD 2
Expoziția colectivă „Detaliile încep pășind”, Valeriu Mladin, Dan Palade, Iuliana Vîlsan, Alexandru Bunescu, Manuela Plăpcianu, Radu Boroianu, Aurel Tar & Francisc Chiurariu, Experiment artistic la metrou, Iacob Brănișteanu, Alexandru Potecă, Mirela Trăistaru, Dragoș Farmazon, Dan Raul Pintea, Cristi Gașpar, Perceptio – art experiment, Olivia Niţiş & Ciprian Ciuclea, Shukar Collective, Figure in. Figure Out, Cristina Dragomir, Noaptea albă a galeriilor 2010, episodul 1, Noaptea albă a galeriilor 2010, episodul 2, Pavilionul românesc Bienala de arhitectură de la Veneţia 2010, 20, 30, 40, 50, patru generaţii sub același acoperiș, Dan Perjovschi, Dan Voinea, Răzvan Ion, Eugen Rădescu, Cătălin Burcea
DVD 3
Otilia Cadar – „Wicked”, Aitch, Saddo, Sinboy – „Sleepwalk”, Carmen Acsinte – „Orașul din camera”, Mihai Zgondoiu – „Mix and Match”, Aurel Tar – „Delicii / Delights”, Dan Perjovschi, Francisc Chiuariu – „Delicii / Delights”, Modernism analog – Gibraltar ultraperiferic art corner, Istoria Benzii Desenate Româneşti (Alexandru Ciubotariu, Dodo Niţă, Puiu Manu, Dan Pleşa, Fredo & Pid’jin, Eugen Erhan, Tudor Muscalu), Muzeul Benzii Desenate, Alexandru Ciubotariu, Mihai Balko, Florin Ciubotaru, Marian Coman, Alexandru Pasat, Bucarest la mal-aimée (Dan Pierșinaru, Cosmin Gogu, Case care plâng, Camil Iamandescu), Bucarest la mal-aimée (Lucian Muntean, Şerban Mestecăneanu, Adrian Bulboaca), Tara, Diana Dochia, Alexandru Rădvan, Diana Dochia, Dorel Găină, Iosif Ştefan Tasi – Tajo, Napoleon Tiron, Maxim Dumitraş, Ştefan Călărăşanu, Dragoş Burlacu, Cristian Samfira
*parafrazare a celebrei zicale a lui Andy Warhol care spunea în 1968 că în viitor toată lumea va avea parte de 15 minute de celebritate („15 minutes of fame”)

Echipa:
Film Editor & Directed by: Cristi Farcaş
Presented by: Cosmin Năsui
Associates: Lucian Muntean, Ciprian Voicu, Oana Ioniță
Photographed by: Lucian Muntean
Musical Score: Various
Parteneri: A&A Records, Institutul Cultural Român București, TVR Cultural, Cărturești
Parteneri media: Partenerii Modernism http://www.modernism.ro/parteneri/
Cosmin Năsui, project manager
ism@modernism.ro
Mai mult pe Modernism.ro

Fascinaţia artei postmoderniste

În vocabularul criticii de artă, termenul postmodernism a apărut relativ târziu, mult mai târziu decât în comentariile criticii literare sau cel al deconstructivismului arhitectural. Termenul desemna, oarecum, o etapă ulterioară Modernismului. Introducerea cuvântului în lexicul curent al criticii de artă a apărut ca o necesitate datorată dezvoltării fenomenului artistic care se raporta tot mai mult la o lume în continuă schimbare. (vezi pagina Opinii)

În eseul esteticianului american Clement Greenberg (1909-1994), pictura modernistă[1] era descrisă prin definiţii ale Modernismului. În felul acesta termenul delimita o etapă din istoria artelor care era încheiată. O societate, în cursul dezvoltării sale, „sparge” noţiunile acceptate şi artiştii sau scriitorii trebuie să se despindă de acestea pentru a comunica cu publicul lor. „Toate adevărurile implicate de religie, autoritate, tradiţie, stil, sunt aruncate în discuţie, şi scriitorii sau artişti nu mai au răspunsuri la simbolurile şi referinţele cu care lucrează”, susţinea Greenberg. Trebuia găsită o noţiune nouă, pentru simplul motiv al unei logici elementare, care respinge definirea unui termen prin negaţie. Nu putea fi acceptată o definiţie prin intermediul căreia critica artistică să numească o etapă care, de fapt, nu mai exista.

Potrivit lui Greenberg, pictura „trebuie să insiste asupra atributelor ei materiale – pigmentul, forma suportului şi ineluctabila ei bidimensionalitate”[2]. Acest argument extinde limitele Modernismului până la o aşa zisă „abstracţie postpicturală”, pentru a o deosebi de conceptualism, creaţia ambientală şi happpening. Una dintre cele mai importante concluzii ale lui Greenberg este acea că „subiectul sau conţinutul trebuie să se dizolve în formă şi, acest conţinut, trebuie evitat cum este evitată ciuma”.[3]

În SUA, dezacordul faţă de Modernism s-a manifestat sub forma unor idei radicale ce aparţineau tinerei generaţii de artişti. Fără a purta numele de Postmodernism, una dintre mişcările artistice se opunea „artei ca artă în sine”. În anul 1972 în cadrul expoziţiei „Documenta 5” de la Kassel, expoziţie consacrată „investigării realităţii”, imaginile prezentate reconstituiau reproduceri banale ale unor subiecte voit neinteresante cu portrete, vitrine de magazine sau peisaje urbane. Dimensiunile monumentale ale lucrărilor aminteau de reprezentările Expresionismului abstract, dar efectul urmărit era unul mai curând Suprarealist – de mister. Fotorealismul adoptă tehnicile artei Pop. Sculptorii folosesc tot mai mult materiale sintetice precum plasticul. Gruparea constituită în jurul lui John De Andrea construia compoziţii narative, cu scene violente ale confruntărilor politice din acea vreme, compoziţii tridimensionale în care personajele erau îmbrăcate cu haine adevărate pentru a accentua impresia de instantaneu, de „pietrificare” a unei acţiuni.

Cu toate acestea avangarda anilor ’70, din secolul trecut, este departe de a constitui o mişcare unitară. Un element comun al eforturilor artistice rămâne recuperarea unor valori pe care Modernismul le nega cu vehemenţă, cum ar fi de exemplu: naraţiunea, simbolul, mitul şi primitivismul. Asamblarea şi reasamblarea, fenomene care duc în anii ’70 la construcţia primelor instalaţii sau la conceperea acţiunilor lui Joseph Beuys, alături de expoziţia din anul 1976 al lui R.B. Kitaj, din galeria londoneză Hayward, sunt evenimente care pun în evidenţă o nouă mentalitate. Este vorba de o mentalitate experimentalistă, cu o anumită atitudine socială şi culturală.

Despre contemporaneitatea postmodernă s-a afirmat de multe ori că adoptă o atitudine trans, dar mai ales post-istorică, pentru că noile producţii artistice aparţin trecutului, dar un trecut în care era inclus prezentul ca o etapă a acestuia, alcătuind împreună o structură duală. Postmodernismul s-a născut din Modernism şi moşteneşte mentalitatea acestuia, având o istorie de aproximativ 50 de ani. Uneori Postmodenismul a fost definit ca „o stare de criză care s-a cronicizat”. Cu toate acestea modernul se încheie în postmodern. Atâta timp cât judecăm istoria artelor din perspectivă modernă, Postmodernismul va rămâne ca fiind ceea ce este, şi anume, o judecată pe care Modernismul nu a cunoscut-o. Vocaţia Postmodernismului este de a „deturna” drumul Modernismului, la fel cum Dada includea propria negaţie. Şi, cu toate acestea, nu putem vorbi de un curent anti-modern ci, doar de o faţetă a modernului. Postmodernismul provine din Modernism dar merge spre altă direcţie. Postmodernismul nu îşi propune să rezolve criza despre care vorbeam, ci, dimpotrivă, să o legifereze. Direcţia Modernismului se întâlneşte brusc cu cea a Postmodernismului şi, perspectiva modernă îşi încheie supremaţia. Postmodernismul se defineşte mai greu, dacă nu cumva chiar refuză să facă acest lucru. Este un fenomen straniu care se sustrage şi, în acelaşi timp, se propune pe sine ca temă. Modernismul avea un reper constant şi acesta era dat de mişcarea continuă de înnoire. La un moment dat acest drum a luat sfârşit. Postmodernismul vine să constate că nu istoria s-a sfârşit ci, doar calea urmată de Modernism.

„Există o ştiinţă de tip obişnuit, prin cunoaşterea exactă a lucrurilor; există una de tip mai ridicat, prin cunoaşterea lor în Idee, adică o cunoaştere nu este doar exactă, ci şi adevărată. Opera de artă nu e făcută nici din adevăruri de exactitate, pe care să le poţi regăsi cu rigoare ştiinţifică, nici din adevăruri de ordinul Ideii. Nici o ştiinţă, a conceptului sau a Ideii, nu te face să creezi, de o parte, să înţelegi şi să redai creaţia, de alta”. Aceste cuvinte aparţin lui Aristotel care vorbea despre universul lui Platon. „Fragmentarea, nedederminarea şi neîncrederea în totalitatea discursurilor universale sau totalizatoare reprezintă esenţa gândirii postmoderne[4]”, spune Titu Toncian.

Postmodernismul înseamnă a privi trecutul şi a practica o cultură eliberată de ierarhii ale unor valori consacrate. Artistul postmodernităţii devine contemporan cu ceea ce este de fapt contemporan, cu tehnologia, cu informaţia care circulă liber la nivel global, cu o lume violentă care se mişcă rapid, cu o societate de consum de multe ori artificială.

Termenul de spaţiu cibernetic a fost inventat de scriitorul de romane ştiinţifico-fantastice William Gibson în cartea Neuromancierul şi era definit ca o „halucinație consensuală”. Noţiunea este aplicată şi unui spațiu generat de software într-un calculator care crează experiențe în realitatea virtuală. În lumea virtuală poți comunica diverse idei cu oameni din diferite colțuri ale lumii, poţi face cumpărături sau poți face artă.
Arta electronică este considerată limita esteticii postmoderne. Când tehnologia în ultima ei fază, „ultramodernistă”, se leagă din nou de primitivism sau spaima mitologică devenită „esențială şi radicală, nu ne mai aflăm în fața unei lumi a simulacrului şi a hiperrealismului, ci a unui nou orizont al tehnologiei virtuale şi al sfârșitului definitiv al fanteziilor realului”[5]. (Grigore Roibu)

---

[1] Arts Yearbook, New York, 1960.
[2] Clement Greenberg – The New Art, New York, 1966.
[3] Clement Greenberg – Avant-Garde and Kitsch, publicat în Art and Culture, New York, 1966.
[4] Titu Toncian – Experimente şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale. Editura Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj, 2008.
[5]Larry McCaffery – Luind Realitatea Studio: o Casebook de cyberpunk şi science fiction postmodern. Durham, Carolina de Nord: Duke University Press 1991.

Citiţi pe această temă: Reflecţii estetice; Despre artă; Opinii – Din postmodernism.

Punct şi contrapunct

Politicul în artă şi
deconstrucţia limbajului vizual

Am considerat întotdeauna că artele au fost şi sunt influenţate de sistemul social, politic şi economic în care se dezvoltă şi există. În cadrul artelor contemporane reprezentările vizual-plastice se caraterizează pe o integrare a condiţiilor de producţie. Pictura, sculptura şi poezia, din perspectiva artelor tradiţionale, au un ideal comun: să imite natura şi să o transpună spontan.

Odată cu Romantismul, revendicarea autonomiei artei a fost dublată de pretenţia la suveranitate. Altfel spus, artistul este cel care decide în privinţa a ceea ce aparţine sferei estetice. Procesul de cunoaştere şi integrare a artei promovează un nou tip de estetic ce se îndepărtează de dialogul dintre privitor şi creator. Asistăm la o descătuşare a culorii, a figurilor şi formelor de lumea real obiectivă. Arta nu îşi mai propune să reprezinte aerul realităţii, mimesis-ul fiind dat la o parte. Asistăm la un proces al deconstrucţiei. Această direcţie se caracterizează prin ideea de non-liniaritate a procesului de elaborare formală, proiectarea şi manipularea formelor în spaţiu devenind un proces conceptual care duce la o imagine organică sau un demers al descompunerii formelor geometrice. Scrierile filozofului francez Jacques Derrida şi ideea deconstrucţiei constă în jocuri de cuvinte combinate cu o punctuaţie unică, pentru a ilustra ideea absenţei de sens, considerată de acesta ca fiind universală. Jocul liber al imaginaţiei poate duce la ruperea dintre conţinut şi formă. Arta capătă o libertate care pare să se întoarcă împotriva ei. Mişcarea Fluxus, născută în anul 1961, la New York, prin denumirea ei trimite la „starea de flux în care se dizolvă artele”, adică manifestări ca anti-poezia sau anti-muzica, devin artă şi oricine poate deveni un creator. Există voci care afirmă că arta se zbate, că nu mai există norme şi asistăm la moartea acesteia. Începând cu arta contemporană, care este privită sceptic de toţi cei care se folosesc de o privire tradiţională şi continuând cu orice cultură avangardistă, acel gen de „erupere” creativă care nu se încadrează în tipare este considerată ca fiind destinată celor avizaţi. Joseph Beuys va avea însă o altă părere crezînd într-o artă extinsă şi în implicarea socială şi politică a artistului care ia atitudine faţă de problemele lumii contemporane. Beuys susţinea libertatea artei în conexiunile sale cu alte domenii precum literatura şi ştiinţă.

Cum să explici pictura unui iepure mort? se întreba Beuys în cadrul unei acţiuni artistice din anul 1965. Cum să explici aventura formei unui receptor atent doar la limbajul plastic tradiţional şi cum să susţii un discurs despre imagini invariabile şi nelimitate. Asta dorea să spună Beuys. El a provocat, a fost controversat şi a avut mereu un mesaj de transmis societăţii. De fapt, pentru el arta ţinea de o atitudine, de un mod de a privi lucrurile şi de a te implica. „Arta este viaţă, gândirea este sculptură”, acesta este principala teză ideologică a lui Joseph Beuys.

Postmodernismul devine un atac indirect asupra Modernismului fiind reticent în faţa pretenţiilor celor care susţin că sunt deţinătorii secretelor, adevărului şi eticii, care pot fi aplicate în sistemul social prin intermediul artelor şi al conceptelor. Artiştii promovează amestecul cuvintelor cu arta, şi tehnica colajului într-o încercare de a multiplica mediile şi mesajele. Mass-media devine o temă fundamentală pentru artă  prin materialele pe care le propunea: monitoare video, ready-made-uri sau descrieri ale unor obiecte mediatice. Pentru că arta a fost nevoită să se structureze politic ea a fost nevoită să se modifice în relaţie cu lumea. Dintr-un anumit punct de vedere pliticul are nevoie de artă prin reprezentaţie, iar în acelaşi timp, artele nu se pot substitui politicului.
Un predecesor al Postmodernismului este Andy Warhol, prin modul în care foloseşte simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute pentru a aduce obiectul comun în cadrul galeriei de artă. Robert Rauschenberg a ridicat în rang rolul cinematografului şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase, înlăturând graniţa dintre artele aşa-zis joase şi înalte.

În rândul colecţionarilor şi a muzeelor de artă apare, pentru prima dată, o disociere între arta modernă de cea contemporană. În anul 1949, revista Life sugera că Jackson Pollock ar putea fi cel mai mare pictor american în viaţă. Deci nu mai era modern, ci contemporan. Atunci când s-a conturat profilul stilistic al artei moderne, mediul artei contemporane dezvăluia un ansamblu de trăsături foarte diferite de cele care defineau estetica vizuală modernă. Acest lucru a făcut ca Muzeul de Artă Modernă să se găsească într-un fel de încurcătură neprevăzută în achiziţionarea lucrărilor, datorită faptului că arta contemporană încetase să mai fie modernă.
A fi contemporan înseamnă a trăi în pas cu vremurile. Aceste concepţii încep să fie exprimate în cercuri de avangardă începând cu Duchamp şi mişcarea Dada, iar apoi, în anumite aspecte ale Suprarealismului, căpătând o expresie pe deplin încrezătoare o dată cu Pop Art-ul. Arta plastică a fost şi rămâne, prin câmpul ei de posibilităţi imense, principala modalitate de a explora şi a transmite mesaje societăţii, desfăşurându-se ca un continuu dialog între artist şi societate.

A privi o imagine sau o lucrare înseamnă a pune întrebări. Lumea artei nu poate fi decuplată de lumea socială şi politică. Tentaţia de a utiliza opera de arta în scopuri politice subzistă şi în cazul avangardei postbelice, la mişcări precum Fluxus, Arte Povera, Supports/Surfaces sau la artişti precum Hans Haacke. Responsabilitatea artistului ţine de domeniul politicului din momentul în care se pune problema utilitaţii politice şi sociale a artei. Responsabilitatea politică este corolarul angajamentului politic al artei însăşi. Acestea categorii apar odată cu paradigma avangardei istorice, care implică voinţa de a acţiona în mod direct asupra realităţii cu mijloacele artei şi de a înlocui opera printr-un travaliu, virtualmente politic, situat la frontiera dintre artă şi viaţă. Atunci când arta şi politica nu mai întreţin o relaţie de exterioritate, ci arta asimilează politicul şi politicul integrează arta, judecata nu poate să se plaseze decât pe teren politic.de lumea socială şi politică. (Grigore Roibu)

Despre blog

Epoca modernă transformă artele vizuale în tehnologie.
Postmodernismul plasează artistul în actualitate.

De ce acest blog?

Pentru că trăim în era digitală şi prezentarea sau arhivarea muncii unui artist se face extrem de uşor în reţeaua de Internet. Ca autor al acestui blog doresc să vă informez şi să transmit opinii sau păreri alternative, deseori nesemnalate prin alte mijloace de informare. Cititorii pot colabora prezentând opiniile lor asupra spaţiului vizual-plastic contemporan. Orice informaţii care relatează evenimente culturale importante şi sunt argumentate printr-un discurs coerent sunt binevenite. Îmi propun ca în rubricile acestui blog să apară păreri ale mai multor autori, cât şi comentarii critice despre noile producţii vizuale din cadrul artelor contemporane. Cei care scriu în general despre artă văd critica din acest domeniu ca un instrument laudativ a unei acţiuni sau a muncii artistice, fără a ţine cont cine sunt „meşterii” autori, cu ce se ocupă aceştia sau, mai bine zis, cu ce ocupă spaţiul expoziţional al unui oraş. În mare parte, aceste articole apărute în diverse publicaţii scrise şi on-line nu exprimă părerea autorului despre ceea ce a văzut, fiind concepute sub forma unui şablon. Cronicile plastice, de film, analiza unor articole din publicaţile de specialitate în domeniul artelor vizuale sau pur şi simplu relatarea unor acţiuni plastice vor purta semnătura celor care au asistat la acel eveniment sau sunt rezultatul studiului individual al semnatarului, materialul fiind opinia şi responsabilitatea acestuia. Pentru a cuprinde o arie cât mai largă de analiză a fenomenului artistic contemporan vom prelua articole, pe care le considerăm interesante, din ziare, publicaţii şi bloguri. Am realizat acest blog din dragoste pentru artă şi pentru a vă informa, fără a avea pretenţia că suntem jurnalişti. Vom încerca să emitem păreri critice sau de analiză despre tradiţiile care s-au păstrat şi inovaţiile care au contribuit la cristalizarea artei contemporane aşa cum este ea acum. Vom prezenta ce se întâmplă în arta experimentală ca modalitate de expresie la care apelează artistul secolului al XXI-lea, în dorinţa sa de a transmite mesaje societăţii postmodeniste în care trăieşte. Vom încerca să vă facem să înţelegeţi noile modalităţi şi mijloace folosite de artiştii contemporani şi a modului cum modelează ei codul metodelor tradiţionaliste pentru a provoca şi pune întrebări ca reacţie la realitatea actuală. Cititorilor acestui blog o să le adresez rugămintea să aibă răbdarea de a se uita peste materialele publicate şi, după ce le-aţi „răsfoit”, să lăsaţi câteva cuvinte prin care vă mărturisiţi părerile dumneavoastră (precizez însă că vom cenzura comentariile care apelează la un vocabular neadecvat).

Mulţumesc în numele tuturor celor care au răspuns invitaţiei şi mi-au trimis diverse materiale scrise.
Grigore Roibu

Pentru că Matt Mullenweg a creat WorldPress ca fiind un serviciu de blogging „deschis” şi, astfel, orice cetăţean poate deveni jurnalist conectându-se la internet, aştept materiale de opinie din partea tuturor celor capabili să emită păreri critice argumentate, care au ceva de spus în domeniul artelor vizuale. Materialele acestui blog sunt publice şi pot fi preluate de alte publicaţii scrise sau on-line, cu precizarea şi rugămintea de a cita sursa – artavizuala21 – şi autorul materialului sau al imaginilor.

Ne puteţi scrie şi trimite materialele dvs. pe  adresa artavizuala21@gmail.com