Mircea Spătaru şi „Metafora Succesorală”

(200 de zile de la moarte)

Ce am descoperit eu la Mircea Spătaru…?

Seninătatea – un mod demn de a primi înfrângerea, moartea – eterna formă a supravieţuirii. Creativitatea – capacitatea de a intui forma plastica şi expresivitatea naturii.
Febrilitatea emoţiei – „randamenul” emoţional al arderii vibrante a visării.
Instinctul clar de prădător al realului – ca „animal” situat în fruntea lanţului trofic.
Velocitatea – investigaţia „torenţială” a naturii, a societăţii.
Distincţia- capacitatea de a se autoimagina ca o „zeitate” în alegoria lumii.
Talentul – echipamentul natural şi extrem de complex al simţurilor.
Îndrăzneala voivodală – umilinţa discretă cu care se lăsa colocviat de „sfetnici”.
Agilitatea – calitatea felină de a pândi şi exprima inspiraţia, creativitatea.
Spiritul raţional – anvergura filozofică a înţelegerii lumii înconjuratoare.
Onestitatea corelată cu simţul valorii.
Căldura paternală şi generozitatea dascălului.

Se purta la Bucureşti şi revenea periodic la Cluj, cu vigoarea „comisului” sadovenian prin ale cărui vene curgea un sânge de nobleţe voivodală, rânduind neobosit acea magie a spaţiului prin care centrul devine periferie, iar periferia, centru, adunând şi scăzând „puterile” după propria sa teorie a mulţimilor.

Modul subtil în care folosise ani la rândul „instalaţia de putere” a administraţiei comuniste era acum exersat cu facilitatea lucrului intuit, aflat la îndemână într-o lume dezorientată în care fronturile „se spărseseră”, iniţiativele şi ofensivele bataiste se aglomerau frenetic, interferându-se haotic şi intempestiv peste capetele derutate ale „cetaţeanului” artist. Reîntoarcerea sa la Cluj am înregistrat-o cu bucuria relaxată a reînnodării tihnite a vremurilor unei vechi „republici a artelor”. Dar aceste vremuri nu au mai venit.
Când absolvise facultatea la Cluj, închisorile comuniste erau încă înţesate de intelectualii şi burghezii vechiului regim. Spiriul proletar de partid nu îşi încheiase domnia şi teroarea, „tovăraşul” Gheorghe Gheorghiu-Dej, muncitorul ceferist de la Paşcani stătea încă mândru în „şeaua” puterii, dar mijeau zorile destinderii, timpurile „coexistenţei pasnice” între sistemele politice apărute, începea să se ridice perdeaua de fum care înecase gândirea artistă. Mijeau însă zorile primei mari bătălii artistice. „Micile sultanate” din insitututele de artă erau departe de a forma un „imperiu”, „iredenţa” se degrada treptat sub asediul internaţionalist, dar vechii maeştri, transbordaţi peste război, ezistau în deprinderile lor interbelice, semnând un pact secret cu puterea, mimând servilismul aducător de beneficii imediate.

Aceste era „momentul” noii şcoli artistice de la Cluj: Ana Lupaş şi Mircea Spătaru, trecuseră din bănci la catedre şi deveniseră „political artists”, dar nu în modul în care o făcuseră predecesorii lor. Se inaugurase „opoziţia” discretă dar vehementă, odată cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se instalase spiritul ”european” al depăşirii fruntariilor naţionale. Cele dintâi succese internaţionale erau menţiunile obţinute de Spătaru la Concursul Internaţional de desen „Joan Miró” de la Barcelona (1971, 1972, 1973), participările la Bienala de Sculptură Mică de la Budapesta 1971, 1977, 1978), sau medaliile de aur şi argint obţinute de Ana Lupaş la Stuttgart (1973), Trienala de la Lodz (Polonia). Modernitatea românească începea să aibă un aer nou, occidental, apar în expoziţii noile agremente ale expresivităţii contemporane: fotografiile, filmele, desenele, textele, instalaţiile. Această „rezistenţă” artistică, oarecum „szamiszdat”, se producea paralel cu instalarea în România a noilor măsuri politico-ideologice „pentru formarea omului nou – constructor liber şi conştient al comunismului” – o barbarie ideologică recuperată de Ceauşescu de pe meleagurile Chinei lui Mao Tze Dung sau ale Coreei de Nord a lui Kim Ir Sen.

Filiala UAP „Art 90” creată la Cluj în primăvara anului 1990 s-a realizat tocmai ca o expresie a primei modernităţi artistice româneşti apărută în plin marasm politico-ideologic impus de comunism. Acum, după 20 de ani, lucrurile par să se fi schimbat. „Metafora succesorală” lăsată ca moştenire de Ana Lupaş şi Mircea Spătaru n-a mai crescut cu aceeaşi ardoare, n-a mai urmat configuraţia lăsată de primii lor părinţi. Pentru uzul istoriei măcar, această parte relevantă a trecutului imediat trebuie să se regăsească, alături de alcătuirea acelei modernităţi afirmate concomitent la Timişoara de către grupul Ştefan Bertalan, Constantin Flondor şi Doru Tulcan (Sigma I).

Un astfel de trecut nu poate avea un rol inhibant pentru tinerii care alcătuiesc componenţa de azi a filialei. Aş zice, dimpotrivă, că ne obligă! Cine sunt cei care îşi pot asuma vreo datorie? Să o facă! În felul acesta se vor respecta pe ei înşişi! (Vasile Radu, martie 2012)

În data de 10 martie 2012, ora 11.00, la Biserica „Sfânta Treime” (Cluj, str. Bisericii Ortodoxe nr. 12) va avea loc slujba de pomenire a sculptorului Mircea Corneliu Spătaru, la 6 luni de la trecerea în nefiinţă a maestrului.

Mircea Spătaru

Andrei Pleşu: Suntem cu toţii responsabili
pentru întreaga nefericire

Mircea Corneliu Spătaru (1937 – 2011)
Artistul Mircea Spătaru s-a stins din viaţă

În anii ’80 din secolul trecut Trienalele de arte decorative de la Cluj şi Quadrienala de la Bucureşti constituiau expoziţii-eveniment de o diversitate şi complexitate a demersului artistic care presupunea cercetarea tehnicilor, a metodelor clasice sau moderne şi, nu în ultimul rând, a modalităților personale de interpretare expresivă prin intermediul ceramicii, sticlei şi tapisereiei. Înainte de anul 1989, o serie de expoziţii personale sau de grup anunţau idei remarcabile şi noi direcţii de orientare în domeniul artelor plastice şi decorative din România. În aceste condiţii apar două şcoli de pregătire a tinerilor plasticieni, una la Cluj şi o alta la Bucureşti. Şcoala de la Cluj se situează, oarecum, într-o opoziţie cu decorativismul ceramicii româneşti tradiţionale, promovând în disciplinile studiate creaţia unor forme experimentale, a unor obiecte aşa zis non-convenţionale. Nume precum: Mircea Spătaru, Ana Lupaş, Arina Ailincăi, Titu Toncian, Cornel Ailincăi, Antik Alexandru, Nicolae Onucsan, Ioan Sumedrea, Eugenia Pop ş.a. sunt dintre cele care au contribuit la impunerea şcolii clujene în creaţia de forme. În acest context, Mircea Spătaru a realizat un model personal al mecanismului creator.
Despre arta maestrului Mircea Spătaru, au scris numeroase personalități ale culturii române precum: Dan Hăulică, Andrei Pleșu, Răzvan Theodorescu, Ion Frunzetti, Theodor Enescu, Anca Arghir, Anatol Mandrescu, Laszlo Beke, Nicolae Breban, Mircea Deac, Radu Bogdan, Ioan Buduca, Cornel Antim, Ioan Groşan, Ioana Vlasiu, Pavel Şuşară, Aurelia Mocanu, Alexandra Titu, Ruxandra Garofeanu-Nădejde, Mihaela Cristea.

Am ales în continuare câteva fragmente din mai multe cronici şi articole, scrise de mari oameni ai culturii româneşti, ce descriu opera maestrului:

„Mircea Spătaru a devenit pentru noi toți, în ultimii ani, un simbol al tăcerii. Știam că s-a dedicat învățământului. Dar nu știam altceva despre munca sa. O natură secretoasă, introvertită, acesta părea să fi consimțit la propiul exil. Mai mult decât atât, ne-a surprins să-l vedem reapărând în forță cu un studio plin până la refuz, cu un repertoriu abundent, gata să invadeze spații vaste. În același timp sculptor, ceramist și pictor, ridicându-se deasupra oricărei etichete tehnice, Spătaru apare astăzi ca o avalanșă în plin progres, ca o explozie. El pare să fi acumulat pe perioada tăcerii sale prelungite o experiență a sacrificiului, o capacitate a durerii care pentru românii de după Revoluție capătă semnificația unei premoniții.”
(Andrei Pleşu – Ateliere de Artişti din Bucureşti, vol. I, 2008, Editura Noimediaprint).

„Nu se întâmplă prea des ca o asemenea persoană nesociabilă să reușească să devină un interlocutor atât de zgomotos. Iconografia sa brutală, pătată de sânge, are ceva din indecența terifiantă a unui mormânt deschis. Și totuși, datorită materialului prin care se exprimă (porțelanul), acesta atinge o eleganță ciudată: coșmarul este sticlos, translucent, oroarea nu are greutate. Lumina insuportabilă a morții – ai vrea să spui, gândindu-te la faimosul roman al lui Kundera. Te simți agresat de fiecare detaliu, dar realizarea formală a întregului are un efect liniștitor, în acelși mod în care lacrimile calmează după o tragedie groaznică. Înaintezi printr-un eseu asupra transparenței dezastrului, asupra posibilității de a transfigura dezastru prin contemplare.
Aproape fiecare lucrare este semnată ostentativ de către artist de mai multe ori. Nu mai reprezintă doar o simplă semnătură, ci mai degrabă un exercițiu de agresivitate îndreptată asupra sa, o identificare a artistului cu obiectul actului propriu. În cele din urmă urmăritorul și victima sunt vinovați în mod egal. Spătaru este în același timp și agresor, și victimă și public. El își asumă tragedia istoriei umane cu un sentiment a propriei implicări, al responsabilității care nu permite nimănui, nici măcar simplului privitor privilegiul inocenței. Suntem cu toții responsabili pentru întreaga nefericire. O idee foarte incomodă, dar inevitabilă pentru cei ce încearcă să înțeleagă neliniștea lumii de astăzi, cu coșmarurile și speranțele sale.” (Andrei Pleşu)

„…Nu e suficient să exclami „îmi place” sau „nu-mi place”, într-o realitate în care, confruntat cu obiectul artistic, intelectul condiţionează impresia corectându-i erorile sau, dimpotrivă, generându-le printr-o uzitare funcţională inadecvată. Unul dintre interlocutorii mei a replicat: „poate că ai dreptate, dar publicul larg nu va înţelege. Cel mult, cu timpul, se va obişnui. Asta însă o să dureze…
Fireşte că o să dureze! Pentru că în vremea noastră, în care ponciful abundă, opera lui Spătaru pretinde mai mult decât opera clasică, închisă în perfecţiunea ei limitativă. Artist al timpului său, Spătaru îşi înscrie demersul în problematica Postmodernismului, cu tendinţele lui de recuperare a valorilor trecutului, valori care pot fi acceptate sau respinse, dar care includ Clasicismul până la Modernism, trecând prin Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc, Neoclasicism, Romantism, Realism şi toate avangărzile care au urmat Impresionismului şi Postimpresionismului, sfârşind prin a le nega, pentru a restaura în drepturile sale tocmai ceea ce aceste avangărzi se străduiseră să demoleze cu o înverşunare exclusivistă…
…La Spătaru, factorul determinant este cel cerebral, raţiunea e cea care îşi dictează poruncile, supunând totul, cu severitate, unei regii a gândirii. Bazat pe profesionalismul său de solidă formaţie, i-ar fi fost uşor să recurgă, asemenea multor alţi artişti în trecut, la alegorie, descripţie narativă sau anecdotă dramatică, fără efortul unei ieşiri din perimat şi banal. Spătaru le evită, aşa cum – cu o rece luciditate – evită orice sentimentalism. Sentimentul există, ba chiar se manifestă cu forţă, dar subiacent, reţinut, tradus metaforic în luciri mate de bronz şi rugozităţi de piatră, dând glas numai argumentului plastic şi conferind fiecărui amănunt o valoare simbolică…”
(Radu Bogdan – „Iuliu Maniu” – în Monumentele oraşului)

„…Prin modul în care artistul nu ignoră asocierea cu viaţa obişnuită, cu kitsch-ul ei, atunci când face aluzie la o categorie, caută hrana spirituală. Artistul ţinteşte către ceva care se află dincolo de stil şi dincolo de estetic, ca o dimensiune limitativă. Atingerea morţii izbăveşte totul de calculul meschin, eliberează inspiraţia artistului de constrângerile eficienţei estetice…” (Dan Hăulică)

Artistul Mircea Spătaru s-a stins din viaţă

De astăzi, 1 septembrie 2011, Mircea Spătaru a intrat în panteonul artei românești.

Sculptor, personalitate marcantă, profesor al multor generații de artiști la Cluj și București, a fost din 1990, timp de 14 ani, Rector al Universității Naționale de Artă din București, Mircea Spătaru s-a stins din viaţă.
Uniunea Artiștilor Plastici din România aduce un pios omagiu și este alături de prietenii și colegii săi.
Odihnească-se în pace!

Sculptorul şi profesorul universitar Mircea Spătaru a murit în noaptea de 31 august la Cluj, a anunţat, joi, printr-un comunicat transmis Agerpres, Biroul de presă al Muzeului Naţional al Literaturii Române (MNLR) din Capitală. „Muzeul Naţional al Literaturii Române, al cărui prieten a fost sculptorul Mircea Spătaru, prezintă condoleanţe doamnei Ana Lupaş, familiei, întregii noastre comunităţi artistice”, se menţionează în comunicatul MNLR.

Personalitate marcantă şi expresivă a sculpturii româneşti contemporane, Spătaru a reinventat sugestii din sculptura modernă (Rodin, Paciurea, Anghel ş.a.), creând o operă a sa, inconfundabilă prin gramatică, prin nobleţea şi eleganţa formelor.
În Bucureştiul contemporan, în puncte urbanistice cheie, monumentele publice, semnate de artist, efigiile lui Maniu, Bălcescu, De Gaulle exprimă în viziunea originală ce-i poartă marca, Spirit şi Graţie, în aşteptarea unor trecători avizaţi şi mai sensibili.
De la Ion Frunzetti şi Dan Hăulică, la Ioana Vlasiu şi Aurelia Mocanu, criticii de artă au înregistrat evoluţia decantată a operei şi profilul energic al acestei personalităţi.

Născut la Epureni, judeţul Vaslui, la 27 iulie 1937, Mircea Spătaru s-a format pentru început la Cluj, la Institutul de Arte Plastice „Ioan Andreescu” (absolvent promoţia 1962, profesor Kós András).
Descoperit şi sprijinit de marele istoric de artă şi estetician Giulio Carlo Argan, Spătaru şi-a perfecţionat studiile la Roma (1964), fiind apoi cooptat între cadrele didactice ale institutului clujean de belle arte.
Stabilit la Bucureşti în 1987, devine în 1990 rector al reînnoitei Academii de Artă (transformată în 1997 în Universitate) a cărei conducere o va asigura cu vie inteligenţă şi cu har, cu o energie imbatabilă, până în 2004.
(Andra Dumitrescu)
SURSA: romanialibera.ro
Citiţi şi articolul Mircea Spătaru.