The Bang Bang Club

Povestea unei drame

În acest week-end, la recomandarea unui fost elev care în prezent este student la Universitatea de Arte din Cluj, secţia foto-video, am urmărit filmul „The Bang Bang Club”. Un pic sceptic la început, datorită titlului, am avut surpriza să constat că filmul regizat de Steven Silver, adaptare a cărţii cu acelaşi nume scrisă de Greg Marinovich şi Joao Silva, este o dramă ce se bazează pe întâmplări reale petrecute în Africa de Sud. Filmul spune povestea unui  grup de fotografi care surprind imaginile tribale violente, scene cutremurătoare din timpul războiului civil dintre suporteri şi Inkatha ANC, la începutul anilor ’90, în drumul lor spre democraţie.

Steven Silver şi-a început cariera în industria de film din Africa de Sud. A realizat documentare şi cu „The Last Just Man” a câștigat 18 de premii internaționale iar filmul „The Diameter of a Bomb” a fost nominalizat la Emmy.

Pentru cei care cunosc „lumea fotografiei”, personajele filmului sunt cunoscute. Greg Marinovich (interpretat de Ryan Phillippe), născut în Africa de Sud în 1962 şi fotograf de război a câştigat Premiul Pulitzer, petrecându-şi 18 ani făcând fotografie documentară şi de război pe întreg globul. Actriţa Malin Akerman o interpretează pe Robin Comley, editor şi consultant fotografic în Africa de Sud, co-autoare a cărţii „Femei despre Femei: 50 de ani de fotografie făcută de femei în Africa de Sud”.

Actorul Taylor Kitsch îl portretizează pe Kevin Carter, cel mai renumit fotograf  născut la Johannesburg, format în timpul apartheid-ului dintre 1990 şi 1994, premiat cu Pulitzer în 1994 pentru celebra fotografie realizată în Sudan cu o fetiţă în spatele căreia se află un vultur care aşteaptă să moară pentru a o mânca. Fotografia a făcut înconjorul lumii. Imaginea a stârnit cele mai multe controverse aducând, pe de o parte, beneficii prin faptul că a atras atenţia şi a pus lumea pe gânduri despre suferinţa altora, dar, de cealaltă parte, a ridicat întrebarea dacă această relaţie om-fotograf este suficientă aşa cum o gândea Carter, ca un idealist, ce credea că fotografiile pot schimba lumea. Publicată în New York Times, imaginea produce reacţii controversate ce s-au îndreptat către autorul fotografiei. În urma presiunilor că nu a intervenit, Kevin Carter s-a sinucis la vârsta de 33 de ani. În memoria lui Kevin Carter s-a turnat, în 2005, filmul „The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club”, în regia lui Dan Krauss, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun documentar de scurt metraj.

Actorul Patrick Lyster îl interpretează pe James Natchwey, un fotograf american de război, născut în 1948, care a fost premiat de cinci ori cu medalia Robert Capa. Documentarul „War Photographer” (Fotograf de război), lansat în 2001 în regia lui Christian Frei, a primit Oscarul pentru Cel Mai Bun Documentar.

Ryan Phillippe, Greg Marinovich, Taylor Kitsch şi Kevin Carter sunt firi carismatice, dar cu personalităţi diferite care se completează reciproc. Carter este cel mai talentat fotograf dar are un temperament auto-distructiv. Filmul „The Bang Bang Club”, fără îndoială, este o poveste care te mișcă, o poveste de curaj şi luptă pe care un grup de fotojurnalişti o duc în paralel cu luptele violente din jurul lor. „The Bang Bang Club” este istoria a patru tineri fotoreporteri care au adus lumii unele dintre cele mai extraordinare fotografii. Au făcut acest lucru, fiind expuşi zi de zi riscurilor războiului civil, în dorinţa lor de a surprinde imagini violente şi convingătoare. S-au confruntat cu întrebări dificile din partea publicului care le-a cerut să pună jos camerele de fotografiat pentru a-i ajuta pe cei ce se aflau în dificultate.

Nu pot încheia decât cu câteva cuvinte ce îi aparţin lui Kevin Carter. Dacă aceste cuvinte au ecou în sufletul dvs. merită să vedeţi acest film şi, poate, veţi obţine răspunsul la întrebarea dacă un fotograf trebuie să intervină atunci când surprinde un eveniment.
„Fac un cadru strâns, pe un tip mort şi o baltă de roşu. (…). Este o scenă puternică, vizuală. Înăuntru ceva ţipă: Dumnezeule! Însă, sunt la lucru. Mă voi ocupa de restul mai târziu. Dacă nu poţi să faci aşa, las-o baltă şi ieşi din joc”. (Kevin Carter,1960-1994)

(Grigore Roibu)

Realitatea din spatele imaginii

Fotografiile prezentului ce trece pe lângă noi

Foametea din Sudan, o politică dictatorială care duce la masacrarea a mii de oameni sau apariţia unei boli care în lumea civilizată a fost eradicată sunt parte a lumii din prezent. În fiecare minut, la nivel global, un copil moare de foame sau boală, o persoană este ucisă de un regim totalitar sau o calamitate naturală poate curma mii de vieţi. Cu toate acestea, o ştire de acest fel trece, de cele mai multe ori, neobservată pentru o mare parte dintre noi. Avem problemele noastre… Ne supără politica şi măsurile ineficiente luate de guvernul nostru, trăim într-o lume a haosului şi crizei financiare globale şi a goanei după bani ce au devenit tot mai scumpi şi, nu ne mai rămâne timp sau nu avem disponibilitate de a ne îndrepta atenţia spre situaţii dramatice care aparţin altora. Altora, dintr-o realitate a unei lumi cu oameni ce au un destin paralel cu al nostru. Sunt copii ce se află în situaţii dramatice chiar în secunda când citiţi aceste cuvinte. Nu trebuie să avem mustrări de conştiinţă dacă ne lăsăm copleşiţi de problemele noastre şi suntem mai puţin atenţi la unele care par îndepărtate. În definitiv, ce am putea face noi pentru copiii care mor de foame sau în calamităţi naturale?

Uneori, însă, anumite imagini ajung în faţa noastră şi ne şochează, ne lasă fără cuvinte, reuşind să devină formatoare de opinii. Autorii lor au intrat în istorie. Vă prezint în continuare câteva fotografii selectate, poate subiectiv, care în opinia mea sunt reprezentative în acest sens.

Unul dintre cei mai celebri fotografi este Kevin Carter care a reuşit să imortalizeze în sudul Sudanului imaginea care i-a adus premiul Pulizer, dar şi moartea. Fotografia surprinde o fetiţă, căzută la pământ din cauza foamei şi a cărei moarte este aşteptată de un vultur. Lumea s-a oprit în loc, şocată de forţa teribilă a mesajului acestei fotografii devenită ulterior subiect de polemică. Kevin Carter nu a intervenit. A lăsat copilul să moară şi a continuat să-şi făcă meseria de jurnalist. A consemnat evenimentul. Ulterior, acest moment l-a afectat atât de mult pe fotograf, care la puţin timp după câştigarea premiului s-a sinucis. S-a pus problema dacă trebuia să intervină într-un astfel de caz. Ei bine, fotografia lui, prin impactul vizual şi mesajul transmis a salvat mult mai multe vieţi decât dacă ar fi intervenit pentru a salva o singură viaţă, atunci, în acel moment. Ne vine greu să „digerăm” astfel de momente surprinse în imagini ce aparţin unei realităţi care se desfăşoară paralel cu a noastră. Negarea problemei nu duce însă la nici o soluţie. În plus, este o întâmplare postura din fotografie. Este una din miile de victime ce cad răpuse de foamete. Mesajul şi avertismentul a fost, în cazul fotografiei lui Kevin Carter, mult mai important.

Pe data de 1 februarie 1968, fotograful Eddie Adams de la „Associated Press” surprinde acest cadru dramatic şi în acelaşi timp şocant. În Vietnam, Nguyen Ngoc Loan, şeful poliţiei locale îl execută pe prizonierul Nguyen Van Lem. Un an mai târziu, Eddie Adams primeşte premiul Pulizer pentru această fotografie.

Omayra Sanchez avea 13 ani când vulcanul Nevado del Ruiz a erupt. Aceasta a fost prins între dărămăturile propriei case. A stat timp de 3 zile în apa murdară cu reziduri care îi ajungea la nivelul gâtului. Fotoreporterul Frank Fournier a surprins acest cadru cu câteva ore înainte ca aceast copil să moară. Deşi anunţate de reprezentanţii de la Crucea Roşie, autorităţile nu au putut interveni în timp util, iar decesul s-a produs din cauza hipotermiei.

O altă fotografie care a reuşit să atragă atenţia lumii întregi este cea care îl surprinde pe Hector Peterson, în vârstă de 13 ani, cum moare în braţele lui Mbuyisa Makhubo, după ce a fost împuşcat de un poliţist, pe data de 16 iunie 1976, în timpul revoltei din Soweto, Africa de Sud. Fotografia a fost realizată de Sam Nzima.

Fotografia făcută de David Turnley, în timpul Războiului din Golf, a fost la scurt timp după apariţie cenzurată de Pentagon. Imaginea surprinde momentul în care un sergent american a aflat că în sacul de lângă el se află cadavrul celui mai bun prieten al său. Acesta a fost ucis în timpul Războiului din Golf, în anul 1991, în urma unui schimb de focuri.

Fotograful american Richard Drew a surprins un moment din timpul atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, de la Wolrd Trade Center, care a şocat planeta. A imortalizat o persoană care din cauza panicii s-a aruncat în gol de la etajele superioare ale clădirii. Poziţia celui care se aruncă a fost asemănată cu cea a unei păsări şi a lansat nenumărate dezbateri care au adus în atenţia opiniei publice ultimile momente din viaţa celor care se aflau în Turnurile Gemene din New York în acel moment dramatic.

Celebrul portret a unei fete afgane, apărut în anul 1985 pe coperta Naţional Geographic Magazine, a făcut istorie atunci când a fost regăsită de o echipă de fotografi în 2002. Recunoaşterea ei s-a făcut pe baza analizelor irisului.

După Sharbat Gula, fata cu ochii verzi a cărei celebră poză realizată de Steve McCurry a făcut înconjurul planetei, încă o tânără din Afganistan vorbeşte lumii printr-o fotografie militând pentru drepturile femeilor. Portretul tinerei Bibi Aisha a fost declarat „fotografia anului 2010” la cea de-a 54-a ediţie a „Oscarurilor” în fotojurnalism, World Press Photo of The Year. Publicată pe coperta revistei „Time”, fotografia realizată de jurnalista sud-americană Jodi Bieber o prezintă pe tânăra căreia talibanii i-au tăiat nasul şi urechile pentru că a părăsit casa soţului ei. Tatăl Aishei o promisese, încă de la vârsta de 12 ani, unui luptător taliban. Fetiţa a fost obligată să se căsătorească la vârsta de 14 ani şi abuzată sexual, fiind ţinută ca o sclavă şi obligată să doarmă în grajdul animalelor. La 18 ani, Aisha a reuşit să fugă şi s-a ascuns cu ajutorul a două femei care, apoi, au încercat să o vândă. Cele trei femei au fost descoperite de poliţie, iar pe numele Aishei a fost pronunţată o sentinţă de trei ani de închisoare. După perioada de detenţie tatăl fetei s-a văzut nevoit să o predea din nou familiei soţului. Aceştia i-au aplicat sentinţa talibană: au dus-o în munţi, i-au tăiat nasul şi urechile şi au abandonat-o ca să-şi găsească moartea.

În anul 1989 un student a oprit tancurile în Piaţa Tiananmen din Beijing aşezându-se în faţa lor. Şoferul tancului nu l-a omorât, dar la scurt timp studentul a fost împuşcat. Fotografia a fost realizată de Jeff Widener pe data de 5 iunie 1989 în Beijing.

Fotografia realizată de Jean-Marc Bouju, în care un deţinut irakian aflat la un centru pentru prizonieri din Najaf îşi consolează fiul de 4 ani, a câştigat World Press Photo în anul 2003. Fotografia câştigătoare, făcută pe data de 31 martie, în Najaf, a fost selectată dintr-un record de peste 63.000 de imagini, aparţinând unui număr de 4176 fotografi din 124 de ţări. Fotografia surprinde un moment plin de umanitate într-o zonă de război: un tată care a fost luat prizonier de trupele americane împreună cu fiul său. Gestul tatălui arestat, cu o cagulă pe cap, de a mângâia fruntea copilului în semn de consolare este unul de o dramatică forţă sugestivă.

Există sute de astfel de imagini care ar merita atenţia unei analize. Reporteri şi jurnalişti şi-au scacrificat, de multe ori, viaţa pentru a surprinde şi a aduce în atenţia publicului momente dramatice sau de conflict care se deşfăşoară sub ochii noştrii. Mă voi opri la imaginile prezentate mai sus lăsându-vă pe voi să decideţi dacă demersul lor, chiar dacă nu au intervenit pentru a schimba cursul istoriei, este un avertisment necesar în lupta împotriva sărăciei şi pentru respectarea drepturilor omului sau, aceste  fotografii, rămân doar o cronică a istoriei noastre recente. (Grigore Roibu)

Fotografii care au făcut lumea mai bună

E greu de crezut, dar poate cele mai importante schimbări sociale au fost obţinute prin puterea fotografiei. În cartea sa Politics of Representation, Michael Sapiro explică cum fotografia, care pare pură, o copie nemediată a realităţii, este, de fapt, un construct artificial, cu înţelesuri precise şi cu o valoare care analizează şi reflectă realitatea. „Fotografia are mereu un rol politic radical, când deschide calea analizei puterii şi autorităţii, lucruri care sunt închise sau trecute sub tăcere altfel, de cele mai multe ori”, scria el.

Jacob Riis (1849 – 1914) este jurnalistul care, înarmat cu o cameră obscură, a reuşit să schimbe legile care reglementau drepturile chiriaşilor în New York. De origine danez şi de condiţie foarte modestă, Riis emigrează în Statele Unite în 1870, la vârsta de 21 de ani. După numeroase slujbe pasagere, răspunde unui interviu al Asociaţiei de Ştiri din New York (New York News Association), care căuta un voluntar. I s-a dat ca sarcină să relateze despre o întâlnire care avea loc la Astor House, un hotel deschis în 1836 şi care repede devenise cel mai important hotel din America. Riis este printre primii fotografi americani care foloseşte flash-ul, ceea ce a făcut posibilă fotografierea în cele mai mizerabile şi întunecate colţuri ale New Yorkului, oraş care devenise suprapopulat din cauza valurilor de imigranţi care soseau mereu. Viaţa imigranţilor era un calvar, un focar de infecţie, oamenii înghesuindu-se cu zecile în camere din ce în ce mai mici. Proprietarii de clădiri, mirosind profitul datorită creşterii cererilor de chirii, au început fie să reconfigureze spaţiul locativ la clădirile deja existente (ridicând noi pereţi şi rezultând mai multe apartamente sau camere pe care le închiriau oamenilor disperaţi), fie să proiecteze clădiri în care suprafaţa care deservea un apartament era de doar 30 de metri pătraţi. Aceste apartamente aveau o cameră de zi (singura care primea lumină naturală şi putea fi aerisită), un dormitor mic şi o bucătărie cu sobă care folosea cărbune sau gaz pentru încălzire. Latrina se afla în afara clădirii şi una deservea 20 de oameni. Nu exista apă curentă, deşi oraşul era alimentat cu apă începând cu 1840.
Riis, un foto–jurnalist cu simţ civic, a început să documenteze viaţa acestor imigranţi, surprinşi în miezul nopţii şi fotografiaţi în ipostaze care trădau duritatea şi greutatea vieţii pe care o duceau pe tărâm american. În 1864, 495.592 dintre locuitorii New York-ului, număr ce reprezenta aproape jumătate din populaţia oraşului, erau chiriaşi. Dintre aceştia, 240.000 erau concentraţi într-o arie de mai puţin de 2 km pătraţi, într-o zonă numită Lower East Side. Multe dintre fotografiile despre săraci şi condiţiile lor de viaţă în New York au fost editate într-un album care se numea How the Other Half Lives (Cum trăieşte cealaltă jumătate) în 1890 şi a fost prima lucrare de fotojurnalism editată vreodată. Fotografiile erau însoţite de comentarii, relatate la persoana întâi şi care cuprindeau informaţii precum vârsta oamenilor fotografiaţi, poveştile lor, dar şi observaţii personale despre locurile în care fotografiile fuseseră făcute. Se pare că albumul a fost văzut şi de Theodor Roosevelt (cel care va deveni al 26-lea preşedinte american, între 1901-1909). Impresionat de carte, Roosevelt l-a căutat pe Riis, iar cei doi devin prieteni în 1894, încercând să îmbunătăţească soarta emigranţilor.
Riis niciodată nu s-a considerat artist, ci doar jurnalist. Totuşi, fotografiile sale azi sunt considerate opere de artă. Datorită muncii sale, legile care reglementează statutul chiriaşului şi parametrii care definesc un spaţiu locativ au fost modificate, îmbunătăţind standardul de viaţă al celor care le ocupau.

Un alt caz celebru este cel al americanului Lewis Hine (1874-1940). De profesie dascăl, Hine a fost pasionat de fotografie, tehnică pe care şi-a însuşit-o în urma unor cursuri. În 1908 a fost angajat ca fotograf de către National Child Labor Comitee (instituţie înfiinţată în 1904 şi care îşi propunea eliminarea folosirii copiilor ca forţă ieftină de muncă). La începutul secolului XX, în America, copiii erau trimişi în fabrici să muncească între 8-12 ore pe zi. Cazurile documentate au demonstrat că vârsta la care copiii, în general proveniţi din familiile de imigranţi, începeau să lucreze era de 4 ani. Între 1908 – 1914, sub diverse pretexte, în special sub acoperirea de agent de asigurări, Hine intră în fabrici şi reuşeşte să fotografieze copii folosiţi ca sclavi. Fotografiile conţin detalii cu privire la vârsta copiilor, numele lor şi alte informaţii care ilustrează viaţa severă a acestora. Datorită fotografiilor sale, s-a reuşit schimbarea legislaţiei cu privire la vârsta celor folosiţi în muncă, cu sancţiuni grave pentru angajatorii care nu o respectau, reuşindu-se eliminarea copiilor din procesul de producţie industrială.

Puterea fotografiei de a schimba lumea cuprinde multe alte capitole. Un exemplu, mai aproape de zilele noastre este cazul unei fotografii realizate de fotograful sud-african Kevin Carter (1960-1994). Carter a făcut o vizită în Sudan în 1993, o ţară în colaps, care supravieţuia datorită ajutoarelor alimentare pe care Naţiunile Unite le distribuiau în ceea ce se numea „centre de alimentare“. În drum spre un asemenea centru, Carter a observat o fetiţă de aproximativ 2 ani, care, fiind în stadiu avansat de malnutriţie, de abia se ţinea pe picioare. Lângă ea a venit un vultur care, cu simţul ascuţit al animalului care simte prada gata de capitulare, aştepta răbdător sfârşitul, pentru a se hrăni. Carter şi-a potrivit obiectivul şi a făcut fotografia care a sfârşit pe prima pagină a cotidianului The New York Times. Reacţia publicului a fost covârşitoare, redacţia ziarului fiind obligată să răspundă printr-un articol publicat tot pe prima pagină a ziarului, câteva zile mai târziu, că fetiţa scăpase cu viaţă în acea zi, deşi nu se cunoşteau alte detalii. Fotografia a sensibilizat foarte multă lume care a contribuit cu bani pe care Naţiunile Unite i-au folosit să cumpere mâncarea atât de necesară locuitorilor din Sudan. Fotografia a primit Premiul Pulitzer în mai 1994, pentru ca la mai puţin de o lună autorul ei, Kevin Carter, să se sinucidă.
E greu de răspuns dilemei dacă Carter trebuia sau nu să facă acea fotografie, dacă nu era mai bine să lase aparatul jos şi să ajute copilul, aflat la limita puterilor. Totuşi, dacă ar fi intervenit şi acea fotografie nu s-ar fi întâmplat niciodată, rămâne întrebarea dacă restul lumii ar fi fost vreodată conştient de tragedia umană în desfăşurare în Sudan. Fotografia a adus mulţi bani care au salvat cu siguranţă mii de alte vieţi, dar poate nu şi pe cea fotografiată.

Trăim într-o lume în care majoritatea fotografiilor se fac pe suport digital, şi nu pe film. O fotografie care poate fi modificată pe calculator uşor şi imperceptibil mai poate păstra această putere de a fi un document autentic, de a schimba lumea? Sau vorbim deja de o altă epocă, când fotografiile au devenit doar poze? (Ioana Moldovan)

Ioana Moldovan este bursier Fulbright Junior 2010/2011 la School of Theater din cadrul University of Southern California, Los Angeles.
SURSA: Revista 22 /07.06.2011.