Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Aflat la mică distanţă de municipiul Hunedoara, Ţinutul Pădurenilor a rămas ancorat undeva în istorie, ca o amprentă lăsată de o comunitate ce trebuie redescoperită. Odată cu închiderea exploatărilor miniere localnicii au părăsit satele. Au rămas bătrânii care îşi îngrijesc pământul şi animalele.

Regiunea are potenţialul unui adevărat paradis turistic. Pădurea, poenile cu stâncile care le străjuiesc, pâraile şi satele aşezate pe malul Cernei te introduc în grădinile primordiale create de natură. Din când în când, ca o mărturie a faptului că în aceste zone au existat oameni, oameni bogaţi şi pricepuţi, care ştiau să mânuiască focul pentru a obţine fier, găseşti arhitecturi industriale şi utilaje ale exploatărilor de altă dată.

Comuna Topliţa, situată în partea de sud a judeţului Hunedoara, pe cursul Cernei – unde a fost creat un baraj ce a format lacul Cinciş-, este punctul din care am plecat pentru a redescoperi această zonă etno-folclorică a Ţinutului Pădurenilor.

Se pune întrebarea firească, de ce în urma acestor mici călătorii am scris şi prezentat, într-un fel poate pitoresc, zona în care m-am născut? În căutările mele prin regiuni mai puţin umblate prezint ceea ce alţii au reuşit din nepăsare, ignoranţă sau cu rea intenţie să distrugă. Printre altele, am căutat locurile în care Constantin Brâncuşi şi Gustave Eiffel au găsit materiile prime pentru a realiza simbolurile artei moderne.

Ţinutul Pădurenilor se întinde pe versantul vestic al Munţilor Poiana Ruscăi, între Valea Cernei şi Valea Mureşului, fiind constituit din 40 de sate şi cătune. Locuitorii au fost numiţi „pădureni” de către vecinii lor din Ţara Haţegului.

Pe un drum şerpuit, dar asfaltat, ajung în cea mai mare localitate din Ţinutul Pădurenilor, la Ghelar. Localitatea este atestată documentar din perioada Imperiului Roman. Renumitul istoric, arheolog şi profesor Constantin Daicoviciu susţinea faptul că inscripția „natus ibi ubi ferrum nascitur” (născut acolo unde se naște fierul), cuprinsă în Corpus Inscriptiorum Latinorum, se referă la Ghelar. Mina de la Ghelar a fost înfiinţată la începutul veacului al XVIII-lea de către stăpânirea habsburgică. La început, minereul a fost exploatat la suprafaţă, apoi, la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a deschis prima galerie subterană.

Minerii din Ghelar au furnizat minereu în toată Europa, şi se mândresc cu faptul că Turnul Eiffel a fost realizat cu fier oţinut din minereurile de aici. În anul 1981, regimul comunist a schimbat denumirea localitaţii din Ghelar în Ghelari. După 1989, autoritaţile locale nu au revenit la vechiul nume al localităţii şi, mai mult, două milenii de minerit şi de obţinere a fierului în cadrul atelierelor de aici au fost şterse cu buretele. Minele s-au închis şi, lăsate de izbelişte, s-au surpat iar atelierele şi utilajele au fost furate bucată cu bucată. Ceea ce pentru oricine din lumea asta ar fi însemnat posibilitatea deschiderii un muzeu al metalurgiei, care să atragă mii de turişti, a fost distrus în mai puţin de 20 de ani.

Biserica din Ghelar este singura construcţie care se înalţă impunător, amintind de măreţia comunităţii de altă dată. Ridicarea acestui edificiu religios, căruia i se spune „Catedrala din Ghelar”, a început sub îndrumarea părintelui Nerva Florea care, zic localnicii, a visat proiectul bisericii. Construcţia îmbină mai multe stiluri arhitecturale cu elemente tradiţionale, specifice zonei, o zonă populată în trecut cu italieni şi maghiari veniţi pentru a se stabili în regiuni prospere. Cu ajutorul sătenilor, contribuţia Minei Ghelar şi a Combinatului Siderurgic de la Hunedoara, în 1960, zidurile lăcaşului ortodox au fost înălţate. Pictarea bisericii a durat şapte ani, între 1960 şi 1967, pictura fiind realizată de Constantin Nitulescu, iar sculptura, din stejar, aparţine artistului Ioan Cristea de la Alba Iulia.

Cobor din nou spre barajul de pe lacul Cinciş şi merg spre Govăjdia, o localitate aflată la 20 de km de municipiul Hunedoara. Mă îndrept spre o construcţie ce atrage de departe atenţia – furnalul de la Govăjdia. Furnalul este unul dintre puţinele monumente industriale ale epocii moderne din Europa care stă în picioare de aproximativ 200 de ani. Acest furnal a fost primul cu flux continuu din „vechiul continent” și al doilea din lume. Astăzi este o ruină. Clădirea a fost declarată în anul 2000 monument de arhitectură industrială. La Govăjdia, pe lângă atelierul de producere a fontei, se turnau piese pentru uz general. Am convingerea că un muzeu al metalurgiei amplasat în această regiune pe care localnicii o numesc „Ţara Fierului” ar fi stârnit interesul turiştilor din întreaga lume şi ar fi inclus zona într-un circuit turistic care ar fi putut fi promovat alături de celelelte puncte de interes din Ţinutul Pădurenilor. Ar fi fost o investiţie pe termen lung ce ar fi ajutat micile comunităţi în care şomajul şi sărăcia postindustrială a lăsat urme vizibile. Chiar şi în lipsa a ceea ce lumea civilizată numeşte „muzeu”, ca să nu mai vorbim de turism, ruina, îngrijită de comunitate, are un farmec aparte, o poveste şi o istorie ce merită cunoscută.

Construcția a început în anul 1806 și s-a finalizat în 1810. Pe fațada clădirii furnalului, aflată la confluența pârâurilor Nădrab și Runc, s-a așezat o placă memorială cu inscripția „Augusto Imperante Francisco I. exstructum 1810”. Furnalul producea fontă care ulterior era prelucrată în atelierele de la Hunedoara. Transportul minereului s-a făcut pe prima cale ferată îngustă construită în Ardeal, Retişoara – Govăjdie, linie prelungită în anul 1900 până la Hunedoara. Construcţia liniei a fost începută în 1859 pentru transportul de minereu, a fost extinsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în anii 1970-1980 traversa o zonă care atrăgea turiştii prin frumuseţea locului. Acum, diverşi edili locali se laudă în campania electorală cu un proiect în care linia îngustă pe care circula o dată „mocăniţa” ar putea fi repusă într-un circuit turistic. Cred că peste 4 ani vom auzi din nou despre acest proiect…

Lăsând în urmă minele de fier şi de talc, pe un drum anevoios, asemănător unui tunel printre stânci şi copaci, am ajuns la Lelese. O localitate cu un nume ciudat. Un sat rupt de lumea pe care o cunoaştem noi, cei care trăim în mediul urban. Am ajuns într-o localitate în care sătenii au supravieţuit de-a lungul timpului pentru a transmite din generaţie în generaţie ceva din tradiţiile locului. Pădurenii din Lelese sunt, în principal, crescători de oi şi vaci. Comunitatea este diferită faţă de cele din alte regiuni pentru faptul că se află la intersecţia a două culturi, cea arhaică, cu valori păstrate de-a lungul istoriei lor şi modernă, cu care s-au contaminat.

Crucea de lemn aflată deasupra satului, având asupra ei amprenta timpului, este simbolul cel mai potrivit pe care l-am găsit. Între cer şi pământ am descoperit dimensiunea unei lumi aşezate între trecut şi prezent ca un univers paralel cu al nostru. (Grigore Roibu)

Salina Turda

Un adevărat muzeu al mineritului în sare din Transilvania

Fotoreportaj Korpan Pasha

Zăcământul de sare de la Turda aparţine aliniamentului de vest, care se dezvoltă din Maramureş, în nord, până în zona Sibiului, la sud. Aceluiaşi aliniament îi aparţin şi zăcămintele Ocna Dej, Sic, Cojocna, Valea Florilor şi Ocna Mureş.

Apariţia sării la suprafaţă, ca urmare a erodării rocilor sterile situate în acoperişul zăcământului, a făcut ca prezenţa ei să fie cunoscută din cele mai vechi timpuri.
Se presupune că exploatarea sistematică a sării la Turda a început în perioada ocupaţiei romane în Dacia, fără a exista însă documente sau mărturii arheologice care să ateste existenţa acestor exploatări. Urmele unor exploatări, despre care s-a presupus că ar data din perioda romană, au fost întâlnite în Valea Sărată când, în anul 1862, galeria de trasaj a minei Ghizela a interceptat o lucrare minieră subterană despre existenţa căreia nu s-a ştiut nimic în momentul proiectării respectivei galerii. Camerele de exploatare aveau formă de piramidă, erau situate una lângă alta şi erau despărţite între ele printr-o împletitură de nuiele.

În primul document cunoscut până în prezent cu referire la Transilvania emis de cancelaria maghiară în anul 1075, este menţionată vama ocnelor de sare „la cetatea ce se cheamă Turda”.

După o perioadă de avânt, cuprinsă între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea, urmează o perioadă de scădere a ritmului de dezvoltare a producţiei miniere în Transilvania. Pentru cunoaşterea exactă a situaţiei în care se aflau exploatările de sare, casa regală trimite comisari pentru a inspecta minele transilvane. Instaurarea puterii habsburgice la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi creşterea necesităţilor materiale ale societăţii determină ca, începând aproximativ cu a doua decadă a secolului al XVIII-lea, importanţa acordată ramurilor industiei extractive să crească. Minele de sare intră sub administraţia directă a puterii imperiale. Efectele se fac resimţite şi la Turda.

În anul 1690, sunt începute primele lucrări miniere pe amplasamentul salinei actuale, materializate prin puţurile din cupola camerei de mină „Terezia”. La puţin timp este deschisă şi mina „Sf. Anton”. Până în 1862, sarea se extrăgea la Turda din trei puţuri: „Iosif”, „Terezia” şi ”Anton”.

Salina de la Turda, care de la începuturile ei a fost una dintre cele mai importante saline din Transilvania, începe să decadă după 1840, datorită concurenţei tot mai puternice a salinei de la Ocna Mureş, ajungând să îndeplinească rolul unei rezerve a acesteia din urmă.

În Ocnele Turzii, sarea s-a extras din masiv manual, cu ciocane pentru tăiat sarea, baroase şi pene de oţel. Încercările de a utiliza substanţe explozive pentru detaşarea sării din masiv nu au dat rezultatele aşteptate (rezulta foarte multă sare măruntă), motiv pentru care metoda a fost repede abandonată.
După Primul Război Mondial exploatarea sării devine monopol de stat. Importanţa exploatărilor de la Ocna Dej şi Ocna Mureş creşte datorită tehnologiilor de exploatare de mare productivitate implementate în aceste saline. Salina Turda, după 1918 este în declin continuu, acest declin culminând cu închiderea minei în anul 1932.

Din punct de vedere al forţei de muncă utilizată, în salina de la Turda, la fel ca în toate salinele din Transilvania, nu s-a folosit niciodată munca lucrătorilor privaţi de libertate. Sarea a fost exploatată de oameni liberi, a căror angajare se făcea pe o perioadă de un an, contractul fiind încheiat la 7 ianuarie. Salariul unui tăietor de sare era de 12 florini pe an. Tăietorii de sare mai primeau toţi împreună, la cele patru sărbători (Crăciun, Paşte, Rusalii şi Ziua tuturor sfinţilor), un butoi de vin, un bou şi 100 de pâini.
Condiţiile grele de muncă şi salariile mici, au determinat ca minerii de la ocnele de sare de la Turda să participe, alături de ortacii din alte exploatări, la toate mişcările de protest derulate de-a lungul secolelor.
După închiderea salinei în 1932, aceasta intră într-o perioadă de uitare până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când ea este redeschisă şi utilizată de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian. După anul 1950 până în anul 1992, când salina a fost deschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, primii 526 de metri ai galeriei de transport Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi.

Salina Turda constituie astăzi un adevarat muzeu de istorie a mineritului în sare. Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor utilizate la transportul sării, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni obiectiv turistic, fac ca istoria şi legenda să se împletească armonios aici. Numărul tot mai mare de turişti, sosiţi din cele mai îndepărtate arii geografice pentru a vizita salina sunt o confirmare a valorii turistice şi istorice a ei.
SURSA: salinaturda.eu (unde puteţi citi textul integral)