Povești, în fotografii, la munte

Vacanța la schi, pe lângă plăcerea practicării sporturilor de iarnă, ca pasionat de fotografie, mă detemină să caut oamenii, mișcarea, emoția și comunicarea. Pentru marea majoritate dintre fotografi o ieșire la munte, pe timpul iernii, reprezintă momentul oportun pentru realizarea unor peisaje în care amestecul de lumină rece, a zăpezii, cu cea caldă, a răsăritului sau asfințitului, devine un exercițiu de surprindere a realității.

Asemenea fotografiilor realizate pe stradă, fotografiile executate în stațiunile de schi sunt, într-o mare măsură, asemănătoare, cu precizarea că oamenii se mișcă în jurul tău cu o viteză ceva mai mare. Pe pârtiile de schi găsim tineri care practică diverse sporturi de iarnă, uneori extreme, persoane care se plimbă, stau pe trase sau care, pur și simplu, admiră spectacolul naturii. În activitatea de fotografiere de pe marginea pârtiilor, atât obiectivele cu deschidere mare, care presupun apropirerea de subiect, cât și teleobiective, transformă realitatea în imagine, de cele mai multe ori, spectaculoasă.

Capturarea imaginilor cu schiori temerari, care se avântă pe pârtiile abrute după căderea unui nou strat de zăpadă, nu este simplă. Cu răbdare, oprindu-te de fiecare dată pentru a căuta un loc ideal de stație, de cele mai multe ori scufundându-te în zăpada proaspătă până la brâu pentru a-ți pregăti aparatul care trebuie scos din rucsac, imaginile surprinse cu oameni în plină viteză, sărind cu schiurile sau placa, devin instantanee atrăgătoare, dar deloc ușor de realizat.

La munte vremea este capricioasă. Ploaia şi lapoviţa de la altidudini mici se transformă în zăpadă la altitudini mari. În această mini-vacanță, petrecută în Alpi, am avut parte de cer noros și multă ninsoare, soarele fiind „scump” la vedere. Condițiile atmosferice extreme sunt spectaculoase în imagine, dar devin repede un partener incomod. Ceaţa, care se lasă peste văile din josul pârtiilor, contribuie la crearea unei atmosfere dramatice, fiind un fundal expresiv și mijloc creativ în conceperea compoziției. Umezeala poate fi dușmanul fotografului, datorită ceții focalizarea devenind ceva mai dificil de controlat, dar, tot ea, poate deveni un prieten a fotografului, accentuând ideea de depărtare și de mister, asemenea tehnicii sfumato din pictura Renașterii. Cei care merg frecvent pe munte cunosc aceste momente care, uneori, te pot surprinde pe creastă. Pe munte vremea se poate schimba de la un minut la altul. Spun acest lucru fără a exagera… Lumina care pătrunde printre nori conferă o imagine spectaculoasă doar câteva secunde, după care soarele „se ascunde” lăsând loc efectului de softbox. Modificările climatice sunt spectaculoase, dar incomode datorită frigului și vântului. Hainele se umezesc, fiind ca după ploaie, ochelarii aburesc şi, apoi, îngheaţă.

Față de fotografia de stradă, unde dotat cu un echipament minimal și o geantă de umăr se pot obține fotografii spectaculoase, la munte pe lângă îmbrăcămintea groasă care îngreunează mișcările, echipamentul foto trebuie transportat în siguranță. Orice greutate în plus devine incomodă așa că este necesară o planificare corectă a obiectivelor, filtrelor și acesoriilor care urmează a fi transportate. A anticipa o fotografie bună însemnă să fii întodeauna pregătit.

Atmosfera, zăpada troienită, oamenii și detaliile crează o ambianță unică. Pasiunea pentru fotografia montană o descoperi în momentul în care urci pe munte. Muntele, și oamenii acestuia, nu sunt ușor de fotografiat, dar imaginile surprinse la înălțime, din pozițiii favorabile, sunt spectaculoase. Cromatica subtilă a cerului, griurile colorate și albul dunelor de zăpadă cu umbre prelungi, în opoziție cu îmbrcămintea colorată a oamenilor conferă imaginii contraste cromatice puternice. Trăsăturile unei forme de relief sunt determinate de structură și forțele interne și externe care se confruntă în modelarea ei. Din acest motiv formele geologice aparent statice, aflate la mari altitudini, au un dinamism interior ce izvorăște din energiile modelatoare.

Demersul fotografului merge de la formă la sens. O imagine are menirea de a informa și inspira, de a pune în lumină relația dintre noi, natură și societate. Figura umană surprinsă în cadru fotografic conferă o nouă dimensiune imaginii, subliniind relația dintre trecut și prezent sau dintre o cultură sau alta. Postura subiectului, atitudinea și expresia facială au efect major în mesajul pe care îl transmitem prin intermediul imaginii. Ninsoarea este un element ce conferă fotografiei o frumusețe aparte. Cerul, pentru mine, este cadru pentru o scenă dar nu un subiect în sine. Surprinderea clară a fulgilor de zăpadă presupune un timp de expunere scurt. Încercarea de a stabili un raport cu subiectul este importantă. Să nu uităm faptul că fotografia, în ultimă instanță, are rolul de a reda înfățișarea unei persoane sau a unui lucru, dar, în același timp procesul este unul de creație imagistică.

Încercarea de a evidenția și a comunica ceea ce alții nu au posibilitatea să vadă, prin intermediul fotografiei, presupune asumarea unui mesaj, un mesaj care oferă identitate, o poveste a realității subiective, un dialog plăcut și surprinzător. Având conștința relației cu fotografia, oferind privitorilor posibilitatea de a descoperi imaginile noastre, nu ne rămâne decât să simțim bucuria de a trăi cu adevărat. Pentru această bucurie, în finalul articolului țin să mulțumesc celor care au făcut posibilă, în acest an, aventura mea. (Grigore Roibu)

Rafinamentul estetic al ceramicii tradiţionale

În atelierul artistei Anouk Bonhomme

În una dintre serile petrecute în Les Gets, în scurta vacanţă în care am fost la schi, mânat de curiozitate, am vizitat un mic atelier de ceramică aparţinând artistei Anouk Bonhomme.
Artistul plastic, ca orice creator, poartă un dialog intens cu lumea, cu prezentul şi cu trecutul ei. În mica fermă a artistei din Franţa m-am întâlnit, deopotrivă, cu trecutul, dar şi cu prezentul. Casa este, în fapt, o fermă. Caprele sunt animalele pe care le iubeşte, numindu-le „copiii ei de suflet”. Intrând în micul atelier am simţit bucuria de a pătrunde în lumea formelor artizanale realizate de Anouk, care mi-a dezvăluit, cu plăcere, o serie din tainele tehnicilor pe care le foloseşte.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ceramica lui Anouk Bonhomme este obţinută din gresie glazurată, prelucrată manual sau la roata olarului, decorată cu minerale naturale. Piesele suportă două arderi într-un cuptor pe gaz, la temperatura de 1300°C. Formele decorative, aplicate ulterior, peste glazură, sunt înterpătrunderi grafice ce dau forţă, dar şi delicateţe, denotând subtile transferuri de sentimente şi ritmuri prin intermediul liniilor.
În cazul activităţii artistei Anouk Bonhomme nu se poate face distincţia între meşteşug şi artă, luând în considerare nu atât problemele de ordin „tehnic”, cât, mai ales, fervoarea tradiţională pe care o degajă lucrările ei, autenticitatea lor, capacitatea de a descifra şi reţine elemente din realitatea ce ne înconjoară, transformate, apoi, prin simplificare, în semene şi simboluri.
În acest sens munca pe care o desfăşoară Anouk se dovedeşte a fi purtătoare a unui program estetic ce pendulează între simplitate şi naturaleţe, tradiţionalism şi rafinament. (Grigore Roibu)

Subiecte magice la munte

Peisaj la rece

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Pentru cei pasionaţi de fotografie, vacanţa petrecută la schi aduce ocazia surprinderii „spectacolului” oferit de munte, pe lângă plăcerea practicării sporturilor de iarnă. Zonele înalte ale Alpilor francezi sunt uimitoare şi ideale pentru fotografiile panoramice sau de peisaj. Vederile largi şi zonele aglomerate, cu turişti şi sportivi îmbrăcaţi în haine călduroase şi viu colorate, sunt elemente care pot fi surprinse doar pe timpul iernii în staţiunile de schi.

De 4 ani îmi fac vacanţa de iarnă la sora mea, stabilită în Les Gets.
Les Gets este o comună din departamentul Haute-Savoie, în regiunea Rhône-Alpes din sud-estul Franţei. Primul teleschi a fost deschis publicului în anul 1938, iar primul telescaun, aflat pe Mont Chery, în 1954. Les Gets este situat pe un platou între Samoëns şi Morzine, la marginea de vest a Portes du Soleil, cea mai mare zonă schiabilă din Europa.

Pe parcursul celor 6 zile, cât am stat în Les Gets-Morzine, am avut parte de o vreme variată. În prima zi, ploaia şi lapoviţa mi-a fost un partener incomod, dar de care am profitat pentru a surprinde câteva cadre fotografice inedite. Ceaţa se lăsa peste văile largi, iar norii se „jucau” cu lumina în josul pârtiilor. Cei care schiază cunosc aceste momente care, uneori, te pot surprinde pe creasta muntelui. Sunt spectaculoase pentru peisajul oferit, dar incomode datorită frigului şi umezelii. Hainele sunt ude ca după ploaie, ochelarii aburesc şi, apoi, îngheaţă. Doar simplul fapt că trebuie să te opreşti pentru a scoate aparatul de fotografiat din rucsac, pe o vreme în care aşchiile de ghiaţă se „înfig” în faţa ta precum nişte cuţite, devine dificil. Un beneficiu sunt norii. Aceştia configurează forme uimitoare care prin perdeaua de ceaţă permit captarea unor lumini inedite.

Dotat cu îmbrăcăminte călduroasă, răbdare şi căutând locaţiile potrivite, în următoarele 2 zile ceaţa şi norii pufoşi mi-au oferit un alt tip de provocare. Brazii încărcaţi cu zăpadă şi cristalele de ghiaţă au transformat peisajul într-un monolit de culoare albă.

În cea de-a patra zi a ieşit soarele. Cerul era albastru şi senin. Ştiam locul unde trebuia să găsesc cu privirea vârful Mont Blanc, dar acesta nu se arăta. Norii de furtună îl acopereau, parcă pentru a nu se lăsa admirat. În cea de-a cincea zi vremea frumoasă mi-a permis să urc la altitudini mari, de peste 2000 de metri, vântul scăzând în intensitate. Şi, în sfârşit, marele vârf în formă de cocoaşă, mereu alb, pe care îl aşteptam să se ivească de atâtea zile, s-a arătat la orizont, la fel de impunător şi spectaculos ca de fiecare dată când l-am văzut.

Zona de schi din Les Gets constă, în principal, din pârtii albastre şi roşii, destinate începătorilor şi celor cu o experienţă intermediară. Există şi zone „negre”, uşor accesibile, cum ar fi, de exemplu „Yeti”, accesate prin intermediul telescaunelor. Mt. Chery, aflat pe cealaltă parte a satului, găzduieşte majoritatea competiţiilor de schi, având, de asemenea, pârtii cu diverse grade de dificultate.

Există multe puncte bune pentru off-piste schi şi snowboarding. Şansele medii de avalanşe în partea de sus a ascensorului Ranfoilly a transformat acest perimetru, conform evaluărilor, în una din cele mai bune zone cu zăpadă nebătută din afara pârtiilor.
Cei care doresc să surprindă imagini cu animale şi peisaje pot apela la un ghid turistic. Acesta te plimbă cu ajutorul rachetelor de zăpadă în zone mai puţin cunoscute, unde accesul se face cu dificultate. Cei care iubesc sporturile extreme practică parapanta. Turiştii pot alege, adresându-se unui instructor, o plimbare prin aer cu balonul sau parapanta.

Dimineţile şi apusurile, amestecul de lumină puternică, rece sau caldă, cu ninsoare şi soare a fost o provocare, în fiecare zi alta, de a surprinde cadre de peisaj. De multe ori nu ştiam ce să fac… Să mă opresc pentru câteva imagini  impresionante sau să continui să schiez, profitând de vremea frumoasă.

Viaţa de noapte este, la rândul ei, atractivă în staţiunile de schi, oferind un alt mod de a vedea lumea prin vizorul aparatului de fotografiat. Les Gets are multe pub-uri şi baruri, cu mese de biliard, un patinuar şi tarase unde pot fi ascultate concerte live. O mare parte a meniurilor oferite aici sunt specilizate în bucătăria locală Savoia.
De multe ori, în aceste baruri poţi întâlni personalităţi sportive internaţionale şi vedete de televiziune. Într-o seară am întâlnit o doamnă din Paris, stabilită de câţiva ani în Les Gets. Era pasionată de artă. Când i-am spus că predau studiul desenului în România şi sunt ceramist m-a întrebat care este salarul meu, convinsă fiind că am o meserie apreciată. I-am spus că în România un profesor câştigă aproximativ 200 de euro pe lună. „Dacă ai fi predat la Paris, ai fi avut de 15 ori salarul acesta”, mi-a răspun ea, lăsându-mă fără replică.

Lecţiile de schi pentru copii, avansaţi sau începători, sunt pe diferite categorii de cursuri, având 150 de monitori din cadrul Şcolii de Schi Franceze Les Gets (ESF Les Gets), care, deşi par mulţi, sunt insuficienţi pentru numărul de cereri. Toate acestea transformă staţiunea în una cu un turism extrem de atractiv pentru toate vârstele. Un turism care se bazează, începând din luna decembrie până în aprilie, pe oameni împătimiţi după sporturile de iarnă, oameni care sunt gata să cheltuiască oricât de mulţi bani pentru a se distra, măcar o săptămână.

Aici, în Les Gets-Morzine vin turişti din toate colţurile lumii. Uitându-mă pe Internet la momentul inaugurării unei noi pârtii din Braşov nu ştiam dacă trebuie să am un sentiment de revoltă sau tristeţe. Politicienii noştrii nu înţeleg cum se face turismul. Nu înţeleg cum să atragă turişti din toată lumea, oameni care iubesc muntele şi sunt deschişi la noi provocări în descoperirea unor locuri inedite. Nu înţeleg că din turism se pot câştiga sume importante de bani. Dacă în Les Gets cineva ar întrăzni să oprească un telescaun pentru simplu fapt că un politician este aşteptat la o inaugurare de pârtie, acesta nici nu ar mai călca în staţiune. Pierderile ar fie enorme şi de neconceput. În faţa unui bar de pe o pârtie era instalat un scaun de culoarea partidului aflat la putere în România. Ar fi bine ca Ministrul Turismului de la noi să meargă, măcar pentru două ore, să se instaleze comod în acest fotoliu şi să vadă cum se face turismul, la alţii…

Poate, atunci, nu ar ieşi oamenii în stradă datorită sărăciei în care au fost aruncaţi. Aceiaşi persoană, din restaurantul de care aminteam, mi-a spus că dacă în Franţa cineva ar fi îndrăznit să reducă salariile cu 25%, oamenii ar fi blocat întreaga infrastructură. Dar, din păcate, ţările la care cu invidie ne uităm, nu le vom putea ajunge din urmă nici dacă acestea s-ar opri din propria dezvoltare timp de 20 de ani. Sună dur, dar, gândind că în fiecare an, începând de acum, salarul unui angajat din România ar creşte cu 100%, ne-ar trebui 5 ani să ajungem la veniturile celor din statele pe care le numim civilizate. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Iarna, iarna vine iar vacanţa

Iarna, iarna vine iar vacanţa

Când se apropie sărbătorile de iarnă, gândul îmi fuge, fără să vreau, în trecut. Îmi vin în minte diverse momente, cum ar fi, de exemplu, sărbătorile de iarnă petrecute în copilărie când mergeam cu colinda la cei apropiaţi, după care ne îndreptam spre staţiunile de schi în care petreceam săptămâni în şir. De multe ori, îmi revin în minte sacrificiile colegilor din Revoluţia Română, eveniment care m-a prins în armată, pe atunci obligatorie. Nu sunt un nostalgic, dar anumite momente îţi rămân mereu vii în memorie.
Uitându-mă la ceea ce este România azi, nu pot să constat decât faptul că ne afundăm într-o criză tot mai adâncă. O criză care, de cele mai multe ori, nu are nimic comun cu cea mondială. Trăim vremuri în care tot ce este în jurul nostru moare. În 1989 gândul libertăţii ne-a mânat în stradă pentru a protesta împotriva regimului de atunci. Acum, la 22 de ani de la Revoluţie speranţele noastre au fost spulberate, salariile au fost diminuate şi o mare parte a populaţiei aruncată în sărăcie. O sărăcie materială, morală şi spirituală. Ne sunt explicate măsuri, nemaiîntâlnite în lume, care urmează să ducă România pe noi culmi ale dezvoltării. Valorile democraţiei au fost călcate în picioare iar sistemul de învâţământ şi sănătate se află pe marginea prăpastiei. Investiţiile actuale, văzute de la distanţă, dau impresia că sprijină sportul românesc. Nici pe departe! Sunt construite tot felul de săli de sport, telescaune şi telegondole în sate şi staţiuni de care nu a auzit nimeni, într-o ţară în care sezonul de schi este de cel mult două luni de zile.

Schiul este o pasiune a mea, o pasiune pe care o practic din copilărie. Nu am încercat să fac performanţă din modul în care schiez. Am practicat acest sport pentru a urca pe crestele munţilor, mai ales iarna, pentru a vedea şi admira peisajul oferit de înălţimea acestora. Sporturile de iarnă nu sunt ieftine. Ai nevoie de echipament şi bani pentru a te deplasa, a te caza şi folosi mijloacele de transport pe cablu dintr-o staţiune montană. Nu vreau să transform acest articol în unul critic la adresa celor care au investit fără nici un raţionament în staţiunile de schi din România. Doresc, în cele care urmează, să prezint un loc care a ajuns să-mi fie drag şi în care am încercat să ajung în fiecare an. Staţiunea Les Gets, aflată la graniţa Franţei cu Elveţia nu se poate compara cu nici una dintre staţiunile de schi din România. Acestea din urmă îmi sunt foarte dragi pentru simplu fapt că aici am învăţat să schiez.

Schiul, înainte de a deveni un sport atât de iubit, a fost un simplu mijloc de deplasare pe zăpadă, folosit de războinici sau vânători în timpul iernilor lungi şi grele din ţările Scandinave şi nordul Rusiei. La noi a rămas, din păcate, aproximativ tot în acest stadiu.

Când eşti pe munte poţi spune cu adevărat că eşti mai aproape de nori. În realitate eşti chiar mai sus decât norii. Privelişti albe de zăpadă, pe care nici într-un anotimp nu ai ocazia să le vezi aşa, ţi se aşteren la picioare şi cu greu le poţi uita. Doar şi pentru acest fapt încerci să revii din nou, tot pe acele creste de munte unde vântul rece îţi şueră pe la urechi.
Când am început să schiez frecventam câteva staţiuni din România, mai precis din judeţul Hunedoara. Acestea mă atrăgeu prin frumuseţea lor, inexplicabilă, şi pentru că nu erau cunoscute la acea vreme. Stăteam în barăci muncitoreşti în care cazarea costa pe noapte cât preţul unui ceai. Stăteam săptămâni întregi pentru atmosfera de seară petrecută împreună cu prietenii şi peisajul, mereu altul, de a doua zi dimineaţă. Muntele este imprevizibil şi rar două zile sunt identice. De multe ori într-o iarnă schiam, adunând toate ieşirile, aproximativ două luni de zile. Din toate acestea singura schimbare care a avut loc în aceste staţiuni de schi, după Revoluţie, este preţul camerelor şi al transportului pe cablu care a rămas de cele mai multe ori primitiv, cu teleschiuri şi telescaune de două persoane. La asta se adaugă timpul, tot mai puţin, pe care ni-l permitem pentru a sta pe munte. Pe de altă parte, s-au construit tot felul de telegondole care urcă de nicăieri spre nimic. Puţinele restaurante amplasate lângă pârtii practică preţuri de lux, comparative cu cele din renumitele staţiuni de schi din Europa.

Un calcul simplu arată faptul că dacă vrei cu adevărat să schiezi nu merită să mergi în nici o staţiune din România. Pârtiile sunt de proastă calitate, neîntreţinute, de cele mai multe ori pline de iarbă şi bolovani iar, datorită drumurilor, durata pentru a ajunge la ele este comparativă cu cea din orice staţiune europeană. Timpul pierdut la sfârşit de săptămână pentru a folosi mijloacele de transport pe cablu reduce distracţia. De patru ani de zile merg într-o staţiune de schi din Franţa. Într-un fel, sunt privilegiat. Merg la sora mea stabilită în Les Gets care, după ce a lucrat în învăţământul românesc, a ajuns la concluzia că salariul francez chiar pentru munci sub nivelul de pregătire este de 10 ori mai mare decât al unui profesor din ţara reformelor. Localitatea Les Gets este situată într-una din cele mai vaste şi spectaculoase domenii schiabile din Europa, Portes du Soleil, zonă care îţi oferă un peisaj spectaculos având vârful Mont Blanc la orizont şi, de ce să nu o spunem, tot atâtea ture de schi într-o săptămână cât ai face într-o lună în staţiunile din România.

Când am fost prima dată în Les Gets-Morzine mi s-a pus în mână o hartă cu planul domeniului schiabil, asta ca să nu mă pierd. M-am speriat! Erau 48 de mijloace de transport pe cablu şi 120 de kilometri de pârtie. Erau notate toate restaurantele, toaletele şi terasele unde poţi sta pe şezlong la soare sau lua o gustare, puncte de salvamont etc. Asta într-o staţiune destul de mică şi puţin cunoscută din Alpii francezi. Am întors pliantul şi lucrurile se complicau. 12 staţiuni legate între ele în domeniul numit Portes du Soleil, cu pârtii atât în Franţa cât şi Elveţia, însumând 650 de kilometri de piste de schi. O regiune care trăieşte din „aurul alb” care e zăpada. Les Gets, o staţiune care în afara sezonului numără 1300 de locuitori, adună iarna aproape 30.000 de turişti. Hoteluri, restaurante, instituţii care răspund de teleschiuri şi telecabine (Saget), cu 150 de angajaţi şi o cifră de afaceri de 15.000.000 euro pe an, care investeşte anual 4 milioane de euro pentru reabilitarea echipamentelor, Şcoala de ski ESF Les Gets cu aproape 200 de angajaţi, şcoli private de schi, magazine, adică mii de locuri de muncă şi milioane de euro profit. Toate acestea datorită unui fenomen natural, a unei bogaţii incomensurabile care „cade din cer” şi care se numeşte simplu „zăpadă”. Iar în anii în care cerul nu e generos, au înţeles că trebuie să o fabrice artificial şi au instalat zeci de tunuri de zăpadă.

Avem peisaje frumoase, comparative cu cele despre care vorbesc, avem şi clima potrivită, dar nu ştim să le punem în valoare. Staţiunile montane de la noi sunt necunoscute la nivel internaţional. Nu există interes pentru dezvoltarea lor, ci doar pentru câştiguri rapide profitând de cei câţiva turişti care din obişnuiţă le frecventează. Ele se află în zone izolate şi greu accesibile datorită drumurilor. De cele mai multe ori oamenii influenţi din aceste zone construiesc „edificii” ce nu au nimic comun cu peisajul din jur, în numele turismului şi bunăstarii locale, profitând de sărăcia oamenilor. Apar vile şi baruri construite fără nici un plan al unei infrastructuri specifice unei staţiuni. Iar, politicienii, la rândul lor proprietari, se laudă că oferă locuri de muncă localnicilor.

Inaugurările pârtiilor se ţin lanţ în această perioadă în toată Europa. Spaţiile dedicate distracţiilor de iarnă sunt extrem de atractive. Ele includ faimoasele snowparks care oferă schiorilor pârtii cu obstacole, valuri de zăpadă sau parcuri cu diverse decoruri pentru cei mici.
Printre cele mai vaste terenuri destinate sporturilor de iarnă sunt cele franceze. Domeniul schiabil se află între cinci masive muntoase şi are aproximativ 325 de staţiuni ce se întind pe o suprafaţă de 25.000 de hectare. Staţiunile sunt deservite de 18.000 de persoane specializte în întreţinerea pârtiilor. Şcoala Franceză de Schi, instituţia pentru care lucrează în prezent sora mea, este o adevărată „universitate” în lume, având 250 de birouri, 2,2 milioane de elevi şi 17.000 de profesori, „les rouges”.

Aşadar până când o să ajung să schimb 20 de telescaune într-o staţiune din România, zeci de pârtii amenajate, nivelate zilnic de celebrele „dameuses” (tractoare de zăpadă), cu zăpadă naturală sau artificială, până când o să înţelegem că schiul e un sport scump dar care atrage milioane de persoane gata să cheltuie oricât pentru a-l practica, mă simt privilegiat să pot să îl practic la alţii.
(Grigore Roibu)
Mulţumiri Smarandei Bolba Mateescu şi celor de la Şcoala de Ski Les Gets pentru informaţiile furnizate.