Ce se întâmplă cu atelierul unui artist după ce el moare?

Notă personală

Până să ajungem la modelul francez prin care este sprijinită comunitatea artistică, la noi, nu se arată minim interes pentru creaţie în general şi nu poate fi vorba de sprijin acordat tinerei generaţii de plasticieni. Ne mândrim cu premiile pe care aceştia le obţin dar nu găsim resurse financiare pentru a-i sprijini. Nu ştiu dacă este de vină criza financiară, proasta gestionare sau dezinteres pentru arta contemporană… Nu aş fi scris despre acest lucru dacă în iarna acestui an nu mi s-ar fi luat abuziv atelierul de creaţie de către conducerea Filialei UAP Deva, după doi ani de zile în care l-am amenajat, o cămăruţă de 13 metri pătraţi pentru care aveam un contract de trei ani de zile. Ce se întâmplă după moartea unui artist puteţi citi în articolul prezentat mai jos, apărut în România liberă pe data de 25 august 2011. În provincie, lucrurile stau, dintr-un anumit punct de vedere, mai rău. În funcţii au ajuns diverşi profitori. Ei au intrat în rândul membrilor UAP prin conjuncturi favorabile, despre care îmi este greu să vorbesc pentru că nu le cunosc. Fără a avea studii în arte vizuale, aceşti artişti amatori nu ar fi fost subiect de discuţie dacă nu s-ar fi „cocoţat” în funcţii de conducere. Ei sunt cei care decid cărui membru i se atribuie un atelier sau i se ia acesta şi, desigur, ei sunt cei care deţin spaţii de lucru aparţinând uniunii. Tot ei decid expoziţiile la care participă membrii filialei şi, mai mult, decid valoarea artistică a membrilor ei. Nu este problema mea să analizez şi este târziu să acuz cele întâmplate în filiala deveană, din care am făcut parte până în această iarnă când am decis să mă transfer în Filiala UAP Interjudeţeană Cluj-Bistriţa ca urmare a deciziilor abuzive, cu argumente nefondate şi hotărâri hilare, luate în Consiliul de Conducere a filialei UAP din Deva, dar lucrurile trebuie spuse aşa cum sunt în realitate. (Grigore Roibu)

O uniune de creaţie săracă
nu poate asigura spaţiile de lucru
pentru membrii săi

Artiştii din Bucureşti rămân fără ateliere. În fiecare an spaţiile de creaţie se împuţinează, iar bătălia pentru ele este de multe ori lipsită de demnitate.

În urmă cu câteva luni s-a stins din viaţă pictorul Ion Sălişteanu, la 81 de ani, fost preşedinte de onoare al UAP şi membru corespondent al Academiei Române. Maestrul a avut atelierul de creaţie situat în strada Ermil Pangratti, o adresă unde Uniunea Artiştilor Plastici (UAP) este proprietar, având aici câteva zeci de ateliere. De altfel aceste ateliere fac parte din rarele posesiuni ale uniunii.

După dispariţia lui Ion Sălişteanu s-a iscat o problemă: cine va avea dreptul să-i preia atelierul? Acest aspect se judecă în urma unui concurs de către secţia de pictură, de care aparţinea artistul. În această situaţie a avut câştig de cauză Sorin Ilfoveanu, 65 de ani, fost decan al Facultăţii de Arte Plastice şi fost rector al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Probabil că nu ar fi avut niciodată şansa aceasta un artist mai tânăr. „Domnul Ilfoveanu avea atelierul în Piaţa Amzei, însă clădirea de acolo se află în litigiu. Din această cauză suntem nevoiţi să eliberăm atelierele. Oricum, ştiu că până la sfârşitul anului expiră contractele de închiriere pentru cele aproximativ 40 de ateliere din Amzei”, explică pentru România liberă Petru Lucaci, preşedintele UAP.

Însă nici măcar această rocadă nu se poate face uşor, pentru că atelierul maestrului Sălişteanu trebuie eliberat, iar familia nu are unde să ducă zecile de lucrări, majoritatea foarte mari, care au rămas în urma pictorului. „Atelierul domnului Sălişteanu este plin ochi de lucrări şi nu avem soluţii. Încercăm să eliberăm spaţiul”, mai spune Petru Lucaci.

Lucaci: „Am cerut sprijin pe peste tot”

Dacă la începutul anilor ’90 în Bucureşti existau aproape 4.000 de ateliere, astăzi UAP, filiala Bucureşti, se poate bucura că mai are în posesie în jur de 250 de ateliere. Nimeni nu vede necesară găsirea unei soluţii pentru tinerii artişti care au nevoie de spaţii de creaţie, dar care, în majoritatea lor, „fie închiriază câte un apartament, fie lucrează acasă, prin sufrageri”, după cum spune preşedintele Uniunii.

Petru Lucaci vorbeşte cu frustrare despre o situaţie fără ieşire. UAP şi-a pierdut în urmă cu câţiva ani sediul din strada Nicolae Iorga, revendicat şi câştigat în instanţă de moştenitori, staff-ul fiind nevoit să se mute în capătul oraşului, la sediul Combinatului Fondului Plastic, în spatele Casei Presei. Abia în acest an şefii uniunii au reuşit să amenajeze un birou lângă atelierele din strada Pangratti pentru a veni în sprijinul artiştilor care nu reuşeau să se deplaseze până la combinat. „Nimeni nu e sensibil la problemele noastre. Am cerut spaţii dezafectate inclusiv de la armată. Atelierul este locul de muncă al artistului. Ce fac cei care lucrează obiect, precum sculptorii şi sticlarii? Atelierul presupune şi spaţiu de depozitare, artiştii lucrează pe stoc”, spune Lucaci.

Preşedintele UAP ar vrea să conducă o uniune puternică şi să se poată mândri cu atelierele şi galeriile deţinute, care ar putea intra într-un circuit cultural al Bucureştiului, ca în alte capitale ale lumii. Singurele ateliere în proprietate sunt cele din Pangratii şi din strada Eforie, restul sunt sau au fost ale Primăriei Capitalei. „Pe cele din strada Doamnei le-am pierdut pentru că era un spaţiu al Patriarhiei Române pe care l-a cerut înapoi. Le-am pierdut şi pe cele din curtea Universităţii de Arte care erau ale şcolii, dar şi pe cele din strada Iulia Haşdeu, spaţii ale Ministerului Culturii pe care le-a luat înapoi pentru nevoile lor. Multe alte clădiri sau spaţii s-au pierdut fiind revendicate de moştenitori. Am discutat şi am depus petiţii pe peste tot. Am cerut sprijin de la Primărie, de la Ministerul Apărării, de la Ministerul Culturii, am pus problema în discuţie peste tot, inclusiv la premierul Boc şi la Comisiile de Cultură din Parlament. Mai grav este că primarul Oprescu ne trimite din când în când notificări să eliberăm spaţiile primăriei”, descrie situaţia Petru Lucaci.

Modelul francez

„Nimeni nu ne-a răspuns. Artiştii fac parte din singura categorie socială care îşi plăteşte locul de muncă, iar producţia de artă este costisitoare. Statul nu are o politică de achiziţie. Galeriile de artă sunt ale primăriei, nici măcar un contract de comodat nu vor să încheiem. Astfel că fiecare artist care expune trebuie să plătească şi sala pe lângă costurile aferente. Nimeni nu se gândeşte la noi, la nici un nivel”, continuă preşedintele UAP.

Tot el a explicat cum este modelul francez: „Dacă merg ca artist la Paris primesc un atelier. Sau dacă se ridică un bloc de 10 etaje constructorul este obligat ca ultimul etaj să aibă destinaţie culturală. 1% din orice fel de investiţii se virează în obiective culturale. Spaţiile acestea intră în circuit cultural şi astfel reuşesc să susţină cultura contemporană. La noi nici tabere de creaţie nu se mai pot observa deşi majoritatea de până acum au devenit parcuri naţionale. La Medgidia, Muzeul de Artă, singurul obiectv turistic existent, s-a închis. Opera artiştilor contemporani este înghesuită pe unde se poate şi nu intră în circuit”.

Unde merg, când merg, lucrările lui Biţan
şi ale lui Nicodim

Achiziţii nu se fac, pentru că nu sunt bani. Nu sunt strategii pe termen lung pentru promovarea artei contemporane, spre deosebire de Franţa care are Fonduri naţionale şi regionale dedicate artei contemporane.

Mihai Oroveanu, directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC), încă se află în căutarea de depozite pentru patrimoniul pe care-l păstra în sediul Teatrului Naţional din Bucureşti, nevoit să-l elibereze după ce au început lucrările de renovare. „Este trist ce se întâmplă. Am primit un loc în strada Moşilor, un fost depozit de carte care necesită reparaţii, igienizare. Dar cred că pereţii ăia n-au mai fost zugrăviţi de 40, chiar 50 de ani. Arată ca dracu’ şi nu sunt bani”, ne-a declarat Mihai Oroveanu. MNAC avea în program nişte depozite chiar în curtea Parlamentului României, însă s-au dus pe apa sâmbetei.

„Era vorba despre nişte depozite subterane, cu accesul prin curte. A căzut tot proiectul pentru că s-a constatat că avem nevoie de parc pentru Biserica Neamului. Am ajuns să refuzăm expoziţii. E patetic. Arta nu e o prioritate în acest moment de criză. În ceea ce priveşte arta vie, statul nu a mai intervenit de ani de zile, nu mai face achiziţii. Se închid muzeele cu colecţii, cum este colecţia Jalea de la Constanţa, sau donaţia Medrea împrăştiată prin sălile Senatului. În schimb facem mii de biserici, semeţe de peste 70 metri înălţime, în loc să le restaurăm pe cele existente”, mai spune directorul MNAC. (Manuela Golea)
SURSA: romanialibera.ro

Ce este arta brută

Arta primitivă, vizionară şi în afara normelor
penetrează România

O expoziţie atipică adusă din Franţa, într-un spaţiu convenţional la Parlament, reuneşte peste 100 de artişti care fac ceva outsider art, artă brută sau artă singulară.

În plină vară, când de obicei galeriile sunt mai mult goale, s-a deschis o expoziţie atipică, cu un gen de pictură şi grafică foarte puţin cunoscut în România, prezentată de un cunoscut muzeu franţuzesc ce promovează manifestările neconvenţionale. Este vorba despre Muzeul Artei Brute din Lapalisse, conceput şi condus de un frumos nebun, Luis Marcel, foarte bine apreciat în Franţa şi în străinătate. Fondatorul muzeului a participat la vernisajul primei ediţii a Salonului Internaţional Outsider Art, realizat de pictorul Laurenţiu Dimişcă, deschis în Sala „Constantin Brâncuşi” de la Palatul Parlamentului.
Dimişcă a mai prezentat prin Fundaţia Outsider Art din România şi alte expoziţii de gen în ţară – la Cluj, la Piatra Neamţ şi la Centrul Apostu de la Bacău – , dar nu în Bucureşti, cu excepţia personalelor sale.

Turiştii străini, primii vizitatori

Expoziţia de la Palatul Parlamentului este diferită de cele organizate de obicei aici. În primul rând este foarte veselă, ca într-o continuă celebrare a bucuriei. Panotarea lucrărilor, realizată înainte cu câteva zile de vernisaj, a atras ea însăşi o serie de vizitatori din rândul turiştilor străini care tocmai vizitau Casa Poporului.
„Erau încântaţi pentru că nu numai că recunoşteau genul, dar recunoşteau artiştii, ştiau de Luis Marcel şi erau fericiţi că nu numai în Franţa se pot bucura de asemenea privilegiu”, a povestit pentru România liberă Marius Tiţa, critic de artă şi curator al expoziţiei. Luis Marcel este profesor de sculptură, expert în arta brută şi arta contemporană, fiind fondatorul „Galerie des 4 coins” şi al Muzeului L’Art en Marche din Lapalisse, din ultimul fiind expuse circa 80% din lucrările de la Parlament. De altfel, inclusiv Laurenţiu Dimişcă are lucrări în expoziţia permanentă a muzeului, iar o singură pictură semnată de el se vinde şi cu 10.000 de euro în străinătate.

La salon au fost aduse lucrări semnate de peste 100 de artişti din întreaga lume, dar şi români, care sunt reprezentativi pentru arta brută, arta singulară, arta vizionară, neuve invention, arta naivă, arta primitivă, noua figuraţie, arta în afara normelor, reunite sub conceptul outsider art.

De la terapie la artă

„În esenţă acest gen de pictură a pornit de la personale cu probleme psihice, care erau îndemnaţi de doctori să picteze, dar toată această poveste a evoluat”, explică Marius Tiţa. De altfel, termenul de artă brută este destul de cunoscut în străinătate, iar cel de „outsider art” a fost patentat de criticul Roger Cardinal în 1972 ca un sinonim la stilul creat de Jean Dubuffet, o artă din afara barierelor culturale oficiale. „Este o artă fără norme, în afara canoanelor impuse de şcoala tradiţională, pe mai multe tendinţe, de la cea naivă şi primitivă, la arta populară şi altele”, explică Tiţa.

Laurenţiu Dimişcă este doctorand pe acest domeniu, având în pregătire o teză dedicată artei brute. El însuşi lucrează astfel, stilul său fiind încadrat în „noua figuraţie artistic” şi este puternic susţinut de Luis Marcel, mentor al curentului. Luis Marcel i-a încredinţat lui Dimişcă în anii trecuţi o bună parte din colecţia sa, „Vineyard and Wines” pentru a o prezentat şi în România sub numele „Vii şi vinuri”. Pictorul Dimişcă, născut la Piatra Neamţ, a studiat pictura şi alte tehnici la Universitatea de Arte şi Design Cluj (fresca, icoana, vitraliile), iar lucrările sale combină aceste cunoştinţe în culori îndrăzneţe, simboluri narative puternice, manipulând suprafeţele pe care spune poveşti.
De altfel, la vernisajul Salonului, Laurenţiu Dimişcă a prezentat împreună cu designerul Andreea Sultan o colecţie de haine inspirate de arta sa. „M Sultan Fashion” propune o serie de imprimeuri cu imagini din picturile lui Dimişcă, iar toate cămăşile, rochiţele, cravatele aduse spre vânzare s-au topit pur şi simplu.

De menţionat că în cadrul vernisajului s-a lansat un număr al revistei AnticArt, realizat de Dorin Mihalache, dedicat Salonului Outsider Art şi acestui gen de artă. Expoziţia va fi deschisă până la 19 august 2011.
Luis Marcel a fost încântat de reacţia publicului, fapt ce l-a determinat să promită deja că intenţionează ca anul viitor să organizeze la noi o lună dedicată artei brute şi artei singulare cu lucrări strânse din toată lumea. Îşi propune, totodată, să organizeze conferinţe şi seminarii, plus proiecţii de filme, pentru a explica şi prezenta publicului românesc acest gen de artă. (Manuela Golea)
FOTO: Mihai Barbu
SURSA: romanialibera.ro

Fotograful care a dezbrăcat-o pe Helen Mirren

Juergen Teller, cel mai aclamat fotograf de modă din lume, expune la Brunkenthal

Două expoziţii de fotografie de excepţie sunt deschise până mâine 31.07.2011 la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu. Excepţia rezultă din lucrările memorabile ale lui Jurgen Teller şi din tema dificilă a experimentului de grup, „Desire is WAR”.

Juergen Teller: Texte und Bilder/ Texte şi imagini

Nu cu puţin timp în urmă a fost publicată o fotografie senzaţională cu Helen Mirren, goală la 65 de ani, în cadă (vezi fotografia pe rubrica de News). Imaginea a fost opera renumitului fotograf german, Juergen Teller, de 47 ani. Fiind unul dintre cei mai iubiţi fotografi de modă, Teller a avut privilegiul să scoată nişte bijuterii de artă din chipuri sau gesturile unor vedete. Tot el a a realizat fotografii cu pictorul şi fotograful David Hockney fumând scufundat într-un fotoliu sau cu misterioasa actriţă Charlotte Rampling pozând goală la Luvru, alături de care însuşi fotograful apare în câteva ipostaze intime.

Acest fenomenal artist vizual a fost în România, la vernisarea expoziţiei sale de la Brukenthal, oferind un spectacol surprinzător, aşa cum lucrările însele o fac. Teller are o metodă unică şi fascinantă de a combina fotografia de modă comercială cu arta şi fragmente din viaţa personală, aspecte care l-a făcut responsabil pentru campaniile realizate în ultimii ani pentru Marc Jacobs, Helmut Long, Yves Saint Laurent sau Vivienne Westwood.
Într-o lume suprasaturată de vizualitate, Juergen Teller şterge graniţa dintre privit şi privitor, dintre fotograf şi fotografie, încorporând imaginea pentru o lecturare mai pură, gata să declanşeze reale dezbateri despre modă sau actualitate, pentru a irita sau pentru a fi el însuşi. Preferă să pozeze cu un Contax G2, o prelungire vizuală aproape carnală între imagine şi spectator, creând confuzii între ce este real şi realitatea ce devine mult mai veridică din imagine. Pentru această finalitate, autorul intră adânc în mediul privat, în intimitatea subiectului, şi îl deconstruieşte fără a mai pune piesele la loc după ce totul s-a terminat.

Expoziţia de la Sibiu este prima prezentare a lucrărilor sale în România şi este alcătuită dintr-o selecţie realizată chiar de artist în ZEITmagazin din perioada 1991 – 2011.

„Desire is WAR”

Artişti: Apparatus 22 (RO), Muhammad Ali (PK), Ştefan Botez (RO/CH), Katja Eliad (RO/IL), Farid Fairuz (LB/RO), Mikhail Karikis (GR/UK), Matts Leiderstram (SE), Matmos (US), MEN (US), Ioana Nemeş (RO), Gyarfas Olah (RO), Karol Radziszewski (PL), Emily Roydson (SE/US), Ryan Trecartin (US).

O altă expoziţie deschisă simultan cu cea a lui Teller la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal este „Desire is WAR”, un alt experiment vizual curajos şi decomplexat pe o temă extrem de dificilă, extrem de ofertantă. Expun 14 artişti sau muzicieni, iar curatori sunt Anca Mihuleţ şi Dragoş Olea. Lucrările sunt de o mare sensibilitate, surprinzătoare şi foarte inteligente, după cum se observă în imaginile alăturate, însoţite de un dispaly memorabil.

Curatorii motivează într-un fel interesant, de asemenea, alegerea temei: „În ciuda progresului evident înregistrat în procesul de secularizare şi negociere a identităţii din societatea românească, moralitatea sexuală rămâne sub dominaţia religiei, a discursului exagerat şi a mitologiilor facile. Chiar dacă gradul de toleranţă faţă de minorităţile sexuale a crescut în ultimii ani, înţelegerea, respectul şi reala acceptare politică a acestor comunităţi sunt departe de a fi puse în practică”. Aşa că, în acest context mai degrabă ostil, „Desire is WAR” poate fi văzută ca o expoziţie-statement, o formă de activism cultural care îşi propune să provoace o dezbatere în jurul unui anumit tip de dorinţă care aprinde adesea conflicte intense, chiar „războaie” în familii, grupuri de prieteni, vecini, şcoli, la locul de muncă sau acasă: dorinţa pentru persoane de acelaşi sex.

Selecţia lucrărilor realizate în diverse medii – video, desen, text, sound – aparţin unor artişti şi muzicieni care au abordat consistent şi au examinat topica queer, printre altele. Expoziţia, pe lângă provocare la dialog, îşi doreşte îndepărtarea de la perceperea culturii queer drept o liberalizare a emoţiilor sau o ameninţare a establishment-ului social şi politic. Muzica ocupă un loc special în prezentare, ea acţinând ca un instrument de comunicare în masă al ideilor radicale, dar şi al celor mai veritabile emoţii şi dorinţe queer. Display-ul expoziţional este realizat în colaborare cu arhitecta Laura Paraschiv. (Manuela Golea)
SURSA: romanialibera.ro

Arta românească în presa internaţională

Presa internaţională laudă
performanţele artiştilor români

Agenţia internaţională de ştiri Global Post anunţă că românii „au erupt cu succes pe scena artei”. Articolul preluat din publicaţia spaniolă „La Informacion” titrează: „România, sau cum să devii, dintr-o ţară necunoscută, liderul panoramei artistice internaţionale”.

Primul nume evocat pe lista agenţiei americane este pictorul Adrian Ghenie, care trăieşte şi lucrează în Londra. „Adrian Ghenie, maestru al întunericului şi al picturii suprarealiste, are un studio în estul Londrei, plin de lumină, care intră prin nişte ferestre mari. Artistul din Transilvania se arată destul de fericit. Şi de ce nu? Copil alintat al panoramei artistice internaţionale, Ghenie are în aceste momente o expoziţie personală în Gent (Belgia) şi multe altele în proiect”, scrie Global Post, în debutul reportajului despre arta românească. (Citiţi Abuzurile istoriei în pictura lui Adrian Ghenie).

Ghenie nu este singurul artist plastic român intrat pe piaţa internaţională de gen care atrage atenţia peste hotare. De la jumătatea anilor ‘90 şi alţi compatrioţi, precum Victor Man, Ioana Nemeş şi Ciprian Mureşan, au erupt cu succes pe scena artei. Cineaşti, muzicieni şi designeri români se încadrează în această tendinţă, mai scriu americanii.
„Există talent peste tot, dar trebuie şi să cunoşti persoanele potrivite care să-ţi spună lucrurile corect şi să-ţi dea ajutorul potrivit. Asta se întâmplă atunci când planetele se aliniază”, a declarat Ghenie, citat de Global Post. (Manuela Golea)
Citiţi articolul Cum a ajuns România liderul artei mondiale în România Liberă.

Succesul licitaţiei de Orientalism

O dovadă că piaţa românească de artă se extinde

Mamaia, 19 iulie 2011. Cel mai destins eveniment, care încheie într-o notă de succes anul pieţei de artă, Licitaţia de Orientalism a aprins entuziasmul colecţionarilor şi investitorilor din sud-estul ţării şi cei aflaţi în acest weekend pe litoral. Participanţii au licitat pentru aproape toate loturile scoase la vânzare, arătându-se interesaţi de tematica propusă, de numele celebre ale autorilor sau de valoarea investiţională tot mai evidentă a operelor de artă. Vânzarea totală a serii s-a ridicat la 692.550 de euro, mai mult decât valoarea estimată de organizatori între 400.000 şi 600.000 de euro.

Vedeta Licitaţiei de Orientalism, pictura „Afizé” de Nicolae Tonitza a atins cel mai ridicat preţ al serii, 160.000 de euro, care coincide cu valoarea maximă estimativă, după concursul de oferte a patru participanţi. Vânzarea marchează un nou record de autor pentru opera lui Tonitza, depăşind recordul anterior stabilit în Licitaţia de Vară Artmark din 17 iunie 2011 la 155.000 de euro pentru pictura „Pe verandă”. Opera „Afizé” intră astfel pe poziţia a opta în clasamentul celor mai importante picturi vândute vreodată pe piaţa românească de artă, stabilizând locul lui Tonitza într-un top dominat de Nicolae Grigorescu.
„Scenă din Dobrogea” de Constantin Artachino, încă o piesă de rezistenţă a licitaţiei, a fost adjudecată pentru 67.500 euro, confortabil în intervalul estimativ de 55.000 – 75.000 euro. De remarcat de altminteri cifra totală de vânzare a celor 6 loturi semnate Artachino: 103.500 euro, un rezultat excepțional pentru un artist academist de o expresie originală, caldă și blândă, redescoperit de piața de artă în urmă cu mai puțin de un an, când a realizat prima tranzacție peste 5.000 euro (opera „Biblis preschimbată în izvor”, adjudecată în Licitația de Art Nouveau și Romantism pentru 5.800 euro), aflat în plină emergență.

De pe tereasa piscinei Hotelului Vega şi din sala de licitație organizată pe plaja privată a Hotelului Vega, mulţi dintre numeroşii participanţi au fost dispuşi să ridice paleta de licitaţie, arătând că pasiunea pentru artă şi viziunea unei investiţii avantajoase sunt tot mai consistente şi în afara Bucureştiului. Piaţa românească de artă se extinde progresiv spre oraşele mari ale ţării, Licitaţia de Orientalism fiind un eveniment anual care consolidează poziţia Constanţei pe harta apetenţei pentru artă de prestigiu. (Citiţi tot articolul şi vedeţi mai multe imagini pe Artmark)
SURSE: România Liberă şi Artmark

Cine sunt colecţionarii de artă din România

 „O colecție particulară este un serviciu public care oferă generațiilor ce vin acces la bogățiile pe care un spațiu, un timp și un popor au reușit să le creeze la un moment dat”. (Pavel Șușară)

A apărut primul dicţionar al românilor
care cumpără obiecte de artă

Cei mai cunoscuţi colecţionari de artă din ţară şi operele lor apar într-un dicţionar, o lucrare unică realizată de un cibernetician, Vasile Petrovici.
Vasile Petrovici este şi colecţionar de artă şi secretar al Societăţii Colecţionarilor de artă din România. Probabil că tocmai profesia lui de bază a dus la o lucrare exactă, minuţios concepută, cu o mare atenţie la detalii. Totul a pornit de la o cercetare care i-a relevat că nu există o asemenea lucrare: „Mi-am zis ce bine ar fi să avem mai multe informaţii despre colecţionari la un loc. M-am apucat de treabă, am consultat bibliografia şi rezultatul este acesta”, şi-a prezentat autorul cartea.

250 de colecţii

„Dicţionarul colecţionarilor de artă din România” îi invită pe iubitorii de artă să treacă pragul şi să afle mai multe despre colecţionarii zilelor noastre şi ai veacurilor trecute. Volumul cuprinde 250 astfel de colectori, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. În urma unora, în general graţie donaţiilor operelor de artă cumpărate, s-au născut muzee, precum Colecţia Simu Anastase, Colecţia Kalinderu Iancu sau cea a lui Zambaccian Krikor.

Culegerea lui Vasile Petrovici, pentru care a consultat peste 160 de surse bibliografice, arată diveristatea profesiilor celor care au cumpărat sau cumpără picturi, gravuri, sculpturi sau desene. Singurul punct comun nu poate fi decât dragostea de frumos. Sunt politicieni (Mihail Kogălniceanu), muzicieni (Garabet Avachian), medici, scriitori (Tudor Arghezi), artişti plastici sau critici de artă, militari, oameni de afaceri, ingineri (Leon Lasersohn) sau teologi, profesori, jurnalişti, profesori, avocaţi etc. Un ospătar, Apostol Apostilde (1898 – 1965), a avut în colecţie lucrări semnate de Alexandru Ciucurencu, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Pallady, Petraşcu, Tonitza sau Vânătoru. Foarte mulţi dintre cei care trăiesc şi au acceptat să fie incluşi în acest dicţionar nu şi-au declinat profesia ori localitatea în care deţin colecţia, lucru de înţeles.

Pavel Şuşară, unul dintre colecţioanrii care apare în volum, spune că a început să îşi formeze o colecţie după 1989. „În perioada comunistă nu am avut obiecte de artă, nu am avut posibilitatea să cumpăr. Erau destul de scumpe şi accesul la ele era destul de greu. Erau câteva categorii care cumpărau obiecte de artă: juriştii, medicii, securiştii şi foarte mulţi din cei care erau la vârful puterii, indiferent de ce ierarhie, locală sau naţională. Era un privilegiu al aşezării privilegiate în spaţiu public”, a declarat criticul de artă pentru România liberă.

„Doar colecţionarii au scris despre viaţa artiştilor”

Pe lângă numele colecţionarului şi perioada în care a trăit/ trăieşte, structura volumului mai precizează profesia colecţionarului şi locul în care se află colecţia, categoriile aflate în colecţie şi numele artiştilor, care sunt prezentaţi, de asemenea, în ordine alfabetică. În dicţionar sunt prezentate doar lucrări de pictură, grafică şi sculptură, iar acolo unde a fost posibil numele artistul reprezentativ a fost trecut cu litere italice.
Mulţi dintre cei introduşi în dicţionar au publicat albume despre artă, fapt menţionat şi unora li s-a adăugat intervalul de timp (ani) în care au fost achiziţionate operele. De pildă, Alexandru Vlahuţă a scris despre „Pictorul Nicolae Grigorescu”, editura Tineretului, 1964, iar Mişu Weinberg a avut o colecţie activă între anii 1935 – 1947.
De asemenea, un alt capitol important este dedicat celor care au colecţionat lucrările unui singur artist, şi despre care la fel există surse biografice. Vasile Petrovici a descoperit, astfel, încă 681 de colecţionari.
„Sunt conştient că nu sunt cuprinşi absolut toţi colecţionarii. Fie că nu existau referiri în surse bibliografice, fie nu am avut puterea să strâng aceste surse. Deja am început să adun date despre noi colecţionari sau date despre colecţionarii deja existenţi în dicţionar. Cu datele existente acolo se pot face certe analize statistice. Pot să vă spun că am costatat că doar colecţionarii şi numai ei au scris despre viaţa artiştilor”, spune autorul.

Colecţiile sunt bunuri publice

Criticul de artă şi colecţionarul Pavel Şuşară spune că „Dicţionarul colecţionarilor de artă din România” este primul de acest fel, „într-o variantă mai extinsă pentru că a mai scris Petre Oprea un studiu despre colecţionari în urmă cu câţiva ani”. „Volumul este foarte important pentru că scoate colecţionarul din anonimatul lui şi îl oferă ca model, ca tip de compartament în relaţie cu patrimoniu şi cu bunurile care doar aparent sunt ale cuiva. În principiu ele sunt bunuri publice. Şi orice colecţie mare, orice colecţie importantă a sfârşit prin a oferi, a poleniza spaţiul public. Există colecţia de la Topalu, de pildă, care acum este parte a muzeului din Constanţa. Sunt nenumărate colecţii care alcătuiesc muzee, sunt muzee care s-au format prin donaţii diverse de colecţii particulare. Deci o colecţie particulară este amăgirea pe care şi-o oferă sieşi o persoană, o fiinţă trecătoare că se construieşte şi se valorizează în funcţie de ce adună într-o viaţă, dar în esenţă este un serviciu public, el face un serviciu public şi oferă generaţiilor care vin, chiar generaţiilor din proximitate, posibilitatea de a avea acces la bogăţiile pe care un spaţiu, un timp şi un popor au reuşit să le creeze la un moment dat”.(Manuela Golea)
SURSA: romanialibera.ro/16.05.2011