Terapia prin artă

O nouă viziune asupra dezvoltării personalităţii creative

Pictura, muzica, desenul, sculptura, modelajul şi teatrul reprezintă mult mai mult decât forme de artă. Ele reprezintă o cale către dezvoltarea personală cu ajutorul cărora putem depăşi anumite probleme.

Chiar dacă nu suferi de o afecţiune, cursurile de artă pot ajuta să te deconetezi de la un program încărcat şi te vor „proiecta” spre acele paliere ale fiinţării de confort psihic şi angajare în meditaţie care generează o stare de bucurie şi plăcere. Arta poate vindeca diferite stări patologice. Această idee este foarte veche şi a fost aplicată încă din Antichitate.
Personalităţi ale acelor timpuri cum ar fi Platon, Aristotel, Plutarh şi Pitagora recomandau în scop terapeutic contemplarea operelor de artă. Opera de artă, prin emoţiile şi trăirile pe care le evocă ca elemente incorporate şi sugerate, crează o punte între creator şi omul care contemplă produsul artistic. În China şi Japonia virtuţile artei erau folosite pentru a trata stări pshilogice precare. Această terapie stimula însănătoşirea. Pacienţilor li se recomanda pentru vindecarea stărilor fizice şi în special psihice să picteze sau să deseneze în natură. Era o terapie prin culoare.

În ultimul timp cercetările medicale au ajuns la concluzia că virtuţile terapeutice ale artei sunt legate de tipul şi de subiectul lucrărilor, de pregătirea intelectulă şi de maladia pacientului. În cazul melancoliilor cronice şi depresiilor nervoase grave folosirea terapiei culorilor a căpătat o largă aplicare în ţări cum ar fi de exemplu: SUA, Japonia, China, Federaţia Rusă, Franţa ş.a.
Cercetările recente au arătat că nu orice lucrare de artă are un impact pozitiv asupra sănătăţii. În acest proces empatic acţionează anumite pârghii ale interiorităţii fiinţei umane, ale psihicului şi ale nivelului cultural al individului. Unele lucrări prin cromatică şi subiect au un efect neliniştitor şi, de aceea, trebuie evitate în terapia pacienţilor. De exemplu, contemplarea picturii lui Leonardo Da Vinci, celebra Gioconda, are un efect neliniştitor şi trebuie evitată de către persoanele agitate. În schimb, operele pictorilor Turner, Poussin, Degas sau Cézanne au un efect terapeutic extrem de pozitiv. Un efect deosebit îl au reproducerile după Capela Sixtină pictată de Michelangelo, lucrările pictorului neoclasicist francez Jacques-Louis David şi cele ale impresioniştilor Manet şi Renoir, pline de lumină şi culoare.
Terapia prin artă poate fi folosită pentru a trata afecţiuni precum bolile gastrice, hepatice sau pancreatice. Schimbarea stării psihice a pacientului, eliminarea stresului şi efectele benefice ale culorilor duc la o vindecare mai rapidă decât cu ajutorul terapiilor clasice.
Una dintre cele mai populare terapii prin artă este pictura. Fie că faci parte dintr-un program intens în care trebuie să vizitezi muzee şi să admiri opere de artă, fie că urmezi un curs de pictură, această terapie este una dintre cele mai de succes în tratarea anumitor afecţiuni, dar şi a stărilor de anxietate.

Terapia prin artă este o terapie alternativă care se adresează în special copiilor şi adolescenţilor care sunt reticenţi la metodele tradiţionale. Cu toate acestea terapia prin arta este recomandată şi toxicomanilor, persoanelor marginalizate şi chiar celor în vârstă. Aceasta metodă poate fi aplicată în cazul adulţilor pentru a depăşi anumite probleme personale, pentru a se cunoaşte mai bine şi pentru a avea mai multă încredere în propria persoană. Deoarece creativitatea a devenit una din problemele de bază ale psihologiei, fiind o materie de studiu pentru psihologi marcanţi precum Guilford, Taylor, Torance, aceasta nu poate fi abordată decât prin prisma personalităţii ca proces şi produs. Sub raport psihologic creativitatea nu este o capacitate autonomă, ci rezultanta organizării optime a unor factori de personalitate diferiţi. Inteligenţa nu este omogenă ci este corelată cu disponibilitatea de a înţelege, de a percepe şi decripta semnificaţii şi simboluri.

Terapia prin artă implică mai multe forme de artă cum ar fi de exemplu: pictura, teatru, dansul, colajul, modelajul sau fotografia. Scopul terapiei prin artă este de a îndepărta stresul sau traumele trăite de către o persoană şi deschiderea ei către lucruri ce duc la evoluţia personală. Tot prin această terapie, o persoană devine mai umană, prin simplul fapt că nu îşi reprimă adevăratele sentimente şi trăiri.
Acest tip de terapie implică comunicare, exprimare şi conectare asupra propriei persoane. Arta este o sursă de eliberare care ajută la transformarea personalităţii şi depaşirea anumitor probleme. Nu în ultimul rând, terapia prin artă ajută la dezvoltarea spiritului creator. Chiar dacă nu suferim de o anumită afecţiune sau nu am trecut prin traume, terapia prin artă este o cale a descoperii sinelui şi a propriei personalităţi, care duce la o stare de bine şi confort. Motivaţia care energizează şi susţine activitatea creatoare este de factură intrinsecă. Printre motivele care favorizează creaţia sunt nevoia de autodepăşire şi curiozitatea. Comportamentul creativ se structurează eficient dacă individualuitatea şi unicitatea se pot manifesta în voie şi dacă din exterior nu acţionează factori care să blocheze creativitatea. Sigur, acest lucru pare ceva mai dificil în societatea noastră care se confruntă cu probleme zilnice, cărora trebuie să le acordăm o mare parte din timp. În aceste condiţii acţiunea formativă de dezvoltare a creativităţii trebuie să devină un deziderat. Crearea unei atmosfere de siguranţă şi necondiţionare este o primă etapă care duce spre libertatea de exprimare. Nu o să insist asupra blocajelor creativităţii, ci o să revin asupra temei majore din acest articol, cea a beneficiilor pe care le aduce trerapia prin artă şi arta ca formă de manifestare a spiritului uman, în general.

Terapia prin artă este un tip nou de tratare a afecţiunilor fizice şi psihice, care a apărut în Antichitate, dar a început să fie practicată abia în anii 1930, în Anglia şi Statele Unite. Experientele din trecut şi visele pentru un altfel de viitor pot fi redate cu ajutorul terapiei prin artă. Imaginile pe care un pacient le configurează sau cărora le atribuie o anumită semnificaţie dezvăluie adevărata sa personalitate. Studiile sistematice asupra creativităţii au ca dată de început, acceptată de specialişti, anul 1950[1], când J.P. Guilford, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie, elaborează declaraţia inaugurală intitulată „Creativity”, în care atragea atenţia asupra neglijării acestui subiect de către psihologi şi a săraciei studiilor într-o arie fundamentală a comportamentului uman cu atât de largi implicaţii economice şi sociale[2].

Atunci când mergi la un curs de terapie prin artă nu trebuie să fii specialist în arta respectivă. De exemplu, care vrei să mergi la cursurile de pictură nu este obligatoriu să ştii să pictezi sau să desenezi. Un curs de modelaj nu presupune cunoştinţe de ceramică, chimie sau tehnologii de ardere a produsului. Trebuie doar să ai pasiunea pentru frumos şi dorinţa de a te exprima liber. Diversele forme artistice cum ar fi teatrul, dansul, colajul sau sculptura pun în mişcare corpul, mintea sau inventivitatea şi duc la îndepărtarea angoselor şi temerilor. Artele platice ajută individul, sau pacientul, să se distanţeze de lucrurile care îl frământă şi să vadă în altă lumină libertatea individuală de exprimare. De la iniţierea în tainele desenului şi până la magia amestecului culorilor, de la întâlnirea cu misterele Egiptului Antic sau mitologia Greciei şi până la marii artişti ai secolului al XX-lea, educaţia artistică vine să exploreaze pârghiile interioare ale propriului univers creativ. Vizionarea unor opere celebre realizate de pictori şi sculptori de geniu cum ar fi: Delacroix, Goya, Rodin, Braque, Moore, Vasarely sau Brâncuşi pot schimba starea psihică a unui individ. În acest sens recomand încă o dată Google Art Project, proiect care vă introduce în marile muzee ale lumii şi a creaţiei marilor maeştri stând în faţa computerului, la dumneavoastră acasă. Pentru mine acest proiect a fost o mare bucurie. Trebuie subliniat că atunci când se abuzează de imagini şi creierul oboseşte cu prea multe vizionări pot să apară tulburări de auz sau de vedere, ajungându-se la Sindromul Stendhal[3], descoperit de celebrul scriitor. Acest sindrom apare de multe ori la turiştii care într-un timp foarte scurt parcurg celebrele colecţii de artă din marile muzee, stând ore în şir în faţa acestora, ceea ce duce la stres şi oboseală psihică. (Grigore Roibu)


[1] Welsh G.S, 1973, p.231; Puccio G.J., 1989, p. 13.
[2]
Guilford J.P., 1950.
[3]
Termen medical. Desemnează o stare de şoc apărută când o pictură sau o formă de artă copleşesc privitorul.

Hiromu Okuda: sunet şi spaţiu

Modelând frumuseţea naturii şi a tradiţiei din Shigaraki

Sunetul munţilor înalţi, apă curată, copaci, pământ. Aş vrea să creez arta care să evoce sunetele nostalgice imprimate adânc în memoria noastră şi care rezonează cu viaţa. Sper că munca mea va rezona diferit pentru fiecare privitor în propriul său fel”,[1] spune Hiromu Okuda.

Hiromu Okuda crează obiecte mari re-asamblate folosind roata de olărit şi alterându-le pentru a da formă pieselor, pe care apoi le despică pe mijloc, arde secţiunile neglazurate la temperaturi înalte şi, în final, le reasamblează combinându-le cu lemn natural. Pentru că forma trasă la roată este despicată în două, pe verticală, avem ocazia să vedem urmele lucrului la roata olarului şi amprentele degetelor pe interiorul vasului, urme care în mod normal nu sunt vizibile. O stare de spirit tandră este emanată din poteria neglazurată, învăluită în variate tonuri de roşu, modelate de forţe naturale. Ritmul trasului la roată şi a presării vizibile pe vasele mari rezonează în spaţiul înconjurător şi, în combinaţie cu răsucirile naturale ale lemnului, creează o ambianţă fascinantă. Okuda îşi numeşte obiectele expuse, create din materii organice care îmbină lemnul şi ceramica, „Sunet şi Spaţiu”. Spaţiul în care lucrările sale sunt expuse păstrează un echilibru delicat, invocând în acelaşi timp trecutul antic, pe care îl conjugă cu prezentul nemijlocit al lumii naturale.

Toshimichi Kuwayama, directorul Muzeului de Artă Modernă Shiga a prezentat opera lui Okuda în modul următor: „Fundamental pentru întreaga sa creaţie este lucrul la roata olarului şi arderea la temperatură înaltă. Tehnicile tradiţionale sunt de asemenea un important factor în formele sale puternice, tehnici care implică extensiv şi cu îndrăzneală urmărirea expresiei ceramicii moderne. În piesele lui Okuda suntem surprinşi de secţionările ascuţite ale vasului, amprentele mâinilor şi curbele naive fascinante, produse de forţele centrifugale pe interior, precum şi de prospeţimea atrăgătoare a lemnului natural ” (1989, Shigaraki Four-Man Show, Plus Minus Gallery).

Hiromu Okuda la roatăAşa cum spune Kuwayama, tehnica lucrului cu ajutorul roţii de olar este o metodă tradiţională din Shigaraki folosită pentru producerea de obiecte mari. Okuda s-a născut în Nagano, Shigaraki, prefectura Shiga, în anul 1949. În trecut, în perioada Eto, Shigaraki era cunoscut pentru producerea de vase speciale, pentru ceai, în care această licoare era prezentată Împăratului Uji. Cei mai pricepuţi olari erau convocaţi la Shigaraki să facă aceste vase folosind tehnici de mare fineţe, cunoscute în acea perioadă doar de ceramişti iniţiaţi în secretele acestei tehnologii. Printre aceşti experţi ai perioadei Edo se număra şi Okuda San’emon, un strămoş al lui Hiromu Okuda, care face parte din cea de-a 14-a generaţie descendentă din San’emon. Bunicul lui Okuda deţinea titulatura de ‘Okuda Sanraku’, iar tatăl său a fost primul meseriaş care a făcut reliefuri folosind mulaje din ipsos. În timpul studenţiei, Okuda a expus la secţiunea de ceramică a expoziţiilor de artă regionale diferite producţii ceramice, obţinând de fiecare dată premii. După absolvire, Okuda a fost angajat la departamentul design al Ohmi Chemical Industry Co. din Shigaraki. Aceasta a fost o perioadă de avânt economic care a dus la cererea pe piaţa japoneză a primelor reliefuri arhitecturale din ceramică, iar unii dintre liderii artistici s-au întâlnit la Shigaraki pentru a lucra la acestea. Secţiunea placată cu negru al edificiului Sun Tower, care simboliza Expoziţia Mondială de la Osaka din anul 1970, a fost creată de Ohmi Chemical Industry. Arhitectul turnului a fost Taro Okamoto, iar Okuda a participat la acest proiect ca fiind angajat al departamentului design. Okuda a creat manual toate piesele pe care le-a proiectat Okamoto. Astfel, a avut ocazia să-şi şlefuiască simţul construcţiei spaţiale pentru a transmite prin intermediul tehnicii sale stări sufleteşti, lucrând alături de artişti consacraţi, cum ar fi de exemplu Okamoto şi Sofu Teshigawara, de la şcoala de aranjament floral Sogetsu, într-un context în care obiectele de artă erau create pentru spaţii arhitectonice.

Hiromu Okuda

La vârsta de 23 de ani Okuda a plecat de la firmă hotărând să-şi facă o carieră proprie ca ceramist. Doar cu o roată de olărit manuală, a creat şi vândut vase pentru aranjamente florale de avangardă şi şi-a construit propria identitate artistică expunând anual în Kyoto. A folosit tehnici noi pentru a-şi dezvolta propria formă de expresie contemporană, explorând mediul ceramicii din mai multe unghiuri, experimentând noi materiale şi incorporând obiecte, mai mult sau mai puţin convenţionale, cum ar fi de exemplu nisip şi cutii de conservă. În anul 1984, el s-a gândit serios asupra posibilităţilor de expresie unică pe care o are ceramica, prin însăşi tradiţia ei şi a început să folosească roata de olărit.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, olarii japonezi au extins domeniul de aplicare al olăritului de la vasul tradiţional, la obiecte ceramice complexe, absorbind curentele artistice ale anilor ’80, pentru a crea instalaţii şi lucrări bazate pe acţiune. Este interesant de remarcat că dintre numeroasele posibilităţi pe care le avea la dispoziţie, Okuda a ales să producă piese de mari dimensiuni, la roată, folosind tehnicile tradiţionale ale oraşului natal Shigaraki. În timp ce lucrează la roată şi îmbină piesele, Okuda îşi aminteşte cum în copilărie se uita la olarii din vecini, pentru a „fura” din măestria acestora, încercând apoi să folosească şi el aceste tehnici bazate pe roata mare de olărit.

În acelaşi timp, în centrul istoric Shigaraki erau artişti tineri ce împărtăşeau aspiraţiile şi viziunile noi ale lui Okuda despre ceramica antică în contextul artei contemporane. În anul 1986 mai mulţi tineri olari au format un grup denumit Ceramic Annex Shigaraki, care avea intenţia de a crea o ceramică nouă, neconvenţională. Olarii tineri care formau miezul acestui grup, ce nu era restricţionat doar la olarii localnici, invitau colegi din alte regiuni cum ar fi de exemplu Tokyo şi Mino, artişti ce se afirmă treptat şi încep să expună împreună. Acest grup respingea ierarhizarea şi facţionalismul ce exista din plin în lumea ceramicii, olarii fiind puşi în situaţia să apeleze la propriile legături pentru a-şi extinde pieţele de desfacere. Grupul acumula forţe artistice din Shigaraki şi se afirma tot mai mult ca o comunitate creativă. Rolul lui Okuda ca figură centrală a acestui grup a fost considerabil.

Okuda şi-a extins creaţia şi în străinătate. Legăturile sale externe au început în anul 1989, când a obţinut o bursă Rockefeller pentru a crea o serie de piese la Archie Bray Foundation în Helena, Montana, SUA. În următorul an şi-a expus lucrările la Main Art Gallery, din Fullerton School, California State University. A fost invitat să participe la JINRO Ceramic Art Exhibition în 1994 şi, în 1999, la Avant Garde Trends of Contemporary Japanese Ceramic Art, organizat de Museum van Bommel van Dam, Venlo, Olanda (coordonat de Shigaraki Ceramic Cultural Park). În anul 2000 a fost invitat ca artist ceramist la International Ceramics Studio din Kecskemet, Ungaria. O altă apariţie internaţională demnă de remarcat este cea din anul 2002, de la International Ceramics Exhibition, la Taiwan’s Yingge Ceramics Museum. În anul 2008, Okuda a fost invitat de Manchester Craftsmen’s Guild ca principal artist pentru a face demonstraţii la National Council on Education for the Ceramic Arts (NCECA) din Pittsburgh, Pennsylvania, SUA. În timpul acestei rezidenţe la Pittsburgh a creat împreună cu soţia sa 300 de copii după vase tradiţionale, expunând la Greenhouse Gallery. Demonstraţiile lui Okuda în tehnica olăritului la scară mare a găsit în SUA un public numeros, artistul conştientizând valoarea acestor priceperi care i-au fost transmise pe parcursul mai multor generaţii, neîntrerupt timp de sute de ani.

Rezidenţa la Pittsburgh s-a dovedit a fi o experienţă importantă pentru Okuda care şi-a amintit de rolul său în continuarea tradiţiei. Şi-a reafirmat convingerea că opera sa din viitor va fi dedicată transmiterii frumuseţii pe care o poate transmite prin intermediul ceramicii din Shigaraki, a istoriei, a tradiţiei, a mediului natural şi a datinilor pământului unde s-a născut şi a crescut. În timp ce străinătatea i-a oferit un mod particular, dar conştient de a lucra şi explora calitatea unică a argilei, în Shigaraki a găsit o nouă soluţie pentru demonstrarea frumuseţii argilei – numită comoara din Shigaraki – care prin intermediul creaţiei lui artistice primea „sufletul” şi spiritul unei tradiţii ce se perpetua de sute de ani.

Hiromu OkudaOkuda şi-a descris propria creaţie ca fiind: „frumuseţea formativă a naturii din memoria oamenilor[2]”. Bineînţeles că aceste cuvinte nu se aplică doar la o anumită serie de piese. Okuda îşi construieşte piesele cu o abordare extrem de neobişnuită pentru un artist japonez, pentru că stilul său îşi propune să încorporeze natura însăşi în lucrări. Estetica artei sale caută să atingă simţul înnăscut de frumuseţe naturală al oamenilor care a fost, fără îndoială, alimentată de ambientul bogat de la Shigaraki. Hiromu Okuda continuă să urmărească propriul stil în ceramică, inspirat fiind de identitatea sa regională şi de tradiţie.
Hiroko Miura – curator al Museum of Contemporary Ceramic Art, Shigaraki Ceramic Cultural Park din Shigaraki, Japonia.
(Articol din revista Art and Perception, martie 2009, nr.75, traducerea: Koncz-Münich András).


[1] Mizu’umi no. 88, THE SHIGA BANK, LTD. (1989).
[2]
Ibid.

Câmpul cu lut şi trăirea ceramicii

Una din metodele interesante ale art-terapiei este lucrul la „câmpul cu lut” (Arbeit am Tonfeld), inventată şi dezvoltată în anii ’70 de profesorul Heinz Deuser de la Fachhochschule für Kunsttherapie din Nürtingen.

Trăirea ceramicii

Lutul nu este doar mediul creaţiei ca la celelalte activităţi, aici devine personificarea celuilalt, care preia mişcarea şi în acelaşi timp atinge. Se trăieşte o provocare ce emoţionează. Şi ceea ce emoţionează purcede din propria mişcare”.[1]

Lucrul la câmpul de lut se bazează pe principiul „Mişcarea devine formă” (Prof. Heinz Deuser). Câmpul de lut, o lădiţă plină cu lut şi un bol cu apă, oferă un câmp de exerciţiu la care se lucrează cu ochii închişi în cazul adulţilor şi cu ochii deschişi în cazul copiilor. Mâinile care ating, pipăie, frământă, se lasă conduse de inconştientul care devine exprimat prin acţiune. Prin acest proces se educă perceperea completă şi se întăreşte conştientizarea sinelui. În acest proces, mişcările vitale ce tind spre forma optimă, înregistrează condiţiile (biografia) în care ne aflăm. Mişcările celui care exersează întrec condiţiile biografice şi amintesc imagini ancestrale (poveşti, mituri, vise, imagini biblice), creează din inconştientul colectiv şi transformă imaginile inconştientului în forme individuale. În timpul lucrului se solicită mai puţin condiţionările în care suntem adesea închistaţi, ci mai mult posibilitatea mişcării vitale creatoare, a relaţiei libere cu condiţionările, spre dezvoltare şi integrare. Prezentarea acestor posibilităţi este sarcina însoţitorului (a terapeutului). El îi prezintă în discuţia ulterioară clientului forma creată şi îl ajută astfel să facă pasul de la procesul inconştient la cel conştient. Dacă clientul îşi găseşte forma pe acest câmp, atunci dovedeşte că are posibilitatea reală de a trăi şi în viaţa de zi cu zi în armonie cu propria existenţă. Cel ce se lasă condus de acest proces de exerciţii, experimentează o apropiere de puterea  propriei esenţe, trăieşte schimbarea şi în final înţelegerea propriei educări.

OlaritulÎn cartea editată de Deuser, o culegere de texte a mai multor autori, Sigrid Kühn-Eschenbach relatează experienţa sa reuşită în utilizarea „lucrului la câmpul cu lut” şi la tineri deficienţi de auz care aveau şi anumite devieri de comportament.[2] Sigrid Kühn-Eschenbach a lucrat cu o clasă a IX-a formată din 7 copii surzi, cu vârste cuprinse între 13- 14 ani. Au avut loc câte 10 ore individuale (una pe săptămână), urmate de 5-7 ore cu câte 2 elevi şi o oră terminală individuală cu fiecare elev, după care lucrările au fost expuse pe o masă şi s-a sărbătorit încheierea terapiei.

Urmările acestei terapii nonverbale au fost concluzionate de S. Kühn-Eschenbach în modul următor:Modelaj
S-a putut dezvolta sau trezi calea unei relaţii educative. Înţelegerea limbajului vorbit s-a îmbunătăţit, la unii chiar capacitatea de a pronunţa sunete a devenit mai bună. Prin observarea mai precisă, noile impresii au putut fi preluate şi ordonate şi ca potenţial al experienţei, acestea au putut să curgă în acţiune, astfel luând fiinţă o nouă faţă a realităţii. Propriile sentimente şi senzaţii, cât şi cele ale celorlalţi, au putut fi observate diferenţiat, au devenit înţelese şi astfel au putut fi relatate, contribuind la crearea unor legături şi prietenii. Prin posibilitatea sesizării diferenţelor din domeniul emoţional, activitatea de zi cu zi a putut fi modificată, fiind posibilă trăirea unei vieţi sociale în colectivul clasei. După spusele profesoarei lor din şcoală, s-a putut educa motivaţia, concentrarea, spiritul de ordine, comportamentul social, ca urmare, potenţialităţi spirituale, emoţionale şi fizice slab sau deloc dezvoltate au putut fi accesate şi dislocate.

Prin întărirea încrederii în propria persoană a luat fiinţă o creştere a spiritului de independenţă, convingerile personale au putut fi dezvoltate până la un anumit punct, exprimate şi chiar puse în practică. Condiţia dependenţei de alţii a putut fi într-o oarecare măsură conştientizată şi prin creşterea preluării de responsabilităţi, aceasta a putut fi micşorată. Problematica specifică pubertăţii ca primă fază a dorinţei de separare de casa părintească şi nesiguranţa rezultată de aici la tinerii cu dizabilităţi a putut fi atenuată  la unii dintre elevi. S-a îmbunătăţit voinţa şi capacitatea de a atinge rezultate bune la şcoală. Realizarea faptului că, anumite conţinuturi ce nu puteau fi comunicate verbal au devenit exprimabile, a creat  în ei o mai mare dorinţă de a rezolva conflictele pe cale paşnică. Dorinţa tuturor de a aparţine unui grup de aceeaşi vârstă a devenit realitate. Povara psihică, un risc specific surzilor şi pericolul rezultat de aici, acela al izolării, a putut fi diminuată.[3]

Gustav Weiß este totuşi de părere că, lucrul la câmpul de lut nu este o activitate  atât de creativă ca procesul creaţiei artistice în ceramică. La câmpul de lut, diferitele straturi ale conştientului intră într-o stare de inter-relaţionare dezorganizată prin intermediul relaxării. În cazul creaţiei artistice, bogăţiile spirituale se sublimă într-o formă organizată prin concentrare, deci implică un efort.

Supranumit „bunicul ceramicii germane”, Gustav Weiß, întemeietorul revistei de prestigiu Neue Keramik propune o „pedagogie a trăirii directe cu lutul[4]. Pedagogia trăirii directe (Erlebnispädagogik) este considerată o ramură ştiinţifică interdisciplinară, încadrată undeva între pedagogie, psihologie şi sociologie, născută în anii ‘80 (La noi în ţară se foloseşte destul de rar termenul de învăţare experienţială). Când lucrăm cu lut, susţine Weiß[5], trăirea cea mai intensivă este legată de arderea ceramicii în aer liber. Scopul este de a se consuma trăiri şi nu neapărat a dezvolta anumite aptitudini. În învăţarea orientată pe trăiri şi acţiuni nemijlocite, nu este vorba doar despre simple procese de învăţare ci şi procese de educare a personalităţii. Nu este vorba de îmbogăţirea cunoştinţelor teoretice, ci mai mult despre caracterul întregitor al educării, ce nu se mulţumeşte cu a da mai departe nişte cunoştinţe, ci preia impulsuri şi stimuli externi. Ca o reflecţie asupra acestor stimuli, urmează ulterior autoeducarea.

În etapa modelării creative a lutului, trăirea este orientată artistic, dar în ierarhia ofertelor de trăiri, această etapă se află în urma adevăratelor aventuri ale arderii ceramicii în aer liber. Prea nedrept, spune Weiß, pentru că această trăire spirituală este podul de legătură spre trăirile interioare. Experienţa interioară este o trăire originală, pentru că reprezintă descoperirea noului sau aprofundarea unor lucruri cunoscute. Experienţa directă este un proces în care trăirile exterioare se ating cu cele interioare. Elevul nu numai că face cunoştinţă cu realitatea ci o şi trăieşte. A trăi un proces este mai complet decât a-l cunoaşte. Trăirile directe sunt experienţe de un fel deosebit, de o intensitate ieşită din comun, ce pătrund în conştient. A arde formele modelate din lut în aer liber, a lucra cu focul în mod direct şi a vedea cum se transformă materialul, este forma cea mai îndrăgită a pedagogiei trăirii nemijlocite în ceramică.

Conceptul german Erlebnis este dificil de tradus în limba română, datorită faptului că termenul trăire trimite involuntar la trăirism şi toate conotaţiile sale spiritualiste. Trăirismul este „un curent în gândirea filosofică românească dintre cele două războaie mondiale, care, proclamând primatul instinctelor şi al inconştientului asupra raţiunii, susţinea că nu se poate ajunge la cunoaşterea diferitelor aspecte şi fenomene ale vieţii decât prin trăirea mistică.[6] Evident această confuzie trebuie eliminată. În filosofia germană, în special în teoriile cunoaşterii, termenul Erlebnis are o importanţă deosebită. La Edmund Husserl este vorba despre un act al conştiinţei, o trăire, o stare intenţională a conştiinţei, o experienţă (Erfahrung).[7]

Ora de modelajÎn psihologie se aminteşte înţelesul general, de observare subiectivă a stărilor interioare sau exterioare, prin simţuri, amintire sau fantazare, trăirea putând fi analizată doar prin auto observare. În sens restrâns, prin trăire se înţelege impresionarea nemijlocită şi puternică, cu caracter sentimental, de către o întâmplare sau o întâlnire.[8]
(Koncz-Münich András)


[1] Heinz Deuser. Bewegung wird Gestalt. Ed. Doering, Bremen, 2004.
[2]
Sigrid Kühn-Eschenbach. Entwicklungsförderung verhaltensauffälliger gehörloser Jugendlicher mit der Arbeit am Tonfeld. În: Heinz Deuser. Bewegung wird Gestalt. Ed. Doering, Bremen 2004.
[3]
Sigrid Kühn-Eschenbach. Entwicklungsförderung verhaltensauffälliger gehörloser Jugendlicher mit der Arbeit am Tonfeld. În: Heinz Deuser. Bewegung wird Gestalt. Ed. Doering, Bremen 2004.
[4]
Gustav Weiß. Erlebnispädagogik mit Ton. Neue Keramik nr.3/2005. Verlag Neue Keramik, Höhr-Grenzhausen,2005.
[5]
Gustav Weiß, idem.
[6]
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
[7]
Edmund Husserl. Meditaţii Carteziene, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
[8]
Pszichológiai Lexikon, Magyar Könyvklub, Budapesta, 2002.