Tetsuya Yamada – formele tridimensionale ale industrializării

Yamada: Pot crea mobilier
ca o sculptură

Trăim într-o lume artificială. Artificialitatea lumii postmoderne provine din obişnuinţele vieţii de zi cu zi: pe de o parte mâncarea este tot mai artificială, tratată genetic şi cultivată ştiinţific, iar pe de alta suntem atraşi tot mai mult de lumea virtuală a ficţinii mediatice. Postmodernismul artistic reevaluează radical trecutul istoric al omenirii. În acest sens, lutul ca material de lucru acoperă toată istoria şi nu poate lipsi din viaţa noastră contemporană. Nu există altceva mai fascinant decât procesul de creaţie „primitiv”, cu ajutorul argilei care, se pare, face parte din noi ca fiinţe umane. Modelajul este atemporal. Există limite şi, uneori, aceste limite au cauzat investigaţii experimentale pentru artiştii postmodernităţii. Este o problemă interesantă că începuturile Postmodernismului sunt legate de un registru foarte larg de a găsi puncte de expansiune pentru ceea ce pare a fi un mediu limitat al artelor, în ideea de progres nelimitat informaţional, care a contribuit la crearea unei noi viziuni asupra lumii.

Tetsuya Yamada este un artist care insuflă un anumit tip de semnificaţie formelor tridimensionale din arta contemporană. El sa născut şi a copilărit în Tokyo (n. 1968), Japonia, după care a devenit profesor asistent la New York State College of Ceramics at Alfred University, fiind în acelaşi timp şi membru al Colegiului de ceramică Alfred din cadrul Universiţii New York. În prezent trăieşte şi lucrează în Minneapolis, SUA, fiind un artist profesionist şi asistent la catedra de ceramică de la Universitatea din Minnesota – Twin Cities.

În anul 2007, expoziţia Morice, face referire, prin titlu, la expresia pe care Constantin Brâncuşi şi Marcel Duchamp ar fi putut să o folosească atunci când doi prieteni se abordează unul pe altul. Termenul „morice” este unul de alint, folosit pentru împrejurări în care doi oameni se cunosc de mult timp, se întâlnesc şi sunt legaţi de o strânsă prietenie. Artistul combină un element preluat de la Duchamp forma de porţelan alb (referinduse la pisoar) cu un element vertical, care reflectă geometrii simple, dar rafinate, specifice formelor din sculptura lui Brâncuşi. În anumite situaţii plastice Yamada „întinde” forma lucrărilor lui pe verticală, provocând o asemănare formală cu Pasărea în spaţiu aparţinând scultorului român. Câteva sculpturi sunt sprijinite pe un scaun de bucătărie, amintind privitorului de roţile de biciclete ale lui Duchamp. În total Yamada a produs 45 de cicluri compoziţionale pe această temă, grupate întro „pădure” sculpturală totemică de artefacte care, atunci când sunt puse în relaţie, recreează experienţa unei plimbări prin atelierul lui Brâncuşi. În lucrările acestui ciclu tematic este fascinat de relaţia dintre ceramică şi lemn, creând sculpturi care încorporează cele două medii de expresie artistică. Obiectele creaţiei sale inspiră o stare de fragilitate faţă de aşa zisa ceramică robustă, conferind impresia de „căldură” în combinaţia dintre lemn şi materialul ceramic. Pe partea de sus a acestor platforme de lemn, Yamada a pus forme falice, tratate artizanal, din ceramică industrială albă.

Sculpturile sale abstracte au un sens geometric, echilibru şi ritm care evocă ambiguitatea produselor industriale. Anul acesta (17 februarie 2011) el a deschis expoziţa intitulată „Quadropheniapiggy”, la Tokyo, în galeria Artspace, atragând atenţia asupra „industrializării artei contemporane în faţa întunecată a morţii”. Yamada a realizat o serie de scaune din fibră de sticlă, de dimensiuni mari, sub forma unui craniu, obiecte colorate strident, asemenea bomboanelor pentru copii. Fiecare scaun este de 90×120 centimetri şi este inscripţionat cu logo-ul iconic al artistului. „Pot crea mobilier ca o sculptură”, spune Tetsuya Yamada.
Seria scaun-craniu întruchipează estetic sensibilitatea lui Yamada care a fost numit un „designer rafinat şi nebun”, şi pune un „spin” interpretativ stilistic asupra semnificaţiei scaunului în viaţă.
(Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Alessio Tasca – fascinaţia formelor produse cu extrudorul

Magia lutului

Reflecţii estetice

Arta ca limbaj al cuvintelor care ne scapă

Ceva se petrece cu arta contemporană a începutului de mileniu. Istoria artelor poate fi interpretată ca deschidere tainică a simţurilor noastre. Arta se dezvăluie cu ajutorul imaginii, ceva ce depăşeşte ideile şi care constituie omenescul, esenţa personalităţii şi spiritul epocii căreia aparţine, ea având un caracter de autodepăşire. Nu vreau să cred că necesitatea omului de a-şi transforma experienţele în simboluri implică noţiuni ca „tranziţie” sau „negare”. Cel puţin ele nu-şi găsesc locul în artă. Dacă obiectul este aşezat într-un loc destinat artei, chiar fiind scos din contextul lui obişnuit, va permite criticilor să „însufleţească” obiectul cu puterea de „a şoca”. Pictura şi sculptura au reprezentat întotdeauna rodul gândirii în elaborarea formelor. Lozinca postmodernă este una radicală: nu mai e nou, nu mai e modern. Avangarda s-a bazat întotdeauna pe a spune nu la tot ce aparţine trecutului. Arta nu poate fi decadentă ci eventual modul în care este practicată este decadent. Desigur, artistul se poate rătăci, dar această greşeală nu are importanţă în efortul spre caliatate şi frumos.

Se poate face artă din multe motive, însă nimeni nu poate fi artist dacă nu are o ţintă. Nici intenţia, nici poziţia intelectuală a artistului nu contează în raport cu necesitatea fundamentală de căutare a valorii. Malraux vedea arta ca o deschidere spre Sacru. Arta era în concepţia lui un răspuns al unei nevoi esenţiale, la fel ca şi religia. Arta transmite mesaje, dar dacă artistul ar trebui să transmită doar un mesaj, odată ce l-a transmis ar trebui să se oprească. La fel ca în matematică unde dacă ai obţinut rezultatul nu o iei din nou de la capăt. Artistul se antrenează însă într-o continuă căutare. Prin temperament, natura sa individuală impregnată în societate şi prin educaţie, artistul exprimă tiparul unei proiecţii care devine imagine. Dintr-un punct de vedere întreaga istorie a artelor poate fi rezumată ca descoperirea treptată a aparenţelor. Toate stilurile artistice se bazează pe un vocabular al formelor. De exemplu pictorii Renaşterii sunt nişte constructori, Barocul dezvoltă formele „fluide” iar Turner înlătură forma pentru a deschide drumul Impresioniştilor. Brâncuşi va exprima zborul, nu pasărea, ca formă purtătoare a prezentului în care trăim.

Marcel Duchamp, numit „părintele artei moderne” este glorificat ca un inovator în materie de non-artă. Expunerea unor ready-made-uri (obiecte găsite) pe care le-a semnat era împotriva estetismului de până atunci. Duchamp îşi bătea joc de tot şi de toate, dar s-a dovedit consecvent părăsind terenul artei în jocul său cu obiectul şi non-obiectul. A fost revoltat şi nu a cedat. A fost figura artistică ce a oferit una dintre posibilele soluţii în problema libertăţii din artă.

Trăim în aceiaşi lume artişti, critici şi spectatori. În fapt două modele ale artistului şi creaţiei prin interferenţa obiect-privitor. Universul non-artei exercită un farmec irezistibil. Expoziţiile sunt concepute să şocheze. Galeriile s-au umplut de arta aşa zis „artă moartă” a unor abstacţionişti care promovează un fel de exhibiţionism artistic de gen „Marinetti”. Nimic nou, doar pentru cei a căror cultură nu cunosc formula „Arta a murit” sau „Arta puţin îmi pasă” a lui Nicolas Schoeffer din anul 1968. Acelaşi Schoeffer declara că vrea să socializeze arta, căci societatea burgheză a pus stăpânire pe artă şi a alienat-o social şi creativ.

Dacă acestea sunt adevărate înseamnă că cineva se face vinovat de aspectul amatorist al artei actuale. Acest fapt se datorează în primul rând celor care comandă arta. Elocvent în acest sens este filmul Wall Street din anul 1987, în regia lui Oliver Stone, în care puterea de a comanda opere de artă o au doar oamenii de pe treptele superioare ale ierarhiei sociale. Sloganul filmului este Fiecare vis are un preț. Acest lucru se poate traduce astfel: dacă visul tău este să aparţii societăţii înalte trebuie să ajungi financiar să îţi permiţi acest lucru. Nimic fals până aici. Cei care comandă opere de artă sunt cei care le-ar putea plăti. Autorii de artă sunt interesaţi să realizeze opere de artă, nu un produs comercial. După 1989 galeriile de artă au promovat non-valoarea deschizând drumul unei economii de piaţă capitaliste, în care valoarea produsului artistic nu era important. Am întâlnit nume noi în domeniul plasticii, persoane care apar „expuse” în toate galeriile de artă, făra a avea însă, nimic de-a face cu limbajul artistic autentic.
Prezentul ne arată un model „discontinuu” deoarece pe nimeni nu interesează o lucrare de Brâncuşi, până în momentul în care aceasta este furată din ţară. Nu iubim arta dar o pretindem a noastră. Există suficient de mulţi oameni pe care îi enervează cuvântul artă. „La ce ne trebuie şcoli de artă, cu atât mai mult universităţi când nu avem bani să trăim”, este sloganul sub care se ascunde amatorismul artistic. Ei nu-şi dau seama că arta este un mijloc elaborat de om pentru a cunoaşte realitatea prin acumularea de date precise. Realitatea impune cu suficientă duritate un set de criterii în care „profeţii” să poată proclama că adevăratele valori ale artei au murit, dând asta pe seama ideilor definite de postmodernitate.

Ce însemnă atunci „Arta a murit?”. Să însemne că a murit gândirea, reflecţia intuitivă şi nu mai suntem liberi în spirit? Arta va dăinui şi adevăratele valori ale acesteia vor rămâne în Istorie. Gusturile şi modele unei epoci se schimbă. Arta însă, va muri doar odată cu ultimul deţinător de gândire, ca o certificare a dispariţiei umanităţii. (Grigore Roibu)
Citiţi pe această temă: Fascinaţia artei postmoderniste; Despre artă; Opinii – Din postmodernism