Oraşul văzut de generaţia ’80

Victoria Art Center
4 aprilie – 25 mai 2013

Galeria Victoria Art Center în parteneriat cu Universitatea Naţională de Arte Bucureşti vă invită joi, 4 aprilie 2013, ora 19:00 la deschiderea expoziţiei „Oraşul văzut de generaţia ’80”.

Momentul va fi marcat printr-un performance al artistului Ütő Gusztáv, intitulat Global-local 2. Pe durata expoziţiei vor fi organizate o Seară Mircea Florian, o Masă rotundă: Oraşele vizibile/ Oraşele invizibile şi o Seară de poezie optzecistă pe tema condiţiei citadine.

Artişti participanţi: Alexandru Antik, Olimpiu Bandalac, Rudolf Bone, Călin Dan, Mircea Florian, Teodor Graur, Radu Igazság, Iosif Király, Petru Lucaci, Valeriu Mladin, Alexandru Patatics, Dan Perjovschi, Romelo Pervolovici, Marilena Preda Sânc, Gheorghe Rasovszky, Mircea Stănescu, Roxana Trestioreanu, Ütő Gusztáv, Sorin Vreme
Curator: Adrian Guţă

Condiţia citadină se constituie într-un esenţial reper tematic pentru artiştii şi scriitorii generaţiei ’80, de la începuturi şi până în prezent. Dimensiunea existenţială, cea social-politică, explorările identitare din perspectivă individuală sau ţintind categorii umane diverse, sunt constante în opera optzeciştilor care s-au lansat în contextul Atelierului 35.
Contrastele şi dinamica lumii post-totalitare, ofensiva agresivă a consumerismului, integrarea în sistemele ce ţin de fenomenul globalizării, avantajele şi primejdiile acestuia, inclusiv o nouă „vârstă” a alienării, se regăsesc în arta din ultimele două decenii, a exponenţilor generaţiei ’80. Nu lipsesc nici semnele unei sinteze definibile prin conceptul de „glocalism”. Unele demersuri ţin seama de faptul că oraşul contemporan este un meeting point al high şi media (consumer) culture. Tipologia structurală a fragmentului trimite, ca şi trăsătura anterior menţionată, la universul postmodernităţii.

Artiştii cu care se „clădeşte” expoziţia de la Victoria Art Center dezvăluie cu luciditate nemiloasă realităţi urbane şi social-politice incomode, dar sunt sensibili şi la misterele, poezia şi chiar pitorescul oraşului.
Prezentul „desant” al optzeciştilor operează cu limbaje artistice subliniat consonante cu axul tematic al condiţiei citadine şi care au contribuit din plin la dinamica generaţiei respective la începuturile sale, dar şi pe parcurs: fotografie, video, computer based art, instalaţie, obiect, performance. Artiştii pentru care am optat acum (variantele de selecţie fiind mai multe) au fost invitaţi să participe cu lucrări mai recente, iar unele sunt realizate pentru această expoziţie.

Oraşul văzut de generaţia ’80 este cea mai amplă expoziţie din ultimii douăzeci de ani alcătuită numai cu exponenţi ai acesteia, după ce şi-au încheiat evoluţia în Atelier 35. Protagoniştii expoziţiei trăiesc şi lucrează în Bucureşti, Oradea, Cluj, Timişoara, Sibiu, Sfântu Gheorghe, centre majore pe harta artei tinere de acum  trei decenii, unii (şi) peste hotare, la Amsterdam sau Düsseldorf. Este o expoziţie a unor individualităţi marcante, care poartă cu sine repere ale apartenenţei la aceeaşi generaţie culturală. (Adrian Guţă)

Victoria Art Center for Contemporary Cultural Production (Calea Victoriei 12 C, Bucureşti) este un spaţiu dedicat artei contemporane, creat dintr-o iniţiativă privată pentru a veni în sprijinul artiştilor români. Centrul îşi propune stimularea şi promovarea artei româneşti contemporane şi facilitarea schimburilor culturale internaţionale. Centrul urmăreşte de asemenea crearea unui cadru pentru dialog interdisciplinar prin organizarea de dezbateri, mese rotunde, lansări de publicaţii, precum şi iniţierea unor programe educaţionale vizând dezvoltarea gustului şi apetitului pentru produsul cultural contemporan.

Parteneri media: ArtClue, ArtBank.ro, Modernism.ro, Igloo Media, Revista Arta, AgenţiadeCarte.ro, Radio România Cultural

Aripile negre ale lui Mircea Florian

Cunoscut ca muzician încă din anii ’70, Mircea Florian desfășoară, din aceeași perioadă, intense și semnificative activități în zona artelor vizuale, sub egida avangardei, intermedialității și experimentului. Spiritul său creator a fost, în tot acest timp, nu doar viu, ci și tînăr. Condamnat de destinul pe care l-a ales (sau care l-a ales) să-și urmeze cu consecvență ideile fără a se repeta, Florian a creat o adevărată nișă la confluența artelor spectacolului cu artele plastice și muzica.

În urma unui performance susținut de artist la sfîrșitul lunii aprilie la Galeriile de Artă ale Municipiului București, intitulat Negrele-mi aripi, lectorul universitar dr. Victor Velculescu a finalizat recent un film de douăzeci de minute, pe care îl va prezenta publicului (capabil să  suporte arta video și performance) în august, pe terasa MNAC, sau în toamnă, la Universitatea Națională de Arte, Departamentul „Foto-Video“ (unde predă). În măsura posibilităților, proiecțiile s-ar putea desfășura în prezența lui Mircea Florian, care trăiește din anii ’80 în Germania.

Performance-ul a constat în pictarea de către Mircea Florian a unor aripi cu coatele, în urma acelorași mișcări (simultane) cu care a creat muzică – totul sub ochii publicului și ai camerelor. Costumația, constînd într-un combinezon de care au fost lipite cu bandă adezivă pensule în prelungirea antebrațelor, cu pămătuful orientat în spate, a făcut parte din reprezentație. Aura, mai mult science fiction decît suprarealistă, a fost completată de device-uri: laptop, controler, osciloscop, microfon și o serie de platforme. Dirijarea relativă a experimentului artistic a fost făcută cu ajutorul camerei video plasate pe laptop, folosită nu doar drept consolă pentru muzică, ci și ca oglindă de tipul „ochiul soacrei“. A uni sunetul cu imaginea, poezia cu muzica, arta spectacolului cu scenografia, șocul cultural cu orizontul de așteptare al receptorului – iată cîteva dintre caracteristicile performerului Mircea Florian.
Filmul la care ne referim, dincolo de evidenta sa componentă documentară, încearcă să scoată în evidență, prin însăși imaginea capturată și prin unghiuri diferite de cele ale unei vizionări standard, o altă dimensiune. Încearcă să trăiască prin el, fără povestea care a servit drept pretext.

Victor Velculescu: de la performance la film

Victor Velculescu a prezentat cititorilor revistei Observator cultural acest nou material al său și ne-a vorbit despre filmul de artă din România:

„A-l filma pe Mircea Florian este un spectacol în sine, pentru că este un one-man show, un specialist în informatică, muzică, desen, performance și în același timp un poet interesant. Îmi amintesc de Mircea Florian din anii ’70, cînd cînta Podul de piatră, Cu pleopa ta de argint, Pădure liniștitoare – melodii cu foarte multe audiții în ceea ce mă privește. A urmat plecarea sa în străinătate, timp în care s-au auzit mai puține despre el în România. De curînd am dat de o revistă Flacăra, de dinainte de ’89, în care se vorbea despre motivele pentru care a fost exclus din celebrul Cenaclu Flacăra: gesturile și atitudinile de neînțeles pe scenă și pronunțarea unor cuvinte cu sens neclar. Nu am reținut (în mod deliberat) cine a semnat articolul… Aceasta este țara pe care a părăsit-o Mircea Florian la sfîrșitul anilor ’80.
Îl regăsim după trei decenii pe Florian în plină activitate artistică, dar și ca profesor de masterat la cîteva facultăți (de artă, film, dar și la Politehnică). A fost o bucurie să ajung la performance-ul său, unde l-am văzut și filmat într-o atitudine, să-i spun, postdada. Nu este deloc ușor de receptat un astfel de discurs; spectatorul care dorește să fie mîngîiat de artiști va respinge acest gen, într-o deplină neînțelegere a sensului pe care îl au arta contemporană și cea postmodernă. Filmul pe care l-am realizat împreună cu Anca Dobre încearcă să prindă spiritul acțiunii, lăsînd impresia că operatorul a fost un alter ego al artistului.
Există cîțiva curatori care reușesc să pună laolaltă ceea ce s-ar numi arta clasică cu cea modernă. Pictura poate conviețui cu instalația video și cu performance-ul. Recenta expoziție a Marilenei Preda-Sânc, de exemplu, a reunit un volum uriaș de muncă, incluzînd desene, picturi și filme experimentale, unele difuzate în instalații, altele proiectate pur și simplu pe perete. Expoziția de la Galeriile de Artă ale Municipiului București a presupus, de asemenea, alăturarea unor lucrări realizate în medii clasice de performance-ul lui Mircea Florian, care a dat o nouă dimensiune manifestării.
Am cunoscut performance-ul ca gen prin intermediul lui Călin Dan, imediat după ’90. Expoziția Ex Oriente Lux mi-a deschis cumva drumul. Cîteva alte expoziții din acea perioadă, ca și colaborarea cu Teodor Graur, cu Marcel Bunea, cu regretatul Alexandru Chira și nu numai, mi-au determinat orbita actuală. Cînd filmezi un performance poți avea două atitudini: filmarea să facă parte din el sau să fie mai mult un document. Arta efemeră nu poate fi arhivată altfel decît prin intermediul imaginii și al sunetului capturate la momentul oportun. Este bine ca documentele să fie la înălțimea evenimentelor în sine.

Accesul liber la aparatură face ca arta video să fie democratizată în acest moment. Pe de-o parte este un avantaj, pentru că mulți oameni cu imaginație se pot exprima, dar este și un dezavantaj, deoarece nulitățile intercalează valorile și aduc în discuție problema discernămîntului. România trăiește o perioadă de tip pașoptist în ceea ce privește arta video: se folosesc rețete facile, se copiază mult, ne uităm la colegii mai mari din țări cu tradiție în acest domeniu și încercăm să lucrăm în stilul lor, tinzînd a ne considera colegi de breaslă. Este o mare greșeală, deoarece în timp perspectiva se va schimba. Unele dintre creațiile promovate gratuit își vor releva precaritatea, altele vor rămîne pe monitoare” (Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural
Foto: sensotv.ro

Spettacolo del Mondo

 „Spettacolo del Mondo este un prim pas (expoziţional) al mai largului proiect „Muzica/ Spectacolul/ Circul”, care îşi propune să reunească sub egida interdisciplinarităţii şi totodată a semnului grafic, idei şi „elemente” extrase din zona artelor spectacolului.
Nu este vorba despre căutarea unor surse iconografice ori a inspiraţiei, ci mai degrabă despre un subiect de cercetare. Ceea ce interesează sunt relaţiile dintre static şi cinetic, efemer şi durabil, simultan şi consecutiv.
Într-o versiune matematic (voit) simplificată, fiecărui element reprezentat în mulţimea picturilor îi corespunde unul din cea a muzicii, teatrului, circului.
Prin performance-ul „Aripile Mele Negre”, susţinut la vernisaj pe 4 mai 2011 şi difuzat apoi în rotaţie continuă (ca proiecţie) pe durata expoziţiei, mecanismul este inversat: muzicii şi gestului le vor corespunde forme pictate, bidimensionale. Relaţiile dintre citatele elemente sunt căutate dincolo de evidenţă sau de orice naraţiune posibilă.

Expoziţia, ai cărei pictori participanţi sînt Carmen Cretzu-Iacob, Iuliana Florea Lucan, Valeriu Mladin şi Ioana Panaitescu, va fi deschisă pînă pe 25 mai. Nu este vorba, după cum a specificat curatorul expoziţiei şi iniţiatorul programului, Mihai Plămădeală, despre căutarea unor surse iconografice ori a inspiraţiei, ci mai degrabă despre un subiect de cercetare. Ceea ce interesează sînt raporturile dintre static şi cinetic, efemer şi durabil, simultan şi consecutiv. Într-o versiune matematic (voit) simplificată, fiecărui element reprezentat în mulţimea picturilor din expoziţie îi corespunde unul din cea a muzicii, a teatrului, a circului. Prin performance-ul susţinut la vernisaj de Mircea Florian – al cincilea, dar nu cel din urmă artist al proiectului – şi difuzat apoi în rotaţie continuă (ca proiecţie) pe întreaga durată a expoziţiei, mecanismul este inversat: muzicii şi gestului le-au corespuns forme pictate, bidimensionale. Relaţiile dintre citatele elemente sînt căutate dincolo de evidenţă sau de orice naraţiune posibilă.

Carmen Cretzu-Iacob a pictat „fecioare cu sufletul trist şi frumos“, regi saturnieni, trubaduri melancolici şi pitici sangvini, grupaţi în adevărate portrete scenografice de grup, al căror decor a fost împins mult în spate, de fapt, în indefinit. Tema iconografică abordată este de fapt aceea a lumii răsturnate cu susul în jos, a vieţii văzute ca număr de circ, a muzicii interpretate drept risipă de sunete şi irosire de „pneuma“. Portretul de tip prerafaelit este asociat cu arta medievală gotică într-o atmosferă de alchimie postmodernă.

Iuliana Florea Lucan a portretizat personajele principale feminine din Livada de vişini a lui Cehov, pe Tanta Ania şi pe Liubov Andreevna Ranevskaia, pe magicienii Danton şi Houdini, a realizat alegorii muzicale care trimit spre Miles Davies sau Nigel Kennedy. Masca ori instrumentul muzical reprezintă doar pretexte pentru a deschide largi subiecte de meditaţie. Profilurile conturate pe cer, motocicleta care iese din mare sau personajele minuscule ce se îndreaptă spre uşi aflate în planuri îndepărtate amintesc, pe alocuri, de David Lynch. Una dintre lucrări, Silencio, are titlul împrumutat din filmulMulholland Drive.

Valeriu Mladin a expus lucrări dintr-o serie realizată în 2006, „Pas de Deux“. Acestea au fost pictate pornind de la nişte imprimări făcute cu Igor Stravinski la repetiţiile pentru „Pas de Deux“-urile sale. Ceea ce a realizat artistul este altceva decît „colorarea unor secvenţe muzicale“. Cunoscător de muzică, el însuşi interpret experimentalist al artelor vizuale, Valeriu Mladin a fost interesat de metalimbaj în încercarea de a stabili un numitor comun între sunet şi imagine.

Ioana Panaitescu a realizat planuri imaginare ale teatrului Globe (al lui William Shakespeare), dar şi o friză pictată cu mîini de pianist, prinzînd diverse acorduri ale piesei Boogie Blues Etude sau un personaj muzician de jazz, ale cărui versuri sînt scrise pe instrument. Cromatica este discretă, iar accentele oblice trimit spre ideea de ritm.

Mircea Florian, participant la Bienala de la Veneţia din 1999, este unul dintre artiştii români care au lucrat concomitent cu sunetul şi imaginea încă din anii ’70, în celebrele performance-uri de la Muzeul Kalinderu, Dalles şi nu numai. De această dată, a susţinut un performance, Negrele-mi Aripi #6, de 12 minute, în care a creat muzică live asistat de laptop şi controller, „pictînd“ în acelaşi timp nişte aripi pe un suport aflat pe peretele din spatele său, cu ajutorul unor pensule de mari dimensiuni, ataşate în prelungirea antebraţelor. „Pictura“, în formă de aripi, s-a născut sub ochii publicului, prin aceleaşi gesturi care au creat şi muzica.
Reţin din catalogul expoziţiei faptul că „artiştii invitaţi să participe la proiectul Spettacolo del Mondo au viziuni aparte asupra discursului de tip Paragone. Complementaritatea lor este mai puternică decît diferenţele de discurs artistic, reprezentînd una dintre mizele expoziţiei. Fie că avem de-a face cu lumea răsturnată, cu evocarea spiritului lui Oscar Peterson, al feeling-ului lui Miles Davies, cu stabilirea unor puncte, sperăm noi, inedite pe axa George Maciunas – Stelarc, cu ritmuri şi acorduri cromatice sau cu vectori cinetici, Spettacolo del Mondo aparţine artelor vizuale, respingînd ideea de spectacol împietrit sau de pictură fluidă”. (Anca Dobre)
SURSA: Observator cultural
Foto: Elite Art Gallery

Arta românească a anilor ’80 şi ’90

When History Comes Knocking:
Romanian Art from the 80s and 90s in Close Up

Perioada: 3 decembrie 2010–19 februarie 2011.
Galeria „Plan B“, Berlin.

Expoziţia de la Berlin, intitulată „When History Comes Knocking: Romanian Art from the 80s and 90s in Close Up” / „Când istoria bate la uşă: Arta românească a anilor ’80 şi ’90 văzută de aproape”, pune la loc de cinste arta contemporană românească, mare parte din ea în curs de „clasicizare”, fiind vorba de ultimele două decenii ale secolului trecut. „Este una dintre puţinele expoziţii de sinteză din ultimii 20 de ani care ne privesc direct, prezentând câteva dintre cele mai interesante lucrări ale generaţiei de artişti care a trebuit să se reformuleze peste noapte în ’89”, spune curatorul Mihai Pop.

Repere ale artei experimentale românești în galeriile berlineze

When History Comes Knocking: Romanian Art from the 80s and 90s in Close Up este titlul recent încheiatei expoziții de grup din spațiile berlineze ale Galeriei „Plan B“. Începînd cu lobby-ul de la intrarea în spațiul expozițional propriu-zis pînă la depozit, folosindu-se așadar de întreaga suprafață a galeriei, curatoarea Judit Angel a formulat un parcurs printr-o serie de repere ale artei experimentale românești, ce marchează tranziția de la anii ’80 la anii ’90. Intenția declarată în textul însoțitor al expoziției este de a plasa în centrul atenției lucrările în sine – ca obiecte artistice ce relaționează între ele estetic și tematic, trecînd pe un plan secund aspectul de documentare și contextualizare istorică a artei din perioada vizată. Astfel, lucrările numeroșilor artiști prezenți în expoziție (Teodor Graur, Dan Mihălțianu, Călin Dan, Iosif Király, Ion Grigorescu, Eugenia Pop, Sorin Vreme, Călin Man, László Újvárossy, subREAL, Nadina și Decebal Scriba, Andrei Oișteanu, Wanda Mihuleac, Miklos Onucsan, Mircea Florian, Kinema Ikon, Dan Stanciu, Alexandru Antik) au fost dispuse în spațiul galeriei fie pe criteriul unei tematici comune, fie pe cel al unui limbaj artistic comun, și nu pe criteriul cronologic. Prin încercarea de eliberare de stringența trecutului, este formulată intenția unei reconstruiri a contextului istoric în vederea unei reevaluări sau repoziționări a lucrărilor, altfel decît exclusiv prin prisma deja atît de uzată a problematicii comunismului.

Intenția expoziției este pe deplin justificată și necesară, din motive pe care le voi enunța de îndată, chiar dacă estomparea factorului istoric din conceptul curatorial intră în contradicție cu însăși natura lucrărilor expuse – care sînt, în cea mai mare parte a lor, chiar produsele confruntării artiștilor cu forme ale istoriei (politicul și socialul) sau (invariabil) produsele circumstanțelor cauzate de acestea. Deși simplificat – de unde și contradicția survenită –, discursul expoziției ar putea viza o îndreptare, la modul cel mai propriu al cuvîntului, a atenției criticii și a publicului.

În textul său, Judit Angel observă că, în perioada ultimilor ani, tendințele de colonizare sau autocolonizare din arta est-europeană s-au diminuat datorită unei recepții tot mai răspîndite, prin intermediul expozițiilor și al publicațiilor care au tratat în mod special arta anilor ’60-’70. Într-un cadru mai larg, se poate spune, într-adevăr, că arta est-europeană a căpătat astfel o vizibilitate mult mai mare pe plan internațional. În același timp însă, s-au putut forma alte noi șabloane prin care ea să fie receptată – ce-i drept, de astă dată altele decît cele bazate pe conceptul diferenței (exotismul și integrarea) menționat de Judit Angel. Unul dintre aceste tipare, probabil cel mai frecvent utilizat în ultimii ani în legătură cu practicile artistice alternative din statele aflate sub dictaturi (nu doar din spațiul european), este cel al „subversivității“. Deși se pornește de la o realitate, și anume de la diferitele strategii artistice de eludare a cenzurii și de criticare a sistemului totalitar, acest tip de catalogare și de recepție este nu numai foarte selectiv, însă atunci cînd se abuzează de el, tinde și să ignore aspectele ce i-ar putea complica argumentația, cum ar fi pluralitatea operei de artă. Efectul este unul de nivelare. Nu în ultimul rînd, este, desigur, vorba și despre un fenomen apărut pe fundalul unei politici culturale europene „corecte“ la modul demonstrativ, al numeroaselor expoziții (de mare anvergură chiar și la nivelul financiar relativ scăzut de Kunstverein[1]) ce au avut loc, în special, în ultimii doi ani, la aniversarea celor douăzeci de ani de la căderea Cortinei de fier. O exemplificare: dacă vorbim despre receptarea postcomunistă a artei românești (și din România) a anilor ’70, un singur nume a captat cu adevărat atenția criticilor și a curatorilor străini pe termen lung – Ion Grigorescu. Desigur că atenția acordată este pe deplin meritată, însă problema rezidă în tipizarea receptării operei lui Grigorescu, care a fost vehiculată, în expozițiile din ultima vreme, aproape exclusiv sub eticheta de „artă subversivă“ sau – din aceeași categorie – sub cea a „victimei“. Reevaluarea artei românești a anilor ’60-’70 este de aceea, și ea, un capitol încă deschis.

Din acest punct de vedere – al absolutizării contextului politic opresiv în receptarea artei est-europene – gestul de a lăsa lucrările expuse în Galeria „Plan B“ să își „povestească“, mai mult sau mai puțin singure, istoricul vizitatorului neavizat este un gest eliberator. Deși în lipsa unei contextualizări mai ample, receptarea lucrărilor nu poate fi nici exactă, nici „deplină“, ea este autentică – și deci, pentru început, mai eficientă, chiar și în vederea unei evaluări critice. În fapt, soluția reală ar trebui să fie o contextualizare echilibrată, care să ia în considerare toți parametrii constitutivi ai artei din perioada vizată, nu doar o parte a lor pusă în prim-plan.

Eliberarea expoziției de sub potențiala dictatură a unei etichete dinainte stabilite permite receptareaa lucrărilor și a legăturilor ce se formează între ele și în alte categorii decît în cele vehiculate abuziv. Astfel, instalația lui Teodor Graur, ce parodiază discursul de lemn al simbolurilor comuniste, și fotografia lui Iosif Király, reeditată după originalul din 1994, care surprinde o mulțime de tineri în fața fostei Case a Poporului, indicau, deja de la intrare, tendințele reprezentate în expoziție: pe de-o parte, aspectul documentar, pe de alta, cel conceptual sau metaforic al lucrărilor, concretizate în discursul instalației, al obiectului găsit sau ready-made, al acțiunii sau al mediului fotografic, video, TV, internet. Pe scurt, aș dori să menționez îndeosebi patru aspecte interesante prezente în subtextul expoziției din Galeria „Plan B“, care ar merita o expunere mai largă cu o altă ocazie: 1. aspectul documentar (în lucrările lui Ion Grigorescu și Iosif Király); 2. caracterul de „work in progress“ (Király, László Újvárossy, subREAL, Rudolf Bone și alții); 3. alternativa la mitul cotidian (subREAL); și 4. critica la adresa instituțiilor culturale autohtone (în lucrările lui Teodor Graur și în acțiunile House pARTy).
În acestă ordine de idei, gestul care stă la baza expoziției din Galeria „Plan B“ este unul necesar: deși în fază incipientă, el ar putea indica o nouă direcție în abordarea critică a artei românești, cu contribuția – în mod necesar – a instituțiilor culturale și, pe cît posibil, a galeriilor românești. (Mihaela Chiriac, SURSA: Observator cultural).

---

[1] Asociație de artă cu veche tradiție, fondată inițial în spațiul german (prima la Nürenberg, în 1792), răspîndită apoi și în spațiul austriac și elvețian, ce susține arta contemporană prin expoziții finanțate din fonduri publice și sponsorizări.