Explorarea subconştientului în fotografiile lui Man Ray

Din istoria fotografiei

Man Ray, 1934

După întâlnirea avută ieri, o dată cu lansarea albumului „Peştera Ponorâci – Ciclovina cu apă”, cu fotografia de peşteră, ce face trimitere la o lume subterană, tainică şi misterioasă, cea a cavernelor, fără să vreau şi fără o legătură cu ceea ce voi prezenta în cele scrise mai jos, gândul mi-a fugit spre un fotograf a cărui muncă s-a îndreptat spre lumea neexplorată, cea a misterelor şi visului. În acest fel mi-am îndreptat atenţia spre Man Ray, pentru a prezenta un nou nume, aşa cum am promis, Din istoria fotografiei.

Până de curând, contribuția lui Man Ray în istoria artei moderne a fost trecută cu vederea, acum este considerat unul dintre cei mai importanţi, şi totodată mediatizaţi, artişti din veacul al XX-lea. Dacă opera unui artist place sau nu este ceva relativ şi puţin important. O imagine fotografică comunică realitatea specifică unui moment, cel al expunerii. Nu o să vorbesc despre legătura fotografiei cu realitatea în acest articol deoarece acest subiect merită a fi tratat pe larg. Importanţa acestor prezentări, adresate iubitorilor fotografiei, este de a convinge de necesitatea explorării şi descoperirii operei marilor fotografi. Imaginile lor au făcut că fotografia să devină o artă în sine şi dacă fotografiile dumneavoastră în urma căutărilor pe care le faceţi vor fi mai bine compuse sau vor ascunde în spatele imaginii un mesaj, poate nu neapărat agreabil, probabil, aceste articole şi-au atins scopul.

Încă de la început, trebuie precizat faptul că personalitatea lui Man Ray (născut Emmanuel Radnitzky, 27 august 1890 Philadelphia – 18 noiembrie 1976 Paris) începe cu o „problemă”, cea de a nu putea fi clasificat ca artist aparţinând unui singur gen plastic. A fost, pe de o parte pictor, fotograf, regizor, grafician şi a realizat filme experimentale sau a construit instalaţii şi asamblaje şi, în acelaşi timp poet, eseist şi filosof, o personalitate tipică modernismului pluralist şi amestecului de genuri prin tot ceea ce a făcut.

Ca pictor, scriitor, sculptor, fotograf şi regizor, Man Ray este cunoscut pentru asocierea cu grupul suprarealist francez din Paris, în anii 1920 – 1930, în special pentru imaginile sale extrem de inventive și neconvenționale fotografice. Operele pictorilor suprarealişti sunt mărturie a căutărilor unor terenuri neexplorate, a unei lumi care nu a mai fost reprezentată, o lume care trebuie descoperită prin revoluţia mentală ai cărei moştenitori suntem încă şi astăzi.

Lucrările sale înnoitoare și abstracte „sparg” aşa-zisul academism modern care aduce demersul artistic la rezolvarea problemelor formale. Folosind metoda solarizării, sau „rayografiei” -denumire inspirată de propriul nume dată „fotogramei”-, și al colajului, tehnici create sub impresia conexiunilor sale cu artiștii suprarealiști, aceste explorări experimentale i-au adus lui Man Ray recunoaștere mondială. Numeroasele portrete fotografice ale artiștilor contemporani au rămas mărturie a vieții culturale din Parisul anilor 1920. Lucrările lui Ray sunt asemenea unui chestionar asupra comportamentelor formale care reintroduc dimensiunea critică.

Object to Destroy (1964) – reconstrucţie (Sursa Wikipedia)

Cel mai mare conflict a lui Man Ray a fost lupta lui, pe tot parcursul vieții, cu o formă de expresie care reprezenta, în concepţia sa, „un nou tip de realitate”, o lume proprie, şi anume fotografia. Fotografia lui de modă este atât de dinamică de parcă vrea să sară din bidimensinalitatea paginii. Nudurile lui reușesc să fie senzuale, dar, cu toate acestea, râmân obiecte culturale experimentale supuse transformărilor existenţiale şi sociale. Prezentul suprem, o altă obsesie modernistă, ca un „certificat de prezență” în definiția Roland Barthes, întruchipa valoarea de moment. În 1966 Man Ray afirma: „Un aparat de fotografiat nu face singur o imagine. Pentru a face o fotografie, ai nevoie de un aparat de fotografiat, un fotograf și, mai presus de toate, un subiect”.

Primul Război Mondial a marcat triumful mașinii şi al tehnologiilor. Generația de artiști de după Primul Război Mondial se confruntă, pentru prima dată, cu ororile unei conflagraţii. Maşinile serveau morţii. Dada-ismul este un produs al dezamăgirii Primului Război Mondial, artiştii simţind că civilizaţia şi tehnica au împins omenirea spre măcel şi teroare. Vrând să răspundă absurdului prin absurd, artiştii își manifestau revolta mai curând prin provocare, decât prin idei estetice. Când războiul s-a terminat oameni au vrut să devină ei înşişi maşini. În epoca mașinii, fotografia a fost văzută ca un proces de fabricație a unor adevăruri obiective, curățate de subiectivitate și emoție. „Suprarealismul este credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii”, spunea André Breton. Pentru Man Ray, camera nu a fost o „mașină” care surprinde pur şi simplu realitatea obiectivă, pentru a face documente. Obiectivul aparatului de fotografiat s-a transformat în instrument de laborator destinat explorării viselor, inconştientului, dorințelor și a minţii. „El a fost un rebel în mediul fotografic descoperind, aproape fără efort, toate aceste moduri de a surprine imagini pe care nimeni nu le-a gândit înainte. Și erau atât de perfect, în ton cu momentul dadaismului şi suprarealismului” („Documents for Artists”, Genius of Photography)

Man Ray (Sursa foto Wikipaintings)

Privind aproape ca într-un film, fotografia de mai sus demonstrează interesul lui Man Ray pentru arta cinematografică. Ochii modelului rimelaţi, uitându-se în sus, provoacă privitorii să se întrebe: „Unde este sursa de suferinţei?”. În realitate, modelul este un manechin de modă cu mărgele de sticlă drept lacrimi pe obraji. Man Ray explorează interesul pentru real și ireal în dorinţa de a contesta sensul fotografiei.

Jean-Auguste-Dominique Ingres / Man Ray

Inspirat de pictura lui Jean-Auguste-Dominique Ingres, „Marea Odaliscă”, Ray o foloseşte pe Kiki de Montparnasse, purtând un turban, pentru a transforma corpul femeii într-un instrument muzical, jucându-se cu ideea de obiectivare a unui corp animat. De-a lungul carierei sale Man Ray a fost fascinat de juxtapunerea un obiect cu un corp de femeie. Lucrările lui Ingres au fost admirate de mulți artiști suprarealişti, inclusiv Ray, pentru reprezentarea figurilor distorsionate de sex feminin. Această imagine (din dreapta) este una dintre cele mai mediatizate fotografii ale lui Man Ray.

Între anii 1904 – 1909 îl găsim pe Emmanuel la Liceul de băieți din Brooklyn, unde s-a evidențiat la materiile artă și desen tehnic. În acei ani vizita muzeele locale de artă, unde a studiat operele vechilor maeștri. După absolvire, a primit o bursă pentru a studia arhitectura la Universitatea Columbia. Spre dezamăgirea părinților, el a preferat să se ocupe cu pictura. A devenit un mare admirator al artei contemporane de avangardă, mai ales al maeștrilor moderniști europeni, cum ar fi, de exemplu, Rodin, Cézanne, Brâncuși sau Picasso, ale căror lucrări le-a văzut, pentru început, la „Galeria 291” a lui Alfred Stieglitz sau la Galeria Macbeth. Între anii anii 1908 – 1912 asistă sporadic la unele lecții de la National Academy of Design și Art Students League din Manhattan, neputându-se adapta metodelor conservatoare de predare de acolo şi, începând din 1912, urmează cursurile de la Modern School of New York Ferrer Center.

În 1916 expune primul obiect pre-dadaist intitulat „Autoportret”. Împreună cu Marcel Duchamp și Francis Picabia întemeiază secția new yorkeză a mișcării dadaiste, editând primul și unicul număr al revistei „Dada la New York” (1920).

Pe data de 14 iulie 1921 pleacă la Paris, fiind întâmpinat de Marcel Duchamp. Este prezentat grupului suprarealist format din Louis Aragon, André Breton, Paul Éluard, Gala Dali, Théodore Fraenkel, Jacques Rigaut şi Philippe Soupault. Se mută în cartierul Montparnasse, unde o întâlneşte pe cântăreața și modelul Alice Prin, cunoscută sub numele de Kiki de Montparnasse, care devine subiectul a numeroase fotografii şi filme experimentale. Începând din anul 1921 i s-au comandat sute de portete și lucrări cu scop comercial pentru revistele de modă Vogue, Vu, Harper’s Bazaar și Vanity Fair.

Începând din 1925, alături de Jean Arp, Max Ernst, André Masson, Joan Miró și Picasso, expune în expoziția suprarealiștilor, unde îşi prezintă una din operele celebre, „Metronome” (Object to Destroy). În anul 1940, cu câteva zile înainte de ocuparea Parisului de către armata germană, Man Ray pleacă la Lisabona, în compania lui Salvador Dali și, apoi, ajunge la New York, unde, în 1946, la Beverly Hills, se căsătoreşte cu Juliet Browner.

Reîntors în Franța, în 1951, s-a dedicat picturii. Moare în anul 1976 fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse. Pe mormântul său se poate citi epitaful: „Unconcerned, but not indifferent” („Detașat, dar nu indiferent”). Arhivele sale au fost donate Muzeului Național Francez de Artă Modernă de la Centrul Pompidou din Paris.
(Grigore Roibu)
Surse biografice: Wikipedia, Wikipaintings, Man Ray Trust

Elizabeth „Lee” Miller, fotojurnalista care a surprins imaginea războiului

Din istoria fotografiei

Datorită unei cărţi publicate de Aurora Liiceanu în cadrul colecţiei „Ego-grafii” a Editurii Polirom din 2010, intitulată „Patru femei, patru poveşti”, am descoperit munca unei fotojurnaliste, care în ciuda greutăţilor vieţii, dintr-o perioadă tragică a omenirii, şi-a impus dorinţa de a învinge. Munca ei de corespondent de război a făcut-o cunoscută în toată lumea. Fotografiile realizate de Elizabeth „Lee” Miller în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial sunt mărturii ale decadenţei omului. Atât pentru învinşi, cât şi pentru învingători, ferocitatea, mizeria, ororile şi cruzimea la care oamenii au ajuns în timpul ostilităţilor constituie fapte care, prin intermediul imaginii, devin un avertisment pentru generaţiile viitoare.

„Am fost tentată mult să caut trei femei care să se definească prin viaţa lor, prin ceea ce au dorit ele nemăsurat de mult. Ceva care să fie ca nişte sindroame. Am pornit de la ceea ce sunt – dincolo de geografii, de timp, de sex, de cultură – cele trei mari dorinţe ale oamenilor: puterea, iubirea şi banii. Desigur că una dintre aceste trei dorinţe este cea mai puternică, dar ea nu le anulează pe celelalte, ci doar le face mai palide. Cea mai puternică este dorinţa care le-a dominat viaţa. Şi le-am găsit…”, spune Aurora Liiceanu despre apariţia volumului „Patru femei, patru poveşti”[1].

Elizabeth „Lee” Miller s-a născut în Poughkeepsie, SUA, în anul 1907, fiind un model de succes în New York-ul anilor ’20. Ulterior, pleacă la Paris unde lucrează ca fotograf de modă și artă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial devine corespondent de război, imortalizând pe film subiecte din timpul atacurilor aeriene asupra Londrei în 1940, eliberarea Parisului și din cadrul lagărelor de concentrare de la Buchenwald și Dachau.

Elizabeth Miller a fost fiica unui inginer, Theodore Miller, care i-a pus camera foto în mână din copilărie. Un eveniment nefericit o va traumatiza pe tot parcursul vieţii, întâmplare tragică ce a avut loc la vârsta de opt ani când Lee a fost violată. Bucuria de a fi mamă, cu toate că acest lucru părea imposibil, a fost cu atât mai mare când l-a născut pe Antony, singurul ei copil.
În anul 1929, Lee Miller merege la Paris, unde îl întâlneşte pe Man Ray, devenind eleva şi iubita acestuia. Intră în Mişcarea Suprarealistă cunoscând artişti ca Pablo Picasso, Paul Éluard şi Jean Cocteau, oameni care i-au devenit prieteni. Alături de Man Ray a descoperit efectul de solarizare. Picasso a pictat câteva portrete având-o drept model pe Lee Miller. Când relaţia cu Man Ray a luat sfârşit, acesta a realizat lucrarea „Obiect de distrus”, un metronom pe al cărui braţ este lipită fotografia cu ochiul lui Lee.

O dată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Lee Miller vine în Anglia. Împreună cu fotografii revistei „Vogue” pleacă, în ianuarie 1940, pe front, unde devine corespondent de război. Documentează subiectul London Blitz şi, în 1942, este acreditată din partea Armatei Americane pentru publicația „Condé Nast”. Apoi, împreună cu fotograful american David E. Scherman lucrează pentru revista „Life”. Fotografia realizată de Scherman, având-o ca subiect pe Miller în cada din apartamentul lui Adolf Hitler de la München, devine o cunoscută imagine a perioadei din timpul războiului.

După război, marcată de atrocităţile acestuia, Miller are perioade de depresie, găsind un „aliat” în consumul de alcool”. În 1947 se întoarce la revista „Vogue”, publicând fotografii cu Max Ernst, Alfred H. Barr Jr. sau Saul Steinberg şi ilustrează biografiile lui Picasso şi Antoni Tapies.

În 1945 merge la Viena, apoi, trece în Ungaria şi, în ianuarie 1946, vine în România. Impresiile ei de călătorie şi întâlnirile cu personalităţile vremii, oficialităţi marcante ale politicii româneşti, cum este, de exemplu, M.S. Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, vor fi publicate în numărul din luna mai 1946 al revistei „Vogue”, atât în varianta americană, cât şi în cea britanică.

Portretul reginei-mamă Elena a României, realizat la castelul Peleș, cât şi portretele oficiale realizate în Bucureşti au făcut parte dintr-un un articol depre România, intitulat „Romanian story”, material ce s-a bucurat de mare succes la Paris.

Elizabeth „Lee” Miller moare de cancer în anul 1977. Fiul ei, Antony este autorul primei biografii, „The Lives of Lee Miller”, publicată în 1985.
Elizabeth Miller a lăsat prin intermediul fotografiilor ei exemple ale spiritului uman, un spirit liber care are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Imaginile tulburătoare surprinse în timpul războiului, mai ales cele din lagărele de concentrare, alături de întreaga sa creaţie oferă o lecţie despre ce se poate întâmpla atunci când  fanatismul este scăpat de sub control.
(Grigore Roibu)
Surse bibliografice: Aurora Liiceanu – Patru femei, patru poveşti, Editura Polirom, http://www.leemiller.co.uk, Wikipedia,  History of Art: Lee Miller.

Citiţi Din istoria fotografiei – Lecturi cotidiene

---

[1] Sursa: Polirom

Berenice Abbott, „marele fotograf realist american”

Esenţa fotografiei este raportul cu clipa

Fragment preluat din Cotidianul.ro

„Să presupunem că luăm o mie de negative pentru a face un imens montaj, o miriadă de faţete combinând eleganţa, mizeria, curiozităţile, monumentele, figurile triste, figurile triumfătoare, puterea, ironia, forţa, decrepitudinea, trecutul, prezentul, viitorul unei vieţi; aceasta ar fi fotografia mea preferată”, spunea, în 1940, fotografa americană Berenice Abbott (1898-1991).

Muzeul Jeu de Paume din Paris i-a consacrat o retrospectivă, ce va fi itinerată la Toronto din 23 mai, de la portretele ei de avangardă la peisajele urbane din New York. 120 de fotografii, opere originale şi o serie de documente inedite îi descoperă multiplele faţete ale operei. Portretistă a figurilor de avangardă ale Parisului, “documentaristă” a arhitecturii din New York, Berenice Abbott a realizat uimitoare fotografii folosind mijloacele artei abstracte.

Stabilită în metropola americană la începutul anilor ’20, dorea să devină sculptor şi frecventa boema din Greenwich Village. Acolo i-a cunoscut pe Marcel Duchamp şi Man Ray, pozându-i chiar acestuia din urmă. În 1921 pleacă la Paris, unde urmează o vreme Academia „Grande Chaumière”, frecventând, în acelaşi timp, atelierele lui Brâncuşi şi Bourdelle. Man Ray, sosit şi el pe malurile Senei, deschide un studio de portrete şi caută un asistent care „nu se pricepe deloc la fotografie”.

Întoarsă în Manhattan cu câteva luni înainte de crahul bursier din 1929, Berenice Abbott începe seria de fotografii ale oraşului, sesizând contrastele între vechi şi modern. Imaginile ei extraordinare, în alb-negru, erau realizate cu o cameră 20×25 de centimetri, care îi permitea vederi detaliate, pregătite cu o minuţiozitate extraordinară înainte de a fi trecute în tiraje. Celebra imagine „Night View” nu putea fi surprinsă decât dintr-un singur loc, Empire State Building, la o dată foarte precisă, 21 decembrie, ziua cea mai scurtă a anului, şi numai în interval de o oră, între 16.30 şi 17.30…
Esenţa fotografiei constă în raportul cu timpul. Rolul fotografului este să înregistreze clipa care dispare. Totuşi, imaginile lui Abbott, ca şi cele ale lui Atget sau Lewis Hine, nu sunt nostalgice. Fotografia, aşa cum o concepe ea, trebuie să „vină de la sine”. Nu trebuie să imite pictura, ci să-şi caute esenţa în raport cu clipa, considera Berenice Abbott, deranjând astfel fotografii intelectualişti.

Abia la mijlocul anilor ’70, Berenice Abbott avea să fie însă recunoscută ca „marele fotograf realist american”, operele ei făcând obiectul mai multor expoziţii. A primit numeroase premii pe care le-a apreciat cu oarecare amărăciune pentru această recunoaştere tardivă. (Victoria Anghelescu)
Citiţi articolul integral pe Cotidianul.ro