Jecza Gallery Timişoara – ianuarie 2015
Sâmbătă seara în Timişoara a nins frumos. Poate nu aţi aflat acest lucru din buletinul meteo sau din emisunile de ştiri. Sunt sigur, de altfel, că mulţi dintre timişoreni nu au observat fulgii de nea cernuţi peste Banat. Şi totuşi, nu vă mint – am fost acolo, a fost sărbătoare şi a nins. Nu a fost însă o ninsoare obişnuită.
Fulgii de nea au putut fi văzuţi de câteva sute de oameni, oaspeţi ai pictorului Constantin Flondor şi ai familiei Jecza. În pictură, desen, fotografie sau în structuri spaţiale a nins în amintirea lui Eminescu, a nins în amintirea lui Ştefan Bertalan, dar a nins şi spre bucuria noastră.
Cine este însă Constantin Flondor? Pentru cei ce nu au aflat, voi reda aici un fragment dintr-o scriere semnată de pictorul Mihai Sârbulescu, ce întâmpină cititorul-privitor al catalogului expoziţiei „Fulg de nea”: „Tinu este poet mai întâi de toate. Profesor minunat, soţ minunat (cu capul cufundat în nori, ca Eminescu, după cum spune Sanda, soţia lui), tată minunat, bunic minunat, prieten minunat… Şi, la finalul acestei liste de specializări (alcătuite de mine, în numele lui), ar putea oricând adăuga, precum Leonardo: Şi pot picta la fel de bine ca oricare altul dintre cei mai buni.
Totul în creaţia, în viaţa lui Tinu este un simfonic legatto. Frângerile de stil nu sunt pentru el rupturi, sunt cerneri. Cerneri în albul luminii care cuprinde, cum ştim, toate culorile. Toate bunurile.”
Şi ce anume face acest pictor despre care mulţi socotesc că se numără între „cei mai buni”? După spusele sale, gospodăreşte neputinţe.
În ziua Unirii Mici, cum i se mai spune, ne-am adunat împreună, preoţi, arhitecţi, filosofi şi scriitori, studenţi, fotografi, critici de artă, ingineri, medici, antreprenori, meşteşugari în ale picturii sau în alte meserii, să ne răcorim frunţile sub cernerea fulgilor de nea văzuţi de Flondor – cu minte deopotrivă de copil, de om matur înzestrat cu observaţie şi raţiune tăioasă, de om înţelept şi cucernic, păstrând proaspăt pentru fericite bătrâneţi, ochiul mirat al poetului în faţa raţiunilor Dumnezeieşti plasticizate, în geometria şi legile Creaţiei. Flondor ni-l readuce în atenţie pe Eminescu, cel din Fragmentarium: „Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă; mic reprezentant al universului”
Adaug portretului de mai sus o notă personală scrisă din perspectiva ucenicului şi având în minte încă atelierul de pictură coordonat de Constantin Flondor în Facultatea de arte şi design din Timişoara – anii 1999-2000. Iată aşadar un gând cuprins în volumul Adnotări – Lecţii de pictură, o oglindire a felului de a privi al lui Flondor în formarea noastră, a celor care i-am urmat cursurile:
Ar fi de notat, poate, faptul că pedagogia lui Constantin Flondor avea în toţi acei ani un fel de calendar anual care seconda substanţa cursului propus. Pe parcursul fiecărui an de studiu, în afara sau în prelungirea tematicii specifice modulului parcurs, făceam studii de nud sau de natură statică. O armătură clasică de studiu.
Exista însă şi o altă constantă pedagogică. Un fel de background cu un conţinut sărbătoresc. Acest conţinut era infuzat de bucurie. Bucuria de a contempla natura împletită cu cea de a prăznui creştineşte.
Mereu încercam să fim atenţi la felul cum se dezvoltă vegetaţia, la dinamica naturii şi la organizarea ei. Să căutăm sensuri în toate acestea trăindu-le prin studiu. Cuprindeam cât puteam cu mintea, dar mai mult încercam să cuprindem cu tuşa, cu linia, cu punctul. Fie că aveam în vedere simbolica numerelor sau dinamica ierarhiilor îngereşti, găseam resurse să pătrundem aceste teme mari în jocul de a face podoabe pentru pomul de Crăciun. Aveam adesea expoziţii de grup în preajma Paştilor sau a Naşterii Domnului. La aceste sărbători s-au adăugat acelea de a vedea un film împreună, de a sta pur şi simplu de vorbă, de vin, de gustare înghesuiţi în apartamentul de pe strada Catul Bogdan, în atelierul din Parcul Rozelor, la vreunul dintre noi sau la masa Bădeştilor (Galleria 28).
În acelaşi an, am cercetat pentru o vreme poliedrele regulate și semiregulate. Le-am inventariat, le-am desenat, le-am reconstruit. Cu mirare. Un număr finit de solide perfecte. Unele dintre acestea sunt de găsit în natură. Apoi, am încercat să construim structuri spaţiale. Lipeam baghete din lemn sau din metal cu silicon topit ori cositor. Uneori interveneam în volumele rezultate, tăind, secţionând. Ne odihneam apoi, jucându-ne. Mici corpuri geometrice spaţiale din scobitori deveneau podoabe pentru pomul de Crăciun – structuri stelare amintind de fulgul de zăpadă, de steaua lui David sau de octogonul cupolelor bizantine.
Colegii din alte ateliere ne vizitau ironici sau cel puţin buimăciţi. Ce legătură avea ceea ce făceam noi cu pictura? Şi apoi, cum să te raportezi la toate aceste legi ce stau sădite în vreun cristal, în fagurele albinelor, în corpul nostru, în construcţia unei flori, în fiece corp sferic?
Revin în iarna lui 2015 şi în încheiere, ţin să vă amintesc: acum câteva zile, în Timişoara a nins. Nu vă mint. Bucuros ca un copil, poetul, a cântat la pian acorduri de peste ani, a însemnat pe catalogul expoziţiei mici desene, înscrisuri simetrice sau oglindite precum Leonardo. Zice undeva Mihai Sârbulescu: „Cu Tinu aş merge oriunde, însă el mă trage numai şi numai în sus.” (Andrei Rosetti)
Foto: Ciprian Bodea și Róbert Köteles.
Foto Sorin Scurtulescu
artavizuala21 