Articolele de olărit Hagi

Comori naţionale vii ale Japoniei

„Raku pe primul loc, Hagi pe locul secund iar Karatsu pe locul trei!”.
De-a lungul timpului multe straturi de tradiţie s-au perindat în cadrul universului ceremoniei japoneze de servire a ceaiului. Una dintre aceste tradiţii este plasarea câtorva şcoli ceramice în rândul celor mai valoroşi producători de ustensile ceramice pentru „băutul ceaiului”. Pe treapta secundă a podiumului, în favoarea mult preţuitelor articole de olărie Raku produse în Kyoto, se află articolele Hagi, urmate îndeaproape de articolele Karatsu din cadrul Provinciei Saga. Deşi este neclar momentul în care acest clasament a fost întemeiat, el indică aprecierea acordată de multe generaţii ceştilor de ceai Hagi.

Tradiţia articolelor de olărit Hagi a debutat cu operele a doi fraţii coreeni, Li Shakko (sau Yi Chak-kwang) şi fratele său mai mic, care se aflau în strânsă competiţie cu producătorul japonez din domeniu Saka Koraizaemon. Cei doi au fost aduşi în Japonia în urma a două incursiuni în peninsula Coreană în anii 1592 şi 1597. Cu ajutorul financiar al unui daimio (mare feudal japonez din elita samurailor) ei au înfiinţat un cuptor de ardere în Matsunoto, în ceea ce este azi oraşul Hagi, provincia Yamaguchi. Tehnicile lor de lucru au fost rapid adoptate şi de alţi olari din Fukawa, oraşul Nagato de azi, şi din întreaga provincie Yamaguchi. Formele şi tehnicile aplicate pentru producerea articolelor de olărit Hagi au oferit informaţii referitoare la tehnicile ceramice care au înflorit în Coreea condusă de dinastia Yi, în perioada de mijloc a domniei acesteia (1392-1910).

Ceştile de ceai Hagi deţin un luciu elegant şi dau senzaţia că sunt destinate special pentru wabi, sau simplitatea ceremoniei de servire a ceaiului. Aceste trăsături se datorează parţial utilizării unor ingrediente de lut, formate în principal din lutul alb caolin din districtul Daidu, oraşul Hofu, provincia Yamaguchi. Odată cu trecerea timpului, luciul pal al pieselor Hagi ia numeroase nuanţe de culori, oferind acestor articole de olărit o profunditate absolută şi dinamism. Caracteristicile comune tuturor produselor Hagi care se deosebesc de tot ceea ce înseamnă olărit obişnuit, se găsesc în materia primă folosită, metodele şi tehnicile de producere. Este foarte interesantă existenţa unei alte axiome referitoare la produsele Hagi, Hagi no nanabake sau „cele şapte umbre ale articolelor Hagi”. Această axiomă descrie modificarea modului de exprimare a articolelor Hagi pe măsură ce umiditatea este absorbită în mod gradual în argilă, prin pori. Culoarea pală iniţială poate să evolueze, odată cu trecerea timpului, către o culoare cafenie sau albastru-deschis. Intrigaţi de această modificare de culoare inovatoare în materie de olărit, specialiştii în articole destinate servirii ceaiului apreciază cum se cuvine respectivul eveniment.

În prezent, numeroase ateliere de olărit urmează tradiţia Hagi. Trei cuptoare sunt amplasate în zona Matsumoto – cuptoarele Saka, Miwa şi Yoshika. Sakakura, Sakata, Tawara şi alte cuptoare sunt localizate în apropiere de Fukawa, iar oraşul Yamaguchi găzduieşte cuptorul Yamato şi multe altele. Articolele ceramice Hagi au fost premiate încă de la începutul perioadei moderne, şi ocupă un loc important în cadrul tradiţiei ceramice japoneze. În acelaşi timp, articolele de olărit Hagi deţin un specific local deosebit. În anul 1970, articolele Hagi au fost desemnate Proprietate Culturală Intangibilă şi deosebit de importantă, iar Kyuwa Miwa (1895-1981) a fost numit, în premieră, Proprietarul de drept al acestor obiecte de artă. În zilele noastre, articolele de olărit Hagi sunt folosite cu precădere în cadrul ceremoniilor de servire a ceaiului precum şi ca obiecte decorative avangardiste.

Actualul Proprietar al elementelor culturale intangibile Hagi este Jusetsu Miwa (n.1910), fratele mai mic al lui Kyuwa Miwa. În 1967, anul în care fratele său a decis să se retragă, Jusetsu a preluat cuptorul Miwa şi a moştenit numele de Kyusetsu XI. A transmis mai departe titlul de Kyusetsu către fiul său cel mai vârstnic, Ryosaku, în 2003, şi a revenit la numele său anterior de Jusetsu. Totuşi, nu se poate spune despre Jusetsu Miwa că s-ar fi retras. Energiile sale creatoare sunt la fel de puternice ca oricând, iar bătrânul oficial al obiectelor de olărie Hagi are în continuare un program încărcat şi productiv. Familia Miwa a reuşit să păstreze tradiţiile de olărit Hagi intacte timp de numeroase generaţii, încă de la începuturile afacerii, la debutul perioadei Edo (1603-1867), când ofereau lorzilor feudali Mori obiecte ceramice de înaltă calitate.

Fratele mai mare a lui Jusetsu, Kyuwa (Kyusetsu X) a aprofundat pe deplin tehnicile tradiţionale Hagi de olărit. Kyuwa, se asemenea, a explorat cu atenţie originile coreene ale tradiţiei Hagi. A reuşit să incorporeze sensibilitatea japoneză cu formele antice coreence, ajungând în final la un stil foarte personalizat – împodobit cu un rafinament armonios. Poate cel mai notabil lucru reuşit de Kyuwa este elaborarea unei abordări unice pentru utilizarea luciului ceramic de culoare albă, această trăsătură fiind o caracteristică a elementelor Hagi. Această utilizare a reprezentat o descoperire imensă, astfel că pe viitor noul luciu alb a purtat denumirea de „albul Kyusetsu”. Kyuwa Miwa şi-a dedicat întreaga carieră şi viaţă pentru integrarea tradiţiei Hagi în epoca modernă.

Jusetsu Miwa a urmat tradiţia familiei şi a fratelui său mai mare, când, la vârsta de 17 ani, şi-a început ucenicia în domeniul obiectelor de artă ceramică Hagi. Stilul meşteşugului său de olărit caracteristic şi definitoriu a început să iasă la suprafaţă, mai degrabă, târziu în jurul anului 1955 pe când avea vârsta de 45 de ani. Lucrările lui Jusetsu au atras atenţia cunoscătorilor în egală măsură cu operele fratelui său mai vârstnic. Cu toate acestea, stilul lui Jusetsu este unul caracteristic. Deşi operele sale au fost construite pe baza tehnicilor tradiţionale Hagi şi a formelor similare cu alte vase japoneze produse la cuptorul Miwa, sensibilitatea lui Jusetsu de modelare a fost una cu adevărat unică. A adus elemente de noutate într-o lume a obiectelor de olărit pentru servirea ceaiului bazată pe convenţii şi reguli. Pentru început, corpul său de argilă a fost unul neconvenţional. Jusetsu a preferat un anumit tip de argilă mai nisipoasă, cunoscută sub numele de Oni-Hagi, „diavolul lui Hagi,” ingredientele sale fiind pământ brut şi argilă cu un amestec de caolin Daido.

Foto: Jusetsu Miwa – Vas pentru servirea ceaiului Oni-Hagi cu baza neregulată, 2004. Această lucrare cu luciu – prezentată în plan tridimensional pentru a indica caracterul brut şi formele neregulate pe care artistul le-a incorporat – reuşeşte de fiecare dată să uimească participanţii la ceremonie sau privitorii obişnuiţi. Mai degrabă decât un vas pentru servirea ceaiului, poate fi confundat cu o bucată de rocă vulcanică îmbrăcată în cenuşă.

A utilizat atât luciul tradiţional de culoarea migdalei, ce conţinea feldspat, cât şi luciul pe bază de cenuşă de culoare albă, introdusă cu succes de fratele său, Kyusetsu X. Folosirea luciului de culoare albă de către Jusetsu a fost eficientă mai ales în elementele sale inovatoare îndrăzneţe cum ar fi, de exemplu, cel a ceainicelor, recipientelor pentru apă curentă şi a vazelor pentru flori. Criticii au declarat că formele extraordinare create de Jusetsu depăşesc cu mult barierele convenţionale ale olăritului obiectelor ceramice pentru servirea ceaiului sau cele din categoria de articole de olărit Hagi. Atunci când Jusetsu face o pauză de lucru, vizitează plaja din apropriere. „În trecut consideram că este imposibil să cuprinzi esenţa valurilor dezlănţuite din Marea Japoniei în cadrul unui element de olărit. Dar în decursul ultimilor ani, am găsit în sfârşit o modalitate de exprimare a măiestriei şi puterii în cadrul lucrărilor mele,” afirmă Jusetsu.

Kyuwa Miwa, fratele mai mare al lui Jusetsu, a fost un maestru care a moştenit titlul de Kyusetsu X, şi a contribuit cu noi perspective în cadrul tradiţiei Hagi de olărit. Una din contribuţiile sale este îmbunătăţirea tradiţiei prin introducerea luciului alb, luciu ce îi va purta în continuare numele. Forma acestei lucrări este lină şi caldă. Manevra prin care se aplică luciul alb, lăsând descoperită întinderea nevopsită de argilă, este una antologică. A se observa urmele vâslelor de pe corpul vasului.

Foto: Kyuwa Miwa – Recipient Hagi pentru apă curentă, Colecţie aparţinând Muzeului Naţional din Tokyo, 1967. Baza circulară robustă şi crestată dă impresia că este ancorată în masa pe care este aşezată. Forma bine definită a vasului, pe măsură ce se extinde în plan superior faţă de bază, nu are nici cel mai mic cusur. În acelaşi timp, contrastul dintre stratul gros de luciu alb şi de argilă de un roşu aprins în plan inferior aminteşte o forţă aflată în subteran. Este posibil ca Marea Japoniei să fie înfăţişată în vas pentru servirea ceaiului conceput din argilă nisipoasă.

„Stilul Hagi a fost elaborat special pentru oferirea unor obiecte de olărit de înaltă calitate pentru ceremoniile de servire a ceaiului. Dar nu este suficient ca un vas să îşi îndeplinească sarcina pentru care a fost creat. Atunci când este ţinut şi atins de către degustător trebuie să îl facă pe acestă să simtă senzaţii în plus faţă de cele normale la o ceremonie de servire a ceaiului. Vasele mele trebuie să energizeze utilizatorul. Consider că această este cea mai importantă idee pe care un olar trebuie să ţină minte în timpul procesului creativ.”, adaugă Jusetsu.

Cu fiecare an ce a trecut peste vârsta de 90 de ani, vitalitatea formelor lucrărilor lui Jusetsu Miwa a crescut neîncetat. O expoziţie de mare anvergură a lucrărilor acestui impozant artist japonez de obiecte ceramice a avut loc în anul 2006. A fost o retrospectivă a zilelor de mult apuse, dar şi a noile preocupări din arta contemporană japoneză, în urmă căreia Jusetsu Miwa a publicat un catalog în care descrie tehnicile de conservare a acestor tradiţii care sunt în pericol de a se pierde pentru totdeauna şi vorbeşte despre metodele prin care el a urmărit integrarea lor în cultura epocii moderne.
Text: Masanao Sakaki, expert specialist, Agenţia pentru Relaţii Culturale Japoneze
Foto: Hiroshi Ohashi
Traducerea si adaptarea Corina Maftei, după revista lunara Japan+: Asia-Pacific perspectives, editat cu sprijinul guvernului Japoniei.
SURSA: AlterMedia.ro
Citiţi pe aceeaşi temă Ceramica Bizen.

Ceramica Bizen

Comori naţionale vii ale Japoniei

Multe povestiri despre tradiţia ceramicii japoneze pomenesc despre cele „şase cuptoare antice”. Aceste categorii, ce se referă la şase centre majore de producţie ceramică care au avut perioada de înflorire în timpul perioadelor Kamakura (1185-1333) şi Muromachi (1338-1573), au fost propuse de către cercetătorul în ceramică de talie internaţională Fujio Koyama (1900-1975) în anii ’50. De atunci, în diferite situri din Japonia, arheologii au descoperit şi alte centre de ceramică o dată prospere. Drept rezultat, termenul „şase centre antice” a căzut cumva în desuetitudine. Totuşi, rămâne valabil că cele „şase centre antice” – care au continuat să producă ceramică din timpurile medievale până în prezent – au jucat un rol important în moştenirea ceramicii japoneze. Bizen este una dintre cele şase zone istorice şi chiar şi astăzi sunt mai mult de 400 de ceramişti specializaţi în producerea ceramicii Bizen. De aceea, stilul Bizen este unul dintre cele mai cunoscute stiluri în ceramica japoneză.

FOTO: Jun Isekazi în faţa unui cuptor. Ceramica Bizen se arde în cuptoare la temperaturi mai mari de 1200°C pentru o perioadă de aproximativ 10 zile.

Ceramica Bizen urmează o tradiţie transmisă cu mare grijă de la maestru la ucenic pe o perioadă de mai bine de 800 de ani. Metodele Bizen s-au dezvoltat într-o zonă cuprinsă în jurul districtului Imbe pe locul în care este acum oraşul Bizen, Prefectura Okayama, către sfârşitul secolului al XII-lea. Ceramica de Bizen nu foloseşte smalţul (glazura). Mai degrabă, este vorba de ceramică neglazurată, arsă vreme de 10 zile sau mai mult la o temperatură care depăşeşte 1200 grade Celsius. Încă de la finalul perioadei Muromachi, ceramica Bizen a mai fost caracterizată de folosirea unui anumit tip de argilă. Baza pentru argilă se numeşte Hyose, un tip de argilă, cu mare conţinut de fier şi cu grad înalt de plasticitate.

În timpurile medievale, în zona Bizen se produceau în special ustensile de fiecare zi, cum ar fi urcioare, vase pentru depozitat alimente şi mojare pentru măcinat. O dată cu dezvoltarea ceremoniei ceaiului în timpul perioadei Monoyama (cca.1573-1603), ceramiştii Bizen au lărgit gama. Ei au creat lucrări îndrăzneţe, totuşi rafinate, cum ar fi vase pentru apă, vase pentru flori şi alte elemente folosite în ceremonia ceaiului. Artiştii Bizen executau de asemenea servicii de masă pentru mesele oficiale Kaiseki care acompaniau ceremonia servirii ceaiului, astfel Bizen câştigând reputaţia unui centru de creaţie pentru servicii de ceai. Istoria ceramicii Bizen, desigur că nu a decurs numai lin. Au fost unele ocazii, în timpul perioadei Edo (1603-1867), apoi mai târziu Meiji (1868-1912) şi Taisho (1912-1926), când se părea că această artă este pe moarte. Dar la începutul perioadei Showa (1926-1989), un artist pe nume Toyo Kaneshige (1896-1967) a reînviat arta Xo-Bkew sau Bizen clasic, metode din perioada Monoyama. El s-a bazat pe tehncile clasice. Alţi ceramişti i-au urmat exemplul, astfel că metoda lui Kaneshige a devenit curentul principal al creaţiei ceramicii moderne Bizen.

FOTO: Vas Bizen cu desen linear, (Jun Isekazi, 2001) – acest vas este produs dintr-un anumit tip de argilă cu un mare grad de vâscozitate. În funcţie de starea cuptorului suprafaţa finală poate conţine o mare varietate de expresii. Stratul de la suprafaţă al acestui vas are mici moviliţe iar suprafaţa desenului linear pare că ar fi făcut de către un vehicul de explorare al spaţiului.

În zilele noastre, ceramica Bizen amestecă bogăţia corpului din argilă cu semnele interesante care apar în timpul arderii. Stropii de cenuşă care sar pe suprafaţa pieselor pot forma dungi şi sclipiri de culoare. În acelaşi timp, producătorii de ceramică Bizen de astăzi, lucrează cu multă sensibilitate, acest lucru ducând la aprecierea deosebită a accentelor artistice.

Ceramica de Bizen este de fapt deosebit de apreciată pentru calităţile sale artistice. Locul proeminent ocupat în moştenirea meşteşugurilor japoneze a fost recunoscut în anul 1956, atunci când ceramica Bizen a primit titlul de Proprietate Culturală Intangibilă, iar Toyo Kaneshige a fost desemnat primul Deţinător al Proprietăţii. Alţi deţinători au fost Kei Fujiwara (1899-1983), Toshu Yamamoto (1906-1994) şi Yu Fujiwara (1932-2001). Titlul de deţinător al Proprietăţii Culturale Intangibile al Ceramicii Bizen a fost acordat în 2004 actualului posesor, Jun Isekazi.

FOTO: vas Bizen realizat de  Kaneshige Michiaki (1934-1995)

Kaneshige Michiaki: „Producerea unor piese contemporane care încorporează elemente din perioada Momoyama sunt tehnici care ţin de tradiţie. Tradiţia constă în păstrarea formelor transmise şi, având în minte tehnicile vechi, este produsă o piesă contemporană. Tradiţia este întotdeauna în schimbare. O copie simplă a unei piese vechi nu s-a schimbat, aceasta fiind asemănătoare cu prototipul ei care a fost realizat cu 400 ani în urmă. Tradiţia constă în crearea a  ceva nou împreună cu ceea ce am moştenit”.

Jun Isekazi s-a născut în 1936, în cartierul Imbe din oraşul Bizen, Prefectura Okayama. A fost cel de-al doilea fiu al unui bine cunoscut maestru al figurilor ornamentale Bizen, Yozan Isekazi. După absolvirea cursurilor de artă ale Facultăţii Educaţiei din cadrul Universităţii Okayama, în anul 1959, a început ucenicia sub supravegherea tatălui său. Acolo, el şi-a rafinat măiestria în ceramica Bizen tradiţională prin muncă susţinută şi cercetare, atât a tehnicilor, cât şi a expresiei.

Vas pentru apă Bizen mizuhashi cu dungi stacojii hidasuki, din perioada Momoyama (secolul al XVI-lea), colecţia Muzeului de arte frumoase Hatakeyama Memorial.

În anul 1961, Isekazi formează un parteneriat cu fratele său mai mare, Mitsuru. Produsele lor iniţiale erau arse într-o replică experimentală a unui cuptor anagama, de tipul unei peşteri. În anii care au urmat, Isekazi şi-a continuat studiile despre metodele şi stilurile tradiţionale, cercetând toate aspectele de la selectarea argilei, până la căptuşirea şi arderea în cuptoarele sale. Cunoştiinţele sale sigure precum şi tehnica deţinută în urma vastei sale experienţe au fost baza pe care Isekazi, ajutat de propria imaginaţie, formează o abordare orginală a ceramicii Bizen.

Cuptor anagama (experiment realizat de Ester Beck)

Încă de pe băncile facultăţii, Isekazi a fost foarte interesat de dezvoltarea artei moderne în lume. A fost inspirit de operele unor artişti cum ar fi, de exemplu, arhitectul spaniol Antonio Gaudi (1852-1926) sau pictorul şi designerul Joan Miró (1893-1983), în încercarea sa de a-şi decora obiectele. Colaboratorii săi au trecut graniţele dintre stiluri, exemple elocvente în acest sens fiind lucrările sculptorului Isamu Noguchi (1904-1988) şi cele ale designerului Masuo Ikeda (1934-1997).
Viziunea expresivă a lui Isekazi a explorat o gamă largă de zone, de la ustensile tradiţionale de ceai, până la sculpturi inovative şi ceramică murală, iar, la rândul ei a influenţat foarte mult pe artiştii tineri. El continuă să joace un rol activ de conducere, dând formă şi ajutând la dezvoltarea ceramicii Bizen moderne. Din întâmplare, ceramica murală care decorează holul noii reşedinţe oficiale a Primului Ministru Japonez, terminată în 2002, este opera lui Isekazi.

Cuptor de tip anagama

Isekazi, considerat inovator al ceramicii Bizen, spune că i se pare fascinant acest stil tradiţional: „Ceramica Bizen nu foloseşte glazuri colorate, dar chiar şi aşa, fiecare piesă vibrează prin culoare. Descopăr o căldură puternică, umană, în ceramica de Bizen”. El adaugă: „Tradiţia adevărată este formată prin crearea continuă a noi modele. Aş vrea să primesc şi să absorb perioada şi mediul în care trăiesc şi să creez noi forme cu sensibilitate modernă”.

Vas Bizen ars în tehnica Raku realizat de Kaneshige Michiaki

Isekazi a muncit din greu contribuind la dezvoltarea tinerilor artişti. Începând cu anul 1978, el a lucrat timp de aproape 10 ani ca instructor adjunct în programul de arte plastice de la Universitatea Okayama, dragă inimii lui. Mulţi ceramişti, inclusiv artistul în devenire în ceramică Bizen, Ryuichi Kakurekazi, (n.1950) şi-au făcut ucenicia cu mult-stimatul artist Jun Isekazi. 
Text: Masanao Sakaki, expert specialist, Agenţia pentru Relaţii Culturale Japoneze
Foto: Hiroshi Ohashi.
Traducerea şi adaptarea Corina Maftei, după revista lunară Japan+: Asia – Pacific perspectives, editată cu sprijinul guvernului Japoniei.
SURSA: AlterMedia.ro.
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzicalitatea formelor în ceramica lui Goro Suzuki; Chuck Hindes – estetica artei japoneze; Hiromu Okuda: sunet şi spaţiu