Adnotări – lecţii de pictură

Vă invităm miercuri, 28 noiembrie 2012, ora 18.00, la noua adresa a Galeriei Anticariat Curtea Veche din Bucureşti, Bulevardul Unirii nr. 10, mezanin (punct de reper, Librăria Luceafărul), unde va avea loc lansarea volumului „Adnotări – lecții de pictură”.

Cu aceată ocazie, suntem onorați să vă propunem expoziția prilejuită de lansarea volumului:
Adnotări – lecții de pictură
Constantin Flondor şi Gruparea NOIMA – Ciprian Bodea, Dan Gherman, Sorin Neamțu, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu şi Róbert Köteles, Liliana Popa Mercioiu, Ierom. Pantelimon Şuşnea.
Cuvântul de întâmpinare va fi rostit de Dan Hăulică, Preşedinte de onoare al A.I.C.A.
Vă aşteptăm!

Adnotări – lecţii de pictură. Constantin Flondor şi Gruparea Noima
Editura Institutului Cultural Român, 2011
Anul apariţiei: 2012
Număr pagini: 382 p.
Ediție bilingvă (română-engleză)
Traducere în limba engleză: Dana Chetrinescu

Dacă ar fi să profităm şi noi de generozitatea lui Al. Odobescu, am putea numi acest volum „Fals tratat de pictură” aşa cum şi-a dorit la un moment dat actorul principal al proiectului, pictorul Constantin Flondor. Deşi grupul care a lucrat la acest proiect a abandonat acest titlu la constatarea abundenţei de pseudo-tratate existente din 1875 până astăzi, nu ar fi greşit să ţinem minte acest reper. Caietul – album pe care încerc să îl aduc în atenţia dumneavoastră continuă preocuparea membrilor grupării PROLOG pentru studiu. Simpla enumerare a unor titluri îngrijite de aceştia e lămuritoare. S-ar adăuga însă, multe expoziţii, o viziune pedagogică consonantă cu cea de atelier, o atitudine, un mod de viaţă. Voi aminti aici doar cele trei documente STUDIU (1,2,3) primele datorate cu precădere lui Paul Gherasim iar  ultimul întregii grupări, „Ascult şi privesc” semnat de Horea Paştina şi „Despre ucenicie” al lui Mihai Sârbulescu

Adnotările… sunt rodul conlucrării pictorului-pedagog Constantin Flondor cu cei ce mai târziu au format gruparea Noima şi cu alţi câţiva foşti studenţi cu trasee ulterioare interesante. Această conlucrare s-a realizat, pe de-o parte, prin natura atelierului de pictură al facultăţii de profil din Timişoara. Pe de altă parte şi peste ani, proiectul cărţii-album de curând tipărite, a presupus o regrupare, un efort comun de documentare, de rememorare, de redactare şi punere în pagină a unor amintiri comune, a unor parcursuri, dar şi a unor date ale prezentului.

Prima parte a lucrării graviteză în jurul unor facsimile. Pagini din caietele pedagogice ale lui C. Flondor. Acestea sunt însoţite de texte pedagogice, adnotări (gânduri şi amintiri de atelier) ale unora din foştii studenţi şi lucrări realizate în perioada studiului. Toate acestea pun în lumină patru teme importante în pedagogia lui Flondor: Pictura în straturi, Între reprezentare şi simbol, Numărul şi geometria şi Perspectiva Renaşterii…convenţie şi adevăr. Rememorarea acestor teme este urmată de oglindirea conţinutului lor (imagini şi mărturii) în preocupările de atelier ale lui C. Flondor.

Urmează apoi o inventariere a contibutorilor la proiect prin prisma propriilor ateliere şi a parcursului grupării NOIMA. Acest inventar e punctat de rânduri semnate de Ileana Pintilie, Costion Nicolescu, Marius Lazurca şi Marie-Jeanne Jutea Bădescu.

Deşi pleacă de la datele unei documentări pedagogice, proiectul sfârşeşte mai curând într-o sărbătoare a întâlnirii întru meşteşugul picturii şi poetica sa. Pictura, cu vocabularul ei patinat, devine substanţa sărbătorii, liantul prieteniei.
Redăm mai jos un fragment al Adnotărilor, o scurtă corespondenţă Sorin Scurtulescu – Constantin Flondor, datată – februarie 2004.

Luni, 16 februarie 2004, am fost în Londra să văd expoziţiile retrospective ale momentului: El Greco, Vuillard, Philip Guston, Brîncuşi, Roy Llichtenstein. N-am reuşit să le văd pe toate. Am văzut trei dintre ele. El Greco – 10 £, Vuillard şi Philip Guston. La ora 12 la prânz, am intrat la expoziţia El Greco de la National Gallery, expoziţie care a venit de la New York. Erau expuse 58 de lucrări, vreo 3-4 desene, şi 2 statuete policrome (el picta după statuete cu lumină direcţionată). Oricum, vreau să spun că am fost copleşit de expoziţie.
Au fost şase săli. A fost cea mai extraordinară şi mai impresionantă expoziţie din câte am văzut în viaţa mea. Am stat în expoziţie două ore şi 30 minute, aproximativ. Am parcurs-o o dată, după care m-am întors în prima sală şi am mai parcurs-o o dată, iar a treia oară m-am reîntors şi am reprivit doar lucrările cele mai bune din fiecare sală.

În prima sală am văzut, pentru prima oară, trei icoane pe lemn asemănătoare cu cele mai bune icoane ortodoxe pictate în tempera. Culori nemaipomenite, blicuri cu alb, o dexteritate a tehnicii demne de un Rubliov. Tot în prima sală erau expuse încă câteva lucrări de început. Un portret mai mare asemănător celor veneţiene (icoanele erau mai mici, cam 50/40, 30/20 cm). Întrând în cea de-a doua sală, am început să văd ceea ce e El Greco. Acel manierism al său. Desigur fiind pictor, singurul lucru care îmi stătea în minte în momentul acela era ca eu să pot picta asemănător sau să-l copiez. Dar cum? Că nu mai pot avea viaţa lui şi nici epoca lui.

În cea de-a doua sală am văzut unele dintre cele mai cunoscute lucrări de El Greco.
Vreo trei variante la „Intrarea lui Iisus în templu”. Primele două variante erau destul de cuminţi, dar cea de-a treia, pictată după 1600, cam 1610, cu un fond aproape alb-negru format din coloane (de fapt un gri argintiu realizat cu ajutorul frotiului albului de plumb pe umbra arsă) efect asemănător cu cel din pictura pe care am copiat-o la Bucureşti, „Logodna Fecioarei”. Această lucrare era de o expresie, de o prospeţime şi de o lumină extraordinară. Era pătrată, cam de 1,50 m o latură. Era ca un drog. Întorcându-mă la ea de trei ori, cred că am privit-o în total 30 de minute, sau mai mult. Mi-am spus că aş putea să stau fără mâncare câteva zile doar cu lucrarea aceea. Era ca o poartă spre altă lume, o lume a picturii, a profunzimii spirituale, a umanului. Avea acel ceva inexplicabil, tainic, greu de avut şi pe care puţini pictori îl au. În acel moment mi-am dat seama că am devenit dependent de El Greco. În aceeaşi sală încă câteva mari lucrări „Sf. Sebastian străpuns de săgeţi”. Bine pictat, dar uşor superficial, capul mic, frumos pictat. O „Maria Magdalena”, un Christ răstignit cu o carnaţie nemaipomenită, umbra cu puţin alb era transparentă şi lumina. Călugărul din partea stângă avea pictată cămaşa doar cu frotiuri de alb pe un brun închis. Mai era un Sf. Petru cred, şi acea lucrare în două variante numită cred „Visul regelui Filip”, care era ca o apocalipsă, cu un peşte ca o balenă, cu gura căscată şi o mulţime de personaje. Dar avea prea mult oranj pur, care nu prea suna bine în contextul acelei lucrări.

A treia sală era plină de Sfinţi, un Christ nemaipomenit de bine pictat, cu o dexteritate fantastică. Dar ce m-a impresionat era un călugăr penitent în care puteai să vezi cât de bine ştia El Greco să picteze şi să se joace cu efectele şi cu expresia personajelor sale, şi să se transpună în starea lor de rugăciune şi adâncă comuniune spirituală. Unele părţi ale fondului erau ca în cinema, difuze, iar personajul principal era mai clar. Faţa osoasă a călugărului şi expresia feţei îţi produceau o emoţie care te copleşea. Mâinile vibrau a mişcare, ţinute la piept, din cauză că păreau fără oase. Proporţia nu mai contează când este creată emoţia şi starea sufetească. Nu contează dacă un deget este prea lung şi altul prea scurt, sau dacă un ochi este mai mic decât altul. Ochii şi portretele extraordinare, faldurile şi cerurile copleşitoare (chiar manieriste și repetitive fiind, subt inimitabile, spun asta din cauză că eu am încercat și nu am reușit să le imit). Am stat cu gura căscată la un Sfânt atât de bine şi cu atâta dexteritate pictat în întregime, mai mult decât perfecţiunea umană: capul, mâinile, faldurile totul pictat atât de complet şi rapid, nu se poate explica în cuvinte, decât în pură emoţie sufletească.

A patra sală am simţit-o mai comercială, catolicismul în Spania, lucrări mari pentru a face impresie bună Inchiziţiei. Mari pe verticală, cam nouă, asemănătoare celei mai mari lucrări de la Bucureşti. Şi surpriză, în colţul din dreapta am văzut şi mi-a sărit în ochi lucrarea „Logodna Fecioarei” din România adusă de la Muzeul Naţional de Artă, lucrare după care am pictat și pe care am mirosit-o şi cred că am şi atins-o o dată cu nasul, pictând la un metru lângă ea, timp de o săptămână. La fel de unică şi de frumoasă mi s-a părut şi aici, amintindu-mi de acea experienţă de la Bucureşti şi de toată atmosfera din acea perioadă. Celelalte lucrări de 3-4 m erau destul de teatrale dar frumoase, cu o aşa de mare dexteritate pictate, sugerând mişcarea, personajele parcă zburau pe verticală, iar capetele, uneori nefinisate, intensificau această senzaţie. Aceste lucrări de mari dimensiuni nu erau superficiale ca cele ale lui Rubens de la Louvre. Ele erau de o forţă extraordinară, dar nu atât de intime precum lucrările de mici dimensiuni. În cea de-a cincea sală, erau lucrări pe care le-am văzut în albume „Copil cu tăciune aprins” şi încă două variante la aceeaşi temă. Două statuete. Dar cele două lucrări principale erau „Laocoon”, care provoca un extaz prin mişcarea personajelor şi a cerului care se contopea cu pământul. Carnaţia pictată în tonuri gri reci, totul legându-se într-o mişcare şi o forţă expresivă care te puteau ţine în faţa lucrării mai mult de 20 de minute. Imediat lângă era expusă „Furtuna”, acel peisaj autonom atât de misterios, cu un cer extraordinar.

„Laocoon” şi „Furtuna” au dimensiuni mari, cam 150 cm cea mai mică latură. Tehnica devine o taină în aceste lucrări pictate atât de bine, încât le-am privit de la distanţă şi de aproape, lăsându-mă fără cuvinte. Îţi dădea motivaţia de a picta, trăi, conştientiza importanţa vieţii şi a ceea ce poţi realiza pe parcursul ei.

În cea de-a şasea sală erau portrete cu dimensiunile de 50/60 cm aproximativ, vreo două mai mari. Portrete foarte bine pictate, în privirea cărora puteam citi sufletul şi viaţa fiecărui personaj în parte. Erau frumoase. Cu cele 58 de lucrări puteai simţi ceea ce este El Greco. O aşa emoţie cred că şi pe cel mai abstract şi minimalist pictor îl va întoarce spre zona figurativă şi încercarea dificilă azi de a mai găsi o modalitate picturală în acest sens.

Sorin Scurtulescu
Anglia, 19.02.2004

Draga Sorin, e-mailurile cu noul tău episod Londra-oras-muzee, mi-au adus multă bucurie. Scrisoarea ta e foarte expresiva și trăitoare. Ne-ai plimbat cu tine în cele 6 săli El Greco. Ți-am simțit și înțeles frisonul și uimirea. Și-apoi l-ai „mirosit” de la mică distanță și pe dinăuntru pe El Greco, înca de atunci la București. Cu atat mai adancă și durabilă va fi revelația ta. Aceste iubiri sunt hrănitoare. Ele construiesc și nu trebuie să ne fie teamă de o eventuală pierdere a eului. Ne topim în ceva sus. Spuneam undeva că stilul nu se cauta, nu se speculează, el vine firesc. Vine de la sine (când suntem serioși și adevarați!). Stilul este consecința iubirilor noastre. Suntem un vas, cu o forma data de Dumnezeu, care se umple cu ceea ce iubim în timp. Și atunci, identitatea noastră (stilul) este o tainica alchimie a iubirilor și influentelor prinse în forma unui vas.

La un capăt de drum, cu atâta pictură, trebuie să ne asumăm nu cu disperare, eclectismul.
Un eclectism elevat. Ce să fie asta? Tocmai ce ziceam: bucuria de a iubi. Și aici nu poate fi bine să fie o singura iubire – pentru ca am cadea în idolatrie, ci de un summum. Ceva ne vine din El Greco, din Rubliov și Teofan Grecul, din Van Gogh, din Klee, Andreescu, Bonnard, din Tarkovski și Leonardo sau Cimabue, dar și ceva din Andrei Rosetti sau Stoianovici sau din cine știe care coleg sau amic, sau dintr-un necunoscut… Și-apoi, toți aceia mari și adevărați sunt Teo-fori. Adică purtători de Dumnezeu.

Cu drag, Flondor
Timişoara, Vineri 20 Februarie 2004

Thin/Subţire

Liliana Mercioiu Popa la UNAgaleria

Liliana Mercioiu Popa parcurge un drum în interior, de căutare şi de regăsire a unor „stări” personale – fragmentate, repetitive – care transpun un anume „exces”, găsit ca o supapă de salvare din faţa tensiunilor create în jurul conceptelor, ca şi cum ea ar trebui să aleagă între adevărul acestora şi „bucuriile simple” ale vieţii. Alegându-le pe cele din urmă, artista pledează pentru „scufundarea” în senzorialitate, pentru o risipire din prea-plinul vieţii în faţa problemelor grave filosofice. Chiar dacă surprinde noutatea acestor reprezentări figurative, mijloacele picturale poartă o marcă personală, fiind astfel deja cunoscute; în această serie nouă de lucrări regăsim tuşa energică, aproape gestuală, din picturile sale anterioare, paleta redusă la griuri rafinate, potenţate de scurte izbucniri cromatice mai intense.

Această prezentare necesită JavaScript.

Indiferent de subiectul ales, pictura rămâne pentru Liliana Mercioiu Popa un câmp al cercetării pur vizuale, în care ea operează o selecţie, defrişând un posibil drum, deschis ca o temporară escapadă în „desişurile” lumii”, o invitaţie la o căutare existenţială şi plastică în acelaşi timp.
(Ileana Pintilie, istoric şi critic de artă)
Citiţi despre expoziţia Lilianei Mercioiu Popa şi un interviu cu artista: Las realitatea să vină spre mine

Liliana Mercioiu Popa – Thin/Subţire

Prezintă criticul de artă Ileana Pintilie Teleagă

 Liliana Mercioiu Popa (invitaţie)

Universitatea Naţională de Arte vă invită marţi, 11 octombrie 2011, ora 13.00,  la vernisajul expoziţiei de pictură şi instalaţie de text aparţinând artistei Liliana Mercioiu Popa, intitulată „Thin” , eveniment ce va avea loc la UNAgaleria (Bucureşti, Str. G-ral Budişteanu Nr. 10).

Expoziţia Thin/Subţire (preia titlul uneia dinte lucrările expuse), oferă o privire analitică subiectivă, asupra unei lumi şablonizate, construită sub presiunea lui trebuie (trebuie să ai ceva de spus, trebuie fii convingător, trebuie să captezi atenţia, să atragi, să seduci etc.); se construieşte pe strategii, teorii, premeditări; dar şi o privire asupra unei lumi la fel de concretă chiar dacă mai puţin la vedere – cea a unor structuri interne corpului uman.

Thin/Subţire (afiş)

Un discurs constituit din contradicţii, din semne de întrebare şi ezitări, căutări de sine şi căutări de sens, pare că este un discurs îndepărtat de ceea ce este stringent, imperios necesar climatului (artistic românesc) actual.
Cu toate astea, nu doresc decât să ofer semnele mele de întrebare, ca o întâmpinare a altor posibile semne…
Liliana Mercioiu Popa
www.lilianamercioiu.ro

Liliana Mercioiu Popa: „Las realitatea să vină spre mine”

Dar tu?
Dialogul lumii vizibile cu cea invizibilă

Liliana Mercioiu Popa şi Ileana Pintilie (Dar Tu? - vernisaj 15 martie 2011)

Dar tu? O întrebare retorică pe care o lansează plasticiana Liliana Mercioiu Popa tuturor celor care vor intra în Casa Artelor-Galeria Pygmalion (str. Episcop Augustin Pacha nr.8, Timişoara), expoziţie care rămâne deschisă publicului până în data de 30 martie 2011. Fotografie şi pictură, un demers artistic şi un exerciţiu de cercetare plastică ce pendulează între un dialog cu lumea vizibilă şi una invizibilă, dând frâu liber necesităţii de a reflecta asupra lucrurilor, fenomenelor şi întâmplărilor care provoacă imaginaţia. Textele alăturate unora dintre lucrări nu sunt explicaţii, cum s-ar putea crede, ci sunt reflexii personale pe care imaginile lumii care ne înconjoară le-au sugerat artistei. Obiectele, picturile sau fotografiile realizate au o legătură unele cu altele trădând un spirit ludic, dispus să exploreze anumite zone artistice mai puţin cercetate de alţii, căutând sensurile ascunse ale cuvintelor. Limbajul plastic gestual este elementul unificator al căutărilor stilistice ale Lileanei Popa Mercioiu, cel care o conduce spre o „pictură pură, reprezentată de explorări cromatice dar şi de texturi, suprafeţe încărcate de culoare, peste care aşterne un strat de ceară”, spune criticul de artă şi curatorul expoziţiei Ileana Pintilie. (afişul expoziţiei la rubrica Evenimente 2011/ianuarie-iunie)

Liliana Mercioiu Popa s-a născut pe data de 20 iulie 1975 la Târgu-Jiu şi trăieşte şi lucrează, în prezent, la Timişoara. Din anul 1999 predă în cadrul Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara tainele picturii, fiind lector universitar. Ea este membru fondator al grupului IN-FORMAT, în 2003, împreună cu Florin Avram, Viorica Stănculescu şi Valentina Ştefănescu. Liliana Mercioiu Popa a participat la numeroase expoziţii de grup în ţară şi străinătate dintre care enumăr (selectiv): În miezul lucrurilor, Timişoara, 2010 şi Cluj, 2011; Despre fluiditate, Galeria Curtea Veche, Bucureşti, 2009; In-formare, Galeria Calina, Timişoara, 2007; Vieţuiri, Galeria Helios, Timişoara, 2007; Expoziţia de grup de la Centrul Cultural Român din New-York, SUA, 1998; East – West, Vardy Gallery, Arts Faculty Sunderland, UK, 1998; Valori, ediţia a 11- a Bienalei de Arte Vizuale, Pančevo, Serbia, 2004; „7 terase deschise spre lume”, Sanaa-Kubus, Essen, Galeria Kunstart Bochum, 2010.
În anul 2008 a obţinut doctoratul în arte plastice cu lucrarea: „Arte poetice în arta plastică a secolului al XX-lea”.

Profesoara şi artista Liliana Mercioiu Popa a avut amabilitatea de a răspunde la o serie de întrebări, împărtăşindu-ne „secretele” cercetărilor ei plastice şi pedagogice. Îi mulţumesc pe această cale.

„Trebuie să ne păstrăm libertatea de exprimare
chiar dacă nu corespunde unor concepţii ideologice de moment”

Structuri metalice, ciclu fotografic, 2010

Grigore Roibu: În ce constă acest exerciţiu de cercetare plastică ce aduce pe aceeaşi simeză pictura dar şi fotografia? Care este simbolistica ce stă la baza acestui dialog între lumea vizibilă şi invizibilă ca demers al imaginaţiei?

Liliana Mercioiu Popa: Fotografia şi pictura s-au interferat încă de la începutul demersurilor mele artistice. Am utilizat fotografia pe de o parte ca suport pentru pictură, ea fiind o modalitate rapidă de a capta fragmente din realitate, care sunt trecute apoi printr-un proces de analiză şi sintetizare în atelier, fără a fi tentată să apelez la o transpunere efectivă a lor pe pânză; pe de altă parte, am utilizat-o ca pe un mediu în sine de exprimare plastică, fără a fi vorba de fotografie de artă, ci mai degrabă de fotografie plastică (de artist) care păstrează o anumită libertate a experimentului atât din punct de vedere tehnic cât şi prin prezentare, şi de asemenea, prin implicarea unui mesaj, faţă de cea dintâi, care răspunde înainte de toate unei rigori tehnice şi estetice.
În această expoziţie, prezint două cicluri de fotografii care se încadrează în categoria fotografiei plastice, ce au determinat apariţia acestui nou ciclu de pictură, între ele fiind o relaţie bipolară, de completare la nivel de concept, pornind de la ideea de structură (externă-internă), care reprezintă şi o legătură din punct de vedere vizual. Dacă fotografiile prezintă fragmente ale lumii vizibile – structuri externe, pictura se situează într-un câmp al reflexiei asupra unei lumi nepercepute cu ochiul liber – structurile interne ale corpului uman, bazându-mă pe un material documentar existent în acest domeniu, completat bineînţeles de imaginaţie.

Dedesubturi, angrenaj fotografic, 2010

Sunteţi un grup, dar în acelaşi timp, la mai puţin de o săptămână după ce aţi expus la Muzeul de Artă din Cluj, iată o nouă provocare, de data aceasta într-o expoziţie personală la Timişoara. Demersurile voastre (ca grup dar şi individuale) sunt directe şi orientate spre rezultat. Cum vă alegeţi temele proiectelor şi care sunt etapele pe care le parcurgeţi până la finalizarea lor?

– Nu suntem un grup toţi cei care au expus la Cluj, însă unii dintre noi, fac parte într-adevăr dintr-un grup, mă refer la grupul Noima, faţă de care simt ca am afinităţi şi datorită faptului că am avut acelaşi profesor, iar cu ei sunt într-adevăr implicată în prezent într-un proiect comun.
Expoziţia de la Halele TIMCO din Timişoara, care a fost apoi mutată la Cluj, avea scopul de a sonda oferta de pictură existentă acum în Timişoara la nivelul tinerei generaţii, care rămâne una axată pe diversitate, cuprinzând mai multe promoţii ce au beneficiat de profesori diferiţi: Constantin Flondor, Romul Nuţiu, Carol David, iar unii dintre ei, absolvenţi mai recenţi, precum Cosmin Haiaş sau Daniel Brici sau le-au fost studenţi lui Dacian Andoni şi mie.
În concluzie, nu cred că există cu adevărat demersuri de grup, diversitatea provine tocmai din demersuri individuale, chiar şi la aceia la care se simte profesorul, la foştii studenţi ai lui Nuţiu simţindu-se apetitul pentru culori mai puternice, pentru o anumită ostentaţie în exprimare, la studenţii lui Flondor dimpotrivă, se simte o reţinere în exprimare, o orientare spre sinteză, însă dincolo de aceste orientări stilistice generale, fiecare şi-a dezvoltat o zonă de interes şi modalităţi de exprimare personale.
Temele în cazul meu, nu sunt alese deliberat, cum spuneam, mă las provocată de întâmplări, lucruri, fenomene existente în jurul meu. Cred că este vorba de un transfer de informaţie dintr-o sferă în alta, proces prin intermediul căruia se adaugă sau relevă noi sensuri, posibilităţi de exprimare etc.

Structuri metalice , ciclu fotografic, 2010

– „Vestigiile”, ca recurs la „poetica” derizoriului şi imaginile unei realităţi moştenite din epoca comunistă, cum ar fi  de exemplu betoanele, structurile de rezistenţă sau cartierele cu blocuri în care trăim transmit un mesaj care vă face să meditaţi asupra structurii corpului uman. Sunteţi un observator al detaliilor esenţiale din cotidian sau arta dumneavoastră este una militantă?

– Nu pot rămâne indiferentă la realitatea efectivă în care trăim şi care este şi o consecinţă a trecutului nostru, pentru mine sesizabil vizual în betoanele Vestigiilor, în precaritatea ferestrelor de demisol din Dedesubturi (grupaj fotografic din 2001, reactualizat în 2010) sau în aspectul haotic şi absurd al unei organizări structurale ca în Structuri 2010, însă nu pot spune că arta mea este una declarat militantă. Pentru aceasta ar trebui să apelez la strategii premergătoare, foarte clare la nivel de mesaj, cărora să le găsesc ulterior susţineri vizuale adecvate. Ori eu nu procedez aproape niciodată aşa. Nu pot să-mi însuşesc anumite ideologii sau să le produc pur şi simplu, în general, mă feresc de clişee teoretice sau vizuale, las realitatea să vină spre mine şi reacţionez sub impresia de moment, multe dintre sensurile lucrurilor pe care le redau sau surprind, venind abia pe parcurs, pe măsură ce încep să le aprofundez plastic şi raţional.
Observator al detaliilor esenţiale sunt în măsura în care simt permanent nevoia unei alternative a realităţii pragmatice, în primul rând, cred că prin această ocupaţie răspund nevoii de căutare a unui echilibru interior, a unui sens al existenţei mele, faptul că anumite cercetări orientate spre forma şi organizarea unor structuri interne corpului uman îmi relevă modele ale unei funcţionalităţi uimitoare, (valabile în lumea asta sub multe, foarte multe alte aspecte), însă nu am pretenţia că ceea ce pentru mine are un sens să aibă sens şi la un nivel general, sunt conştientă că aceste abordări răspund unei subiectivităţi.
Ştiu că dorinţa istoricilor de artă este de a încadra cu exactitate un artist, în cutare sau cutare direcţie artistică, iar atunci când mai apar anomalii, de exemplu în cazul Ion Grigorescu sau mai recent şi al lui Bernea şi al multora… , cărora nu li se recunoaşte decât fragmentar opera, iar cineva care se exprimă prin mijloace diverse şi mai ales, orientate divers, poate părea suspect sau nesigur.
Eu cred însă că trebuie să ne păstrăm libertatea de exprimare deplină, în funcţie de propriile posibilităţi şi necesităţi, indiferent dacă aceste corespund sau nu unor concepţii ideologice de moment.

– Atunci când percepem un obiect, procesele cognitive îl recunosc, îl compară şi îl identifică cu o colecţie de forme deja înmagazinate în bagajul nostru vizual. În pliantul expoziţiei amintiţi de Joseph Beuys care susţinea că artistul este cel care decide când un obiect este gata pentru a deveni operă de artă. Ce aţi fi dorit să se întâmple în Romania, în zona artei şi nu s-a întâmplat încă?

Structură internă (ulei pe pânză, 150x120 cm, 2010)

– Din punctul de vedere al producţiei artistice cred că s-au întâmplat şi lucruri bune, avem câteva nume care s-au adăugat artei universale, poate nu destule, dar există.
Nu cred că arta produsă în România ar fi de mai proastă calitate decât cea de dincolo, cred că posedăm un bogat potenţial creativ, diferenţa este că o face artistul singur, cu bani puţini, cu sacrificii, fără prea mult sprijin instituţional.
De mersul artei nu este responsabil doar artistul, ci este un întreg sistem. Ori din acest sistem încă lipsesc multe verigi, singurul sistem care funcţionează la noi fiind unul bazat pe relaţii.
Legat de Beuys, pentru noi nu a devenit clar nici până acum că Arta = Capital, poate doar atunci când trebuie să se plătească impozitul pe profit…
Piaţa de artă care abia acum se formează în România nu merge decât pe nume sigure, deja consacrate, astfel că artiştii tineri au început să intre direct pe piaţa de artă de dincolo dacă au avut şansa sau sunt acceptaţi în licitaţii doar aceea care fac pictură figurativă.
Cred că lucrurile încep să se mai schimbe, dar mai degrabă datorită iniţiativelor întreprinse de anumite galerii particulare…

– Temele pe care le abordaţi în pictură necesită o documentare amănunţită?

– Nu cred că într-un mod exacerbat şi programat. Este un fel de ajunge la o încărcătură necesară, o pregătire şi o provocare a momentului când lucrurile se resetează, când rezultă conexiuni neaşteptate, uneori provocate de pictura însăşi, când lucrurile încep să vină de la sine.

Fără titlu (acrilic şi vopsea metalică pe pânză, 50x60 cm, 2011)

– Simţiţi nevoia de esenţializare, de less is more sau încercaţi o detaşare de tendinţele actuale? Spuneţi mai multe despre subiectele lucrărilor dumneavoastră şi resorturile care se ascund în spatele acestora.

– Da, cred că mi se potriveşte această orientare spre mai puţin şi cred că acest lucru ţine de circumstanţele formării mele, cât şi de afinităţi. Până la urmă fiecare suntem produsul tuturor experienţelor şi acumulărilor, unele de circumstanţă, altele asumate.
Pe lângă ce a însemnat să-i fiu studentă lui Constantin Flondor (care ne-a împărtăşit atât din experienţa 1+1+1 şi Sigma dar şi din Prolog), se adaugă atracţia spre arta conceptuală, minimalism ambele apărute ca reacţie împotrivă picturii şi totuşi indispensabile în ceea ce mă priveşte…
Nevoia de mai puţin, de sinteză, de unitate, îşi capătă justificarea şi din acest punct de vedere al însumării unor experienţe diverse, uneori antagonice, dar care cu timpul, ajung să comunice.
Tendinţele actuale nu mă perturbă şi ceea ce fac nu reprezintă o reacţie la acestea, este regretabil doar faptul că ele sunt într-o proporţie atât de mare unidirecţional orientate pentru moment (spre o pictură figurativă conceptualizată la Bucureşti sau o pictură figurativă cu substrat istoric la Cluj), în contextul în care, aşa cum spuneţi, artele vizuale româneşti s-au conectat la valorile occidentale…

– De multe ori în alcătuirea creaţiei artiştii apelează la simboluri universale sau personale ce pot avea ca rezultat un anumit ermetism al operei. Cărui tip de public se adresează creaţia dumneavoastră? Poate comunica mesajul şi publicului neavizat?

– Am fost de multe ori surprinsă să găsesc mai multă înţelegere din partea publicului neavizat. Ca persoane avizate ne orientăm fiecare spre un domeniu, în interiorul căruia pot apărea alte subdirecţii, iar din dorinţa de a ne autoconvinge că este direcţia bună, devenim sectanţi, refractari la altceva, uitând să fim deschişi şi altor direcţii ale artei care în fond ar trebui doar să ne îmbogăţească capacitatea de percepţie, înţelegere şi exprimare. Ori publicul neavizat nu priveşte lucrările cu astfel de prejudecăţi, ştie că o lucrare trebuie să-i placă, să-i comunice ceva, indiferent dacă este pictură, grafică sau fotografie, pictură în straturi sau pictură gestuală etc.
Gustul publicului neavizat poate fi unul foarte variat, cred că este o greşeală să pornim de la premisa ca un anumit gen de artă este mai pe gustul sau pe măsura înţelegerii publicului. Publicul se formează prin ceea ce i se oferă spre consum, nu cred că răspunde unui anumit gust preconceput.
Mi-am denumit expoziţia Dar tu?, solicităndu-i o interpretare a lucrărilor propuse, pentru că eram cu adevărat curioasă dacă ea va reuşi să comunice în vreun fel, iar surpriza a fost ca imaginile prezentate să se conecteze la sensuri/interpretări noi chiar şi pentru mine, indiferent dacă era vorba de persoane avizate sau neavizate.
Cred că se fac multe abuzuri în artă pornind tocmai de la ideea de a atrage publicul cu orice scop, fără a mai conta prin ce mijloace, ce îi comunicăm, de ce îi comunicăm…

Fluid interior 2, ulei pe pânză, 210x180 cm, 2010

– Sunteţi cadru didactic în învăţământul artistic, într-o societate în care valorile sunt tot mai amestecate. După anul 1989 arta românească a încercat să recupereze decalajul tehnologic dintre Vest şi Est. Cum percep tinerii din ziua de astăzi teme experimentale ce tratează o anumită traumă comunistă? Care consideraţi că ar fi direcţiile spre care ar trebui să se îndrepte generaţia actuală de studenţi în contextul artelor vizuale româneşti care s-a conectat la valorile occidentale?

– Cred că au capacitatea de a o percepe şi înţelege dacă nu sunt deja blocaţi la rândul lor în prejudecăţi, au nevoie să-şi deschidă orizonturile şi cred că acest lucru nu este o problemă astăzi, când se pot documenta cu uşurinţă şi călători. O problemă ar putea fi însă asimilarea fără discernământ a tot ceea ce se impune mai puternic.
În ceea ce priveşte orientarea, nu cred că se pot da reţete, nu direcţia, ci implicarea autentică şi responsabilă cred că este o problemă.
În Timişoara, am constatat la ultimele serii de studenţi că au devenit mai motivaţi şi mai critici, ceea ce înseamnă că gândesc şi pot să-şi traseze nişte coordonate necesare lor. Orientarea nu poate fi decât una asumată individual.

Elipsa, instalaţie, 2001

– Ce sfat le daţi viitorilor artişti profesionişti?

– Să-şi pună întrebări, să nu ia totul de-a gata, să muncească, să persevereze, să aibă răbdare, să fie sinceri cu ei, să fie deschişi la noi provocări, să iubească şi să respecte arta în general.

Ce proiecte de viitor aveţi?

– Voi mai avea o expoziţie personală în Timişoara, în 2012, când aş dori să-mi scot şi un album, îmi voi publica teza de doctorat, caut un spaţiu pentru o expoziţie personală în Bucureşti, voi merge în una, două tabere de creaţie peste vară. (Interviu realizat de Grigore Roibu)

Mini-chestionar adresat doamnei Ileana Pintilie

Muzeul de Artă Cluj-Napoca, în parteneriat cu Galeria Calina din Timişoara, prezintă în perioada 23 februarie – 20 martie 2011 expoziţia de pictură ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS, organizată de curatorul Ileana Pintilie cu lucrări selectate din creaţia unor tineri artişti timişoreni. Această expoziţie face parte din programul muzeului clujean de prezentare a creaţiei artistice contemporane din centre culturale importante ale României, Timişoara fiind unul din cele mai dinamice.
Prospecţiunile făcute în mediul artistic local au condus la selectarea unui număr de 13 artişti: Daniel Brici, Gheorghe Fikl, Andreea Foanene, Cosmin Haiaş, Robert Köteles, Liliana Mercioiu Popa, Sorin Neamţu, Laurian Popa, Andrei Rosetti, Cristian Sida, Sorin Scurtulescu, Reka Ugron şi Mihai Zgondoiu.

Cu această ocazie i-am adresat câteva întrebări doamnei Ileana Pintilie, care a avut amabilitatea de a detalia câteva aspecte ale acestui proiect.
Ileana Pintile, absolventă a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei, este profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara şi curator al unor expoziţii prestigioase organizate în ţară şi în străinătate, fiind membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă din Paris şi al Asociaţiei Internaţionale a Curatorilor de Artă Contemporană. Este autoarea a numeroase articole de istorie şi critică de artă şi al volumului Acţionismul în România în timpul comunismului.

„Nu există o singură direcţie în arta românească,
aceste direcţii sunt distribuite pe generaţii”

În miezul lucrurilor - curator Ileana Pintilie (vernisaj Cluj, 2011)

Grigore Roibu: La Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, proiectul ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS este în plină deşfăşurare. Care sunt reperele conceptuale ce definesc acest proiect şi care ar fi  mesajul titlului pe care l-aţi ales?

Ileana Pintilie: Pentru cel care citeşte textul meu de prezentare al expoziţiei, demersul conceptual va deveni clar, şi anume definirea picturii actuale, privită din multiple perspective, atât tematic, cât şi din punct de vedere a mijloacelor de expresie, în încercarea de a discerne anumite direcţii şi orientări noi. Titlul vrea să exprime, cum sper că s-a înţeles, o dorinţă de a merge direct spre esenţă, dând la o parte aparenţele. Vă mulţumesc pentru corectura pe care aţi făcut-o traducerii în engleză a titlului, nu-mi aparţine greşeala, dar mărturisesc că am scăpat din vedere să verific traducerea!

– Revista Arta a consemnat debutul proiectului de la Timişoara, Halele Timco, în anul 2010. Cum a fost trecerea de la un spaţiu atipic (hala industrială) la cel conformist pe care îl oferă un muzeu? Rezistă această expoziţie unor astfel de migrări?

– Cred că aici dvs. ar trebui să-mi spuneţi ce părere aveţi. Din punctul meu de vedere, da, rezistă; în spaţiul halelor am avut mai multe lucrări de mari dimensiuni, cu un alt impact, iar expoziţia putea fi privită global. Există şi provocarea unui spaţiu vast şi necizelat, cum este cel industrial, care are o altă expresivitate decât un spaţiu specializat şi poate, uneori, prea conformist.
În cazul muzeului, cu un spaţiu alveolar, panotarea ne-a permis o dispunere a lucrărilor asociind un număr mic de artişti într-o singură unitate spaţială sau chiar prezentarea lor izolat, aproape „monografic”. Dacă nu aţi observat, atunci aflaţi că am operat o uşoară modificare faţă de expoziţia din Timişoara, tocmai pentru a adapta expunerea spaţiului Muzeului din Cluj.

– În România, încă, nu facem distincţia clară între curator, critic de artă, manager artistic, galerist etc. Puteţi ilustra aceste competenţe pe cazul proiectului In miezul lucrurilor?

– Nu mă consider nici manager de artă şi nici galerist (şi sper că acest lucru este evident şi nu mai trebuie demonstrat!). Distincţia între critic de artă şi curator este, oarecum, greu de făcut, deşi ea există. În calitate de critic de artă iniţiez o temă de cercetare – de exemplu pictura astăzi -, pot să generalizez concluziile acestei cercetări şi să le înscriu într-un fenomen mai larg. Calitatea de curator este strâns legată de caracterul practic al „îngrijirii” unei expoziţii, începând cu selecţia adecvată a lucrărilor (care se potrivesc spaţiului expoziţional), panotarea, pregătirea catalogului, a comunicatelor de presă, pregătirea evenimentului expoziţional. Alegerea temei expoziţiei este rezultatul unei cercetări făcute de criticul de artă, aplicarea ei în practică este partea curatorului.

În miezul lucrurilor Cluj, 2011, curator Ileana PintilieÎn miezul lucrurilor, Cluj, 2011

– Identitatea şi subiectele criticii de artă au legătură cu contextul social şi politic sau pot exista şi în sine, fără a fi influenţate de realitatea exterioară?

– N-aş dori să dau un răspuns general la această întrebare, ci unul punctual: critica de artă din România ultimilor 20 de ani este strâns legată  de contextul social şi politic în care îşi desfăşoară activitatea. Contextul social şi politic este dominant şi pe scena artistică şi teoretică internaţională, nimeni nu-şi mai permite să discute la modul general şi abstract fenomenul artistic actual.

– O mare parte dintre tinerii artişti abordează teme ce tratează o anumită traumă comunistă. Poate fi şi un rezultat al mediatizării sau al altor filtre exterioare. Care consideraţi că ar fi direcţiile, mai interesante, spre care ar trebui să se îndrepte generaţia tinerilor artişti în contextul artelor vizuale actuale?

– Unii dintre artişti sunt atât de tineri încât nu au amintiri din perioada comunistă. Cu toate acestea, într-adevăr, comunismul este încă un spectru care bântuie în România, fie şi sub forma unor mentalităţi inflexibile…Nu cred că există o singură direcţie în arta românească actuală, iar aceste multiple direcţii sunt „distribuite” pe generaţii. Generaţia anilor 1990 este mai deschisă spre un anume activism, spre o critică socială şi, eventual, politică, iar formele de manifestare sunt mai diverse – fotografie, film, video, performance, artă conceptuală. Generaţia anilor 2000 mi se pare mult mai „frivolă”, orientată spre tot ce este modă (chiar şi în artă, în sensul copierilor unor artişti, a unor direcţii etc.), este orientată spre „loisir”, are un cult al „nimicului”…Manifestarea predilectă este pictura, având ca sursă principală fotografia, dar nu aşa cum o făcea în anii 1970 Gerhard Richter – ca o sursă de cercetare vizuală, ci pur şi simplu ca o copiere sau o interpretare minimă a unei hiperrealităţi induse de fotografie.

În miezul lucrurilor - Cluj, 2011

– Care este rolul unui critic de artă în contextul contemporan românesc; pot părerile unui critic de artă să influenţeze în mod decisiv activitatea unui artist?

– În opinia mea, nici criticul de artă şi nici curatorul român, fragilizaţi de un context cultural defavorabil, nu pot influenţa decisiv mediul artistic românesc. Nerecunoaşterea profesională a criticilor, faptul că sunt extrem de puţini în România, că trăiesc mizerabil şi în general nu din propriile lor competenţe, ci muncind altceva, care le răpeşte timpul, nesolidaridatea lor, toate acestea contribuie la diminuarea prestigiului profesional.
Criticul poate juca mai multe roluri, nu cred că există un singur rol desemnat pentru acesta. În linii mari rolul criticului este acela de a semnala direcţiile noi în artă, de a putea generaliza şi de a vedea dincolo de cazul concret, de a crea conexiuni între fenomenul artistic românesc şi scena artistică internaţională.

În miezul lucrurilor, Cluj, 2011

În miezul lucrurilor - Galerist Alina Cristescu, Cluj, 2011

– Aveţi o experienţă bogată în curatoriat. În ce fel credeţi că poate întregi participarea curatorului un concept sau o direcţie artistică?

– În ceea ce mă priveşte am avut întotdeauna obiectivele mele de cercetare, pe care le-am urmărit, în ciuda multor dificultăţi, iar experienţa curatorială a completat benefic cercetarea teoretică.

Îi mulţumesc şi pe această cale doamnei Ileana Pintilie.
(Interviu realizat de Grigore Roibu, Timişoara, 26 februarie 2011)