Raul Ştef. De la est la vest: un portret al diasporei româneşti din Londra

Eseu fotografic
Muzeul de Artă Cluj-Napoca
28 martie – 22 aprilie 2012
Vernisaj: miercuri, 28 martie 2012, ora 17.00.

Raul Ştef (n. 1982) este absolvent al Facultăţii de jurnalism a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi al Masterului de Fotografie documentară la Universitatea de Arte din Londra. Este fotoreporter pentru Paphotos (Marea Britanie), Mediafaxfoto (România), Intact Images (România), Europics (Austria) şi are colaborări cu cotidianele The Times şi Daily Mail din Marea Britanie.
Expoziţia de fotografie „De la Est la Vest: un portret al diasporei româneşti” este rezultatul rezidenţei fotografului în cadrul programului Attic Arts la ICR Londra, în anul 2010. Ea a fost prezentată la ICR Londra în cursul anului 2011 şi este expusă acum pentru prima oară în România la Muzeul de Artă Cluj-Napoca.
Ca şi precedentele expoziţii, aceasta se înscrie într-un proiect anterior de documentare sub aspect fotografic a vieţii comunităţilor româneşti din Europa, muzeul de artă clujean găzduind în anul 2007 expoziţia „La revedere România!” dedicată comunităţii româneşti din Spania. În fotografiile alb-negru care surprind personalităţi de prestigiu ale diasporei româneşti din Londra pot fi recunoscuţi Nicolae Raţiu (Preşedinte al Fundaţiei Raţiu), Şerban Cantacuzino (Preşedinte al Fundaţiei Pro Patrimonio), Sir George Iacobescu (Director executiv Canary Wharf), Prinţesa Marina Sturdza, Anne-Marie Martin (Director executiv al Camerei de Comerţ Româno-Britanice), Eleonor Sebastian (arhitect, fondator al revistei Time Out Bucureşti), Marius Turda (scriitor, profesor de Biomedicina în Europa Centrală şi de Est, Oxford Brookes University), Alina Cojocaru (prim balerina la The Royal Ballet of London), Anamaria Marinca (actriţă de film şi teatru), Alexander Bălănescu (violonist şi compozitor), Mariana Gordan (artist vizual), Anda Anastasescu (pianist, Preşedinte al Fundaţiei Internaţionale Constantin Silvestri) şi Remus Azoiţei (violonist, profesor la Royal Academy of Music, Londra).
Expoziţia a fost realizată cu sprijinul ICR Londra.

Christian Paraschiv – Gloria şi limitele corpului

Apropierea mult așteptatei Olimpiade de la Londra face ca atenţia generală să fie concentrată, în acest an, pe corpul uman – performanțele și limitele sale.

Christian Paraschiv este unul dintre artiștii români cu renume internațional care abordează această temă printr-o serie de lucrări care se află în construcție din anii ’90. Sub titlul „Piele și Corp”, operele lui Paraschiv alătură pictura, sculptura, instalațiile, desenul, montajul foto, elementele video și cărțile de artă.

Vorbind despre artist, istoricul de artă şi curatorul Adrian Guță spune că „arta sa începe un dialog cu știința, folosind tehnologii de vârf. Paraschiv ne expune la o explozie de informație artistică, care reprezintă ea însăși un spectacol.”

Printre panourile scanate și pictate cu rășină și foiță de aur, artistul își face autopotretul din rebusuri sau își lasă amprenta corporală în gelatină transparentă, în copii multiple – toate fiind reprezentări unice ale biologicului și metafizicului, științificului și metaforicului, limitatul și gloriosul corp omenesc.
Expoziția se va deschide în data de 15 martie 2012, ora 18.30, la sediul ICR din Londra, putând fi vizitată până în 13 aprilie 2012.
SURSA: ICR via Artmark

Gravura lui Nevinson în licitaţie la Londra

Aproape 60.000 € pentru o gravură din Primul Război Mondial

Opera „Doctorul” datează din 1916, când Nevinson se afla în culmea carierei sale artistice şi încerca pentru prima dată gravura. Aceasta înfăţişează un soldat fiind tratat de o rană la cap într-un spital de campanie, în timp ce camarazi bandajaţi ocupă fundalul. Gravurile din această perioadă timpurie au devenit cele mai căutate, fiind totodată cele mai rare din opera grafică a lui Nevison. Opera a atras numeroase oferte şi a fost adjudecată în final cu 59.100 €.

O copie a acestei lucrări se află la British Museum, iar o pictură în ulei, din acelaşi an, ilustrând aceeaşi scenă, este expusă la Muzeul Imperial al Războiului din Londra.
Specialistul Bonhams, Tanya Grigoroglou, spunea: „Este o imagine foarte puternică, ce capturează energia şi cruzimea războiului. Realităţile conflictului sunt reprezentate cu asprime, fără vreo iluzie sentimentală despre gloria războiului. Gravurile lui Nevinson pot fi comparate, în ceea ce priveşte impactul lor, cu operele poeţilor din Primul Război Mondial, care exprimau emoţii similare în versuri.”

Christopher Richard Wynne Nevinson (13 august 1889 – 7 octombrie 1946), pictor englez care şi-a început studiile de artă la St John Wood, Londra, în anul 1908. În 1912 devine student la Slade School of Art din Londra, fiind înfluenţat de impresionism şi creatiile lui Sandro Botticelli. Se înscrie la Academia Julian, adoptând o manieră de lucru Modernistă, implicându-se în dezvoltarea curentului Futurist. Participă în Primul Război Mondial, în cadrul trupelor Crucii Roşii, unde realizează o serie de gravuri care redau realitatea dură, aspră şi întunecată a conflictului militar, folosind tehnici specifice curentului Futurist.
SURSA: Artdaily via Artmark

Sculptura lui Moore pe muchie de cuţit

Lucrarea din bronz „Knife Edge Two Piece”, realizată de Henry Moore între anii 1962-1965, aflată în apropiere de Palatul Parlamentului din Londra, este în stare avansată de degradare, neexistând nici un proprietar legal.

Timp de 40 de ani nimeni nu a revendicat dreptul de proprietate asupra unei importante lucrări din ţară.

Anita Feldman, comisar şi curator al Fundaţiei Henry Moore, a declarat că sculptura are nevoie de o „restaurare majoră” care presupune un cost de 17,000£. „Este dureros să vezi o astfel de lucrare importantă într-o stare atât de mare de degradare”, adaugă aceasta. „Am încercat de ani de zile să port un dialog cu diferite departamente guvernamentale cu privire la ceea ce se întâmplă cu sculptura, dar totul s-a împotmolit în birocraţie”, conchide Anita Feldman. Fundaţia nu a pretins dreptul de proprietate asupra lucrărilor lui Henry Moore, deoarece opera acestuia a fost oferită de către artist întregii naţiuni.
Sculptura, evaluată la aproape 6 milioane de euro, a fost donată de Moore în 1967 și a devenit un monument inedit pentru londonezi, fiind cunoscută mai ales pentru desele apariții din fundalul interviurilor politice televizate. Deși a fost acceptată de Ministerul de la acea vreme al Serviciilor Publice, nimeni nu s-a mai ocupat de întreținerea ei, astfel că lucrarea a suferit pagube semnificative.

Ministerul care a aprobat plasarea lucrării a fost integrat în departamentul pentru mediu de mai mult de două decenii, astfel că nu mai există un proprietar al monumentului, iar departamentul Culturii și Sportului, Patrimoniul Englez și Colecția de Artă a Guvernului precum și Departamentul actual de Mediu și Afaceri Agrare au negat că ar fi proprietarii sculpturii.
SURSA: The Telegraph via Artmark

Londra 2012. Olympic Stadium

Se spune că cel mai important lucru în Jocurile Olimpice este participarea, nu atât câştigarea unor medalii, aşa cum în viaţă este esenţial efortul depus pentru a obţine un succes. Trebuie să recunoaştem însă că cei care ne rămân în minte, cei care inspiră noi idealuri şi noi competiţii sunt câştigătorii. Conceput într-un climat de sustenabilitate, cu atenţie specială faţă de costuri şi faţă de impactul asupra mediului, având în plus marca unei structuri parţial temporare, noul stadion olimpic din Londra – centrul Jocurilor Olimpice din 2012 – a reuşit totuşi să „bifeze” câteva recorduri demne de a ridica standardele pentru ediţiile următoare: cu 10 000 de tone de oţel folosite, din care o parte reciclate, este cel mai uşor stadion olimpic construit până acum; amplasarea pe o insulă a impus una dintre cele mai mici amprente la sol, iar cele 56 de intrări care duc direct la nivelul superior al structurii îl fac unul dintre cele mai accesibile stadioane concepute până în prezent; mai mult, a fost construit în doar 1 000 de zile, cu aproximativ 90 mai puţine decât fusese plănuit iniţial, economisind din bugetul alocat.

Proiect: Populous
Client: Olympic Delivery Authority
Structura: Buro Happold • Consultanţi tehnici: Arcadis Şi CLM
Arhitectură peisagistică: Hyland Edgar • Consultanţi acustică: Vanguardia
Consultanţi circulaţii: Steer Davies Gleave • Manager de proiect: CLM
Constructor: Sir Robert McAlpine • Inspector construcţie: JLAB
Perioada de execuţie: mai 2008 – martie 2011

În momentul în care a fost dezvăluită imaginea viitorului stadion olimpic, mulţi britanici şi-au exprimat dezamăgirea faţă de lipsa de spectaculozitate şi a caracterului reprezentativ al structurii propuse, cu atât mai mult cu cât urma să stea alături, în parcul olimpic, de Centrul Acvatic, cu geometria expresivă marca Zaha Hadid, şi de puternicul Velodrome semnat de Hopkins Architects. „Normalitatea” proiectului fusese însă înscrisă în temă: în locul unei clădiri-icon, s-a dorit crearea unui exemplu de sustenabilitate şi abordare responsabilă a arhitecturii, în dimensiunea ei socială, dar şi economică. Pentru a asigura continuitatea utilizării stadionului, contribuind la dezvoltarea comunităţii locale, s-a cerut de asemenea o structură flexibilă, care să poată fi redusă uşor de la 80 000 de locuri la 25 000 după finalizarea competiţiilor.

Arhitecţii de la Populous (ex HOK Sport), cu o experienţă relevantă în realizarea de construcţii sportive şi de aceea desemnaţi să realizeze stadionul din Londra, şi-au luat drept punct de pornire în conceperea construcţiei chiar datele terenului. Insula din estul Londrei a fost considerată stadionul propriu-zis, accesul spectactorilor urmând a se realiza prin intermediul a cinci noi poduri, direct în spaţiul destinat publicului. Panta terenului a fost utilizată pentru a realiza un bazin îngropat, cu cele 25 000 de locuri permanente, peste care se aşază structura temporară, mult mai uşoară; astfel s-a realizat şi o delimitare între spaţiile destinate atleţilor şi presei, amplasate la nivelul inferior şi lângă piste, şi zona spectatorilor. În spiritul „embrace the temporary” al Olimpiadei londoneze, majoritatea facilităţilor destinate publicului şi nu numai au fost scoase în afara stadionului propriu-zis – amplasate în jurul lui, permiţând astfel o scară şi o masă mai mici pentru clădire, precum şi un consum mai mic de energie în timpul construcţiei.

Forma finală a stadionului este o elipsă cu axa lungă de 315 metri şi cu cea scurtă de 256 de metri, iar înălţimea este de 60 de metri. La exterior, clădirea este învelită într-o structură din materiale uşoare, potrivită pentru caracterul temporar al întregului proiect şi personalizată în culorile Olimpiadei Londra 2012 cu ajutorul artistei Sophie Smallhorn. Pentru a respecta cerinţele destul de stricte legate de costuri, consum de resurse şi amprentă, arhitecţii de la Populous au lucrat îndeaproape cu o mulţime de alţi specialişti, aşa cum mărturiseşte Rod Sheard (Senior Principal), şi au demonstrat astfel că arhitectura devine din ce în ce mai mult un „proiect de echipă”. Ingenioasa soluţie de susţinere a acoperişului după modelul roţii de bicicletă propusă de inginerii de la Buro Happold are nu doar merite structurale, ci contribuie la expresivitatea generală a proiectului, stabilind o relaţie mult mai complexă între arhitectură şi inginerie.

Dacă există o umbră care să planeze asupra acestui proiect, aceasta este legată de utilizarea ulterioară Jocurilor Olimpice: deşi stadionul redus a fost „promis” ca nucleu sportiv (atletic) al comunităţii est-londoneze, recent s-a discutat ca următorul utilizator să fie un club de fotbal. Dincolo de reconversia economică a proiectului, transformarea stadionului olimpic, aşa cum a fost el conceput urmând tema dată, într-unul de fotbal presupune un buget semnificativ ce ridică un semn de întrebare asupra sustenabilităţii generale a proiectului pe termen lung. Rămâne însă de văzut cine şi cum va prelua construcţia; până atunci, noul Stadion Olimpic din Londra se pregăteşte pentru ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice ce va avea loc pe 27 iulie 2012.
Text: Viorica Buică
Foto: Olympic Delivery Authority
Articol publicat în numărul 117 (septembie 2011) al revistei igloo.
SURSA: iglooblog