Amintiri din secolul XX

Amintiri din secolul XX

Expoziţia Sarkis Zanubyan
16 februarie – 8 mai 2011

Artist francez de origine armeană, născut în 1938 la Istanbul, Sarkis Zanubyan reinterpretează, în 200 de opere, creaţii ale unor artişti pe care îi admiră, în frunte cu Edvard Munch. Acuarele, instalaţii, fotografii, filme, muzică ocupă cele patru etaje ale Muzeului de Artă Modernă şi Contemporană din Geneva (www.mamco.ch), intitulată „Hôtel Sarkis”. Ea găzduieşte operele artistului în rezonanţă sau în corespondenţă cu cele semnate de aproximativ 70 de creatori: muzicieni, cineaşti, pictori, filosofi, sculptori, scriitori. Lucrările lui Sarkis au două coordonate: uitare şi conservare. În instalaţiile, expoziţiile şi activitatea lui pedagogică, artistul îşi pune întrebări privind apariţia formelor, apropiate sau îndepărtate, şi interpretarea lor. Expoziţia este o retrospectivă a analizei şi recompunerii conexiunilor complexe ale artistului cu lumea, cu memoria, cu violenţa din jur, cu fantomele care îl bântuie. Ea arată raportul special al creatorului cu timpul său, dar şi cu istoria specifică a unui muzeu. La muzeul din Geneva, Sarkis are un atelier permanent în care merge în fiecare an pentru a actualiza colecţia de obiecte şi a continua atelierele de acuarelă şi „sculpturi permanente”, realizate cu participarea copiilor.

Parcurgând sălile pictate în două culori, ce amintesc „Strigătul” lui Edvard Munch, vizitatorul regăseşte un domeniu al memoriei unei jumătăţi de secol de războaie, de totalitarisme, de colonialism, de catastrofe, dar şi povestea exilului lui Sarkis.

Fiecare sală a fost vopsită în două culori, unite de o linie roşie, care traversează tot muzeul, ca o aluzie la „firul roşu al istoriei”. Culorile au surse de inspiraţie picturale sau decorative, de provenienţă mai ales mediteraneană. Ele simbolizează „lumile” lui Sarkis, relevând, de exemplu, atenţia acordată de el suprarealiştilor.

În adolescenţă Sarkis s-a hotărât să devină pictor descoperind expresia de spaimă a siluetei umane din tabloul lui Munch. După studii de arhitectură de interior, a emigrat, în 1964, la Paris. Experimenta atunci colajul, manipularea obiectelor în interiorul instalaţiilor. În 1976 a descoperit posibilităţile teatrale ale luminii din care a făcut un laitmotiv. Opera sa nu exclude nicio tehnică. Realizează film, video, texte, mobilier, costume, pictură, desene. Acelaşi lucru se poate spune despre materialele folosite: neon, rezistenţe electrice, cutii de lemn, fier cornier, opere vechi, descoperite întâmplător, încărcate de o memorie trecătoare pe care el încearcă să o fixeze. Expunerea majorităţii operelor lui Sarkis, care evocă creaţia altor artişti, ca într-un exerciţiu de admiraţie, de omagiere a unor prietenii celebre sau a unor surse de inspiraţie, realizează caracterul retrospectiv al întregii lui activităţi.
Proiectul urmăreşte o logică simfonică, necronologică, în care înlănţuirea pieselor în labirintul sălilor evocă ideea de ospitalitate.

Dialoguri peste secole

Expoziţia urmăreşte opera lui Sarkis plecând de la cei pe care el i-a admirat şi care l-au inspirat. Munch este prezent tot timpul, revine mereu sub forma unor punctări uşoare ale „Strigătului”, ca un ecou. Un alt tovarăş de drum este Beuys. Li se alătură sugestii din Bertold Brecht, Matthias Grünewald, Vladimir Maiakovski, Tolkien sau Tarkovski. Când cineastul Robert Kramer a dispărut, Sarkis a încearcat să-l regăsească prin intermediul filmului, imediat după deces, în lucrarea „Moartea prietenului meu” din 1999. Un alt moment, sobru şi emoţionant, este creat de video-ul în care camera se plimbă peste fotografia lui Margaret Bourke-White, din 1945, prezentând sinuciderea unei familii naziste, pe fondul muzicii lui John Coltrane. Muzica, de la Bach la Yannis Xenakis şi John Cage, ocupă un loc fundamental în opera lui Sarkis. În 2005, artistul a extras un fragment din „Parsifal” de Wagner, l-a transcris în fişier informatic şi într-o nouă partitură interpretată de voci de sintetizator. Dacă literatura – Henri Melville, Gilles Deleuze, Walter Benjamin – şi arhitectura (Le Corbusier, Gerrit Rietveld sau Louis Kahn) fac parte din structura expoziţiei, cinematograful este şi el în centrul a numeroase motive. Pentru Sarkis, este arta la care revine mereu, ca la „Călăuza” lui Tarkovski a cărei memorie l-a preocupat după distrugerea unei părţi a peliculei. Sau ca în instalaţia realizată din 11 fotografii şi 11 veşminte, intitulată „11 copii ai istoriei cinematografului” în care a inclus veşminte create de Victor Feres, câte unul pentru fiecare deceniu al secolului al XX-lea şi unul destinat primei decade a veacului nostru.

„Hôtel Sarkis este astfel un fel de teatru al memoriei, familiar şi exotic în acelaşi timp, generic şi special, al comunităţii invizibile a celor care îşi vorbesc peste secole şi continente, în limbile imaginare ale neliniştii”, afirma criticul Christian Bernard. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro