Signum Art Bunavestire 2015

Muzeul Țării Oașului Negrești-Oaș/ Galeria de Artă „Dr. Mihai Pop”
Vernisaj: 25 martie 2015, ora 17.00.

 A XXIX-a ediţie a expoziţionalului Art Bunavestire organizat de Muzeul Ţării Oaşului păstrează caracteristica unei platforme de implementare a dialogului cultural actual la nivelul palierelor societăţii locale. Expoziţia reuşeşte să facă un lobby plin de viaţă activităţii muzeale, să dinamizeze simplu, sincer şi informal pulsul societăţii, să reflecte mai departe în exteriorul Ţării Oaşului, paradoxul acestei insule culturale, prin semnele multisemantice ale artei plastice.

Adriana Elian

Ediţia anului 2015 îi are ca invitaţi pe artiştii: Marius Bacriu, Adriana Elian, Suzana Fântânariu-Baia, Andrei Florian, Dumitru Macovei, Mircea Vasile Mureşan, Marian Petre şi Cristian Sida, iar cariatidele şi atlanţii casei sunt: Melania Susana Ardelean, Dorel Petrehuş, Corneliu Pop, Ioan Pop Prilog şi Ioan Pop Vereta.

Andrei Florian

Prin operele acestor protagonişti expoziţia devine un semn care are rolul de a-i mişca pe contemporani din obişnuinţele cotidiene. Fără să exprime principiul „eu ştiu cum trebuie”, expoziţia reuşeşte să problematizeze în inima comunităţii locale principiul „să dezbatem cum trebuie” şi în acest fel, semnul plastic îşi asumă reflexul unei împrospătări, a dorinţei de implicare şi de asumare a culturii în viaţa publică. Este o lume care are nevoie de deschiderea şi disponibilitatea oamenilor din cât mai multe paliere ale societăţii, nu doar de cei cu înalte studii ştiinţifice şi de intelectuali ai turnurilor de fildeş.

Corneliu Pop

Cu aceste noţiuni actual fresh, expoziţia reuşeşte să ofere exclusivitatea unei emoţii autentice şi să implice alături de expozanţi şi pe actorii comunităţii locale care devin parte a fenomenului cultural, nu doar finanţatori sau spectatori pasivi şi insensibili faţă de fenomenul artistic în sine. Printr-o asemenea organizare lărgită, expoziţia Signum Art reuşeşte să spargă canoanele impenetrabile întâlnite la casele marilor centre urbane. Aici, semnul intelectualităţii culturale a reuşit să-şi păstreze credibilitatea în faţa majorităţii, iar polii opuşi din sfera ideilor, să se apropie prin intermediul relaţiilor personale, a legăturilor individuale directe şi a cunoaşterii reciproce.

Mesajul Signum Art Bunavestire se coagulează prin implicarea unui curator extern, care impune o viziune originală, un mereu art game ce reuşeşte să aşeze într-o lumină nouă şi proaspătă stilistica artiştilor din zonă şi semnele plastice importate pentru o singură dată şi din exteriorul arealului artistic organizator. Pe această concepţie de imagine şi pe valorificarea unei emoţii amplificate, se bazează şi eficienţa de marketing a expoziţiei, care se promovează direct şi de durată, dar cu nişte costuri minime, peste tot prin ţară.

Cristian Sida

Acest mod de promovare reuşeşte să atragă atenţia asupra activităţii culturale a unui muzeu, care altfel riscă să-şi piardă capacitatea de oglindire pentru care a fost creat. La nivel european muzeele şi galeriile au primit, la începutul mileniului trei, investiţii şi fizionomii înnoite, care au atras interesul publicului larg, dar România, cu una, două excepţii, a pierdut acest start din lipsă de finanţare şi de interes. În cazul muzeului din Negreşti Oaş s-a reuşit o promovare de jos în sus, din iniţiativa artiştilor locali şi în înţelegere cu administraţia, iar fenomenul expoziţional a prins continuitate, a devenit tradiţie şi a depăşit superficialitatea.

Suzana Fântânariu

Conceptul intern al expoziţionalului se gestionează după criteriul inovaţiei, al conţinutului, importanţei şi emoţiei, iar descoperirea procesului de creaţie se bazează pe experienţa cunoaşterii exterioare şi interioare. Cunoaşterea bazată pe observarea comparativă, raţională, pe fenomene măsurabile înrudeşte arta cu ştiinţa, iar cunoaşterea poetică, spirituală transformă cultura într-o oglindă a fiorului sacru – cele două direcţii coexistă şi modelează fenomenul cultural negreştean. Cu aceste marcaje de selecţie, momentul Art Bunavestire reuşeşte să rămână mereu proaspăt şi inedit, iar interesul publicului din oraş se păstrează treaz faţă de această activitate anuală.

Marius Bacriu

Inovaţia artistică se exprimă prin capacitatea de a aduce expresii diferite în contextul plastic generat de artişti, relaţionat cu jocul dezinteresat al sensibilităţii umane. Percepţia şi semnificaţia care investeşte limbajul plastic poate să facă diferenţa dincolo de înnoirea efectivă a limbajului picturii, sculpturii, graficii, fotografiei, instalaţiei, artei video, multimedia etc. Modul în care receptăm expresia liniei, culorii, suprafeţei, a umbrei şi luminii, alcătuiesc elementele care pot să construiască originalitatea exprimării vizuale. Forţa limbajului culorii a însoţit arta plastică încă de la începuturile ei, dar scopul, mesajul şi ideea care o comunică s-au schimbat. Putem să descoperim culori şi nuanţe comune în arta lui Leonardo şi în cea a picturilor din expoziţia Art Bunavestire, sau a artei contemporane în general, dar dacă pentru primul ştim că nuanţa cromatică este un mijloc, un intermediar prin care se transmite scopul unui mesaj, la ceilalţi putem să descoperim transformarea culorii într-un scop în sine, ca o autosuficienţă a tabloului, iar mesajul se diluează şi se subordonează obiectivului care a creat nuanţa regăsită în mediul original al operei. În utilizări abstracte culoarea se eliberează de semnificaţia conferită de naturaleţea sa, ca să poată construi un limbaj independent, eliberat de amintirea obişnuită a naturii. O evoluţie asemănătoare are şi percepţia liniei care în mod tradiţional a descris forma, a marcat grafica unui contur, iar în arta modernă a evoluat spre postura unei expresii autonome în cadrul limbajului plastic, fiind uneori un centru de interes care domină câmpul cromatic. Artistul poate să inoveze dacă se implică în această confruntare a puterii de a semnifica prin intermediul limbajului plastic sau prin plasarea la polul opus, chiar de eliminare a semnificantului pentru a spori autonomia actului de creaţie.

Marian Petre

Conţinutul plastic structurat între tradiţia formală şi creaţia formală desprinde formele care subliniază stilistica originală în cadrul artei actuale. Aşadar disecarea operei de artă se poate realiza prin tradiţia iconologică, prin dinamica transformării elementelor plastice, dar compoziţia vizuală postmodernă are o mare diversitate şi flexibilitate prin interferenţele stabilite cu discipline şi tehnici de ultimă generaţie. Limbajul formal trebuie înţeles însă şi din perspectiva unui vehicul care transmite mesajul artistic spre conştiinţa contemporanilor săi, sau în general a consumatorilor de artă. Receptarea mesajului artistic este în fapt o interogare care reflectă condiţia şi viziunea umană a receptorului. Artistul comunică intuitiv prin intermediul mijloacelor plastice aspecte ale condiţiei umane, alături de ingredientele potenţiale ale schimbării, iar în căutarea artei pure minimalizează până la eliminare subiectul lucrării. Elementele vizibile şi recognoscibile fac posibilă structurarea artei pe stiluri, curente, epoci, personalităţi, şi integrează arta într-un proces lucid care încurajează înţelegerea logică a fenomenului cultural, dar există mereu sensibilităţi excepţionale care se sustrag graniţelor unei asemenea rigurozităţi.

Ioan Pop Vereta

Putem să căutăm importanţa operei artistice prin comparaţie cu ceea ce s-a realizat într-un cadru mai larg decât cel regional şi eventual chiar atemporal. Azi nu putem face abstracţie de amplificarea considerabilă a numărului participanţilor la actul cultural, la mondializarea prin cultura mijloacelor audiovizuale şi mediatice. Virtualizarea şi dilatarea câmpului artistic a dobândit prin fotografia digitală o libertate totală de metamorfozare şi manipulare a realităţii percepute tradiţional. Prin tehnicizare arta se fluidizează şi relativizează inclusiv contribuţia personală a artistului; acum fiecare poate grefa o altă realitate peste imaginea transmisă iniţial. Maximizarea impactului imaginii prin asocierea mişcării în cinematografie şi păstrarea libertăţii de metamorfozare prin noile tehnologii digitale problematizează chiar noţiunea realităţii în sine, o noţiune spre care arta a revenit cu o serie de comparaţii constante în evoluţia ei.

Dorel Petrehus

În expoziţia Signum Art Bunavestire fiecare artist conturează propria stilistică şi reflectă, în miniatură, diagrama artelor plastice, cu repere locale şi naţionale. Suzana Fântânariu-Baia cercetează grafica minusculului care se ridică prin creaţie la rangul semnelor hierografice. Cu o intuiţie dezvoltată din critica formei Marian Petre oferă radiografii cu fluidităţi tridimensionale, iar Andrei Florian îşi transmite mesajul artistic prin muzicalitatea unor ritmuri luminoase, ce determină compoziţii simboliste. Dumitru Macovei păstrează în pânzele sale mireasma proaspătă a naturii, în timp ce Corneliu Pop determină emoţia şi sentimentul purităţii prin suprafeţe deschise şi delicate, obţinute printr-o geometrie strălucitoare. Volumetria ferestrelor deschise în mijlocul materiei de către Ioan Pop Vereta sau veşmintele sculpturale croite cu flexibilitate de către Marius Bacriu, sensibilizează spiritul dincolo de impactul formei şi păstrează semnificaţia afectivă a artei.

Dumitru Macovei

Între independenţa actului de creaţie şi semnificaţia formei plastice, Dorel Petrehuş focalizează în texturile pastei experienţa cunoaşterii comparative, a mesajului multiplicat al artei, în timp ce Cristian Sida redescoperă pentru sine inocenţa procesului de creaţie, ca pe un act de trăire intensă, fără corsetul rigid al raţiunii. Ioan Pop Prilog eliberează expresia plastică a culorii prin gesturile pensulaţiei expansive; Mircea Vasile Mureşan surprinde autonomia transformării elementelor plastice, cu substanţiale problematizări de conţinut prin pietrificarea statică a picturii. Adriana Elian alcătuieşte un discurs al mijloacelor plastice dincolo de graniţa picturalităţii tehnologizate, iar procesul aglutinării imaginii se developează selectiv în arta fotografică practicată de Susana Melania Ardelean şi surprinde prin semnificaţia semnelor recuperate.

În acest context aprecierea importanţei unei lucrări de artă implică o anumită intuiţie şi are prin urmare un caracter relativ şi fluctuant, în funcţie de evoluţia ulterioară a limbajului vizual. Cunoaşterea implică abordarea operei de artă şi din perspectiva unui act de descifrare în care interpretul lecturează şi interpretează semnificaţia elementelor formale după scolastica semiologiei şi a autonomiei plastice. Hermeneutica artistică devine un act de decodare condiţionat de nivelul cultural al consumatorului de artă, iar reaşezarea şi interpretarea semnificaţiei şi esteticii plastice poate să fie, uneori, aprofundată doar în cercuri restrânse sau chiar în epoci ulterioare perioadei de creaţie.

Emoţia însumează experienţa personală a privitorului care se poate raporta la opera de artă în funcţie de experienţa personală. Profesionalismul poate, însă să se subordoneze autorităţii sentimentale, a caracterului şi a sensibilităţii beneficiarului, regăsit în mesajul simbolic al semnelor plastice. Metafizica artei o intuim înainte de a o explica raţional, iar în acest proces asocierea umbrei şi luminii poate să stimuleze şi mai mult simţurile. Lumina absolută sau întunericul absolut conţin din perspectivă hegeliană vederea pură a neantului, expresia purificată a imaterialului, iar amestecul acestora construieşte caracteristicile naturii noastre. În acest context arta aduce adesea umbra şi lumina în postura de înlocuitor al obiectului însuşi sau elimină efectele de clar-obscur pentru a elibera arta de presiunea materialităţii. Conştiinţa jalonată în acest procedeu al concretului şi dedublării se orientează spre identificări existenţiale. Din acest punct de vedere arta nu este compatibilă cu ierarhizările unice şi orice evaluare externă riscă să eşueze lamentabil. Logica cunoaşterii sensibile a operei se aplică simultan şi instinctual, empiric, chiar dacă putem să acceptăm influenţele mediului cultural din care provenim. Totuşi această descoperire pură reuşeşte să insufle afectivitate şi aprecieri durabile pe care interpretarea raţionalistă nu poate să le demonteze.

Ioan Pop Prilog

În acest mod expoziţia, diversă prin stilistica personală şi conglomeratul concentrat al lucrărilor de artă, oferă o distarţie care avantajează dialogul cu un public care poate evolua între specialitate, hobby şi loisir. Abordarea se înscrie în principiile esteticii relaţionale pentru care cele două săli ale muzeului au devenit agora schimbului de idei şi de experienţe culturale.

Tradiţionala vizită tăcută, plictisitoare şi solitară a muzeului are prin acest tip de eveniment dechisă oportunitatea de a facilita o întâlnire în care sunt aşezaţi în situaţii de interacţiune artiştii şi publicul unei comunităţi bine aşezate în tiparele tradiţiei sale. Conceptul curatorial transformă circuitul fresh al expoziţiei într-o suprainstalaţie artistică ce acţionează ca un întreg scenografic. Într-un asemenea context teatralizat artistul îşi poate permite să depăşească graniţele convenţionale şi să introducă experimentalismul şi experienţialismul ca pe un dat al epocii sale. Simezele se transformă într-un dispozitiv interactiv care contribuie la o unică contextualizare a operei. Spectatorul este solicitat să participe cu toate simţurile în această artă a habitatului şi să o cetifice prin propriul său subiectivism.

Mircea Mureșan

Cunoaşterea estetică a operei se bazează pe reacţii cognitive ghidate prin mijloacele de cunoaştere ale fiecăruia. Pasionatul de artă se foloseşte de experienţa sa comparativă, cu stiluri, epoci, modalităţi plastice şi personalităţi cunoscute, pentru a înţelege calitatea şi potenţialul noii opere de artă. Debutantul din lumea artei este un cititor fără alfabet, el poate să aprecieze cursivitatea şi ordonarea textului, adică echivalentul simetriei, clarităţii şi finisării impecabile a operei plastice, poate să intuiască valori şi sensibilităţi, dar întâmpină greutăţi atunci când doreşte să pătrundă în profunzimea actului artistic. Blocat într-o cunoaştere superficială debutantul caută un suport în lumea vizuală pe care o cunoaşte, deci gustul său va fi atras de un   aşa-zis gust realist, iar criteriul comparaţiei o să se manifeste legat de realitatea cunoscută, adică de realitatea înconjurătoare. Pentru a învinge acest inconvenient este nevoie de revenirea periodică în spaţiul galeriei, la expoziţii cât mai diverse, pentru a dobândi instrumentarul care să ofere capacitatea de comparaţie şi alfabetul plasticii actuale.

Susana Ardelean

Expoziţionalul Signum Art Bunavestire se dovedeşte realist pentru mediul în care se desfăşoară şi bine ancorat în problematica artei româneşti. În contextul mondializării valorilor şi a formării reţelelor culturale cu conexiuni multiple, artiştii din Negreşti Oaş reuşesc să construiască o interconexiune care facilitează dezvoltarea şi promovarea produsului cultural regional într-o arie multiplicată la nivel naţional şi chiar mai departe. (Vasile Duda, istoric de artă)

Casa Poparad – Oravitzan

 Un fenomen viu al Timişoarei

În data de 23 octombrie 2011, pe strada Severin nr. 4, din Timişoara, a avut loc, cu participarea artiştilor Silviu Oravitzan, Max Dumitraş, Marius Bacriu şi Ştefan Călărăşanu, un vernisaj dedicat Casei Poparad – Oravitzan. Cu acest prilej au fost dezvelite două sculpturi monumentale, cu destinaţie permanentă, Arcă, de Max Dumitraş, şi Coloană, o lucrare realizată în colaborare de către Silviu Oravitzan şi Marius Bacriu. Minigaleria Casei Poparad – Oravitzan, aflată în subsolul clădirii, a găzduit o expoziţie în care cei patru artişti au prezentat lucrări de mici dimensiuni. Alături de ei am participat şi eu cu câteva desene retrospective şi o machetă pentru o lucrare monumentală, numită Ishwar, primul proiect realizat de la întoarcerea mea în România. Evenimentul a fost prezentat de Marcel Tolcea, directorul Muzeului de Artă din Timişoara, şi de istoricul de artă Ana-Maria Altmann, curator la Muzeul Albertina din Viena, Austria.

Lucrările lui Silviu Oravitzan degajă, pentru mulţi privitori o forţă aparte, pe care am observat-o atât aici în România, cât şi în Statele Unite, unde a expus la The National Museum of Catholic Art & History din New York, în aceeaşi sala în care a fost expus Salvator Dali şi Giacomo Manzù. Ele crează în jurul lor un aer mistic, cu o putere magnetică întâlnită doar în jurul unor obiecte plămădite de oameni ce au calităţi excepţionale. Dacă adaug la aceasta justificată emoţie pe care o trăieşti în prezenţa artistului şi elevarea statutului spiritual pe care îl exultă această mixtiune, cred că se poate înţelege de ce aceste obiecte încetează să mai fie obiecte comune şi devin purtătoarele unui subtil pariu cu imortalitatea. Instituţionalizarea unui spaţiu privat într-unul public vine de multe ori în contradicţie cu concepţia de spaţiu personal.

Punerea „în vitrina casei” a unui artist încă în viaţă este un concept născut din dorinţa de a face posibilitatea noilor generaţii de a avea un contact direct cu artistul şi opera sa. El este foarte popular în Statele Unite, unde primăriile şi organizaţiile artistice locale organizează tururi periodice de „open studio” în atelierele artistice. Unii artişti au refuzat să participe la aceste programe pe motivul că sunt o invazie în viaţa personală şi expun artistul în ceea ce are mai intim, un scrutin asemănător celui din filmul „The Truman Show,” în timp ce majoritatea le-au îmbrăţişat ca pe un program interactiv de diseminare a mesajului artistic, de cultivare a publicului şi de marketing a obiectului artistic. Despre acest subiect am discutat cu artista Suzana Fântânaru care a promovat în Timişoara conceptul de open studio şi care, de curând, a avut un succes deosebit prin deschiderea atelierului-apartament din Timişoara. Acest tip de explorarea atrage şi foarte mulţi turişti care văd în savoarea locului ocupat de artist un filon turbionar spre o cultură surprinsă în mersul istoriei.

Silviu Oravitzan este un pictor care a împlinit de curând vârsta de 70 de ani, fiind în plină forţă creatoare. Locul în care a muncit şi a trăit a fost dintotdeauna un loc sfinţit de harul său artistic şi de talentul de a atrage spiritul generaţiei în care trăieşte. Această calitate rară i-a adus admiraţia şi a câştigat prietenia unor personalităţi de talia lui Emil Cioran, Paul Barbăneagră, Sergiu Celibidache sau Walter Biemel. A făcut din el creatorul unui creuzet spiritual în timpul comunismului, când atelierul său din Lugoj a adunat toată inteligenţia românească a timpului. Printre ei i-aş enumera pe criticii şi istoricii de artă Ion Frunzetti, Petru Comarnescu, Vasile Drăguţ, Andrei Pleşu şi François Pamfil, pe scriitorii Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Şerban Foarţă sau Bartolomeu Anania. Artişti, precum Aurel Ciupe, Ion Pacea,  Iulius Podlipny, Ion Isac, Ion Sălişteanu, Ştefan Bertalan, Sorin Dumitrescu, Florin Ciubotaru, Constantin Flondor, Petru Jecza, Viorel Mărginean, Ion Musceleanu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu şi, nu în ultimul rând, Horia Bernea, au fost prezenţe familiare ale atelierului său din Lugoj, iar multe dintre lucrările lor pot fi văzute astăzi în colecţia artistului.

În afara operei artistului, Casa Poparad – Oravitzan cuprinde şi o colecţie de artă contemporană universală din care nu lipsesc un Miro, Eduardo Chillida, Horia Damian, Pierre Alechinsky, Jean René Bazaine, Antoni Tàpies, precum şi o superbă colecţie de stampe orientale şi icoane româneşti din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Aproape toate colecţiile, incluzând covoare şi obiecte de cult bizantine, reflectă problematică, originile sau sursa de inspiraţie a artistului. Cadrul intim în care sunt expuse lucrările din spaţiul central, de la etaj sau bucătăria în care Gina Oravitzan, soţia artistului, pregăteşte bucate pentru oaspeţii casei, până la deschiderea terasei spre grădină, atelierul şi refugiul cu cuptor, masă masivă din lemn, obiectele de artă ţărănească românească care o înconjoară, toate, crează o ambianţă unică prin design şi concept, ce respiră atmosfera de pace insuflată de spiritul creator a lui Silviu Oravitzan.

Mulţi cred că un artist devine apreciat după moarte, o viziune romantică ce trebuie depăşită prin iniţiative ca ale lui Sorin şi Adriana Poparad. Restituirea pe care o fac prin Casa Poparad – Oravitzan nu este postumă. Ea are loc în timp ce artistul trăieşte şi prezenţa sa poate oferi o comuniune ce degajă o perspectivă istorică şi culturală vie, din mers, asupra vieţii şi operei sale. Mesajul ei nu este o sticlă aruncată în mare sau un receptacol în timp, pe care îl găseşti după ce istoria şi-a spus cuvântul – cum se întâmplă cu multe opere de artă sau destine artistice –, ci unul care are loc acum, sub ochii noştri. (Adrian Ioniţă)
Citiţi tot articolul pe Ora de Timis.ro