Cei mai bine cotaţi 10 pictori contemporani

Peisajul vânzărilor în aria artei contemporane s-a modificat substanţial în perioada crizei. Au fost perturbate, desigur, cifrele globale de afaceri, dar şi ierarhiile artistice. Ce a rămas neştirbit este interesul pentru pictură, al cărei câmp de manifestare suscită în continuare cele mai straşnice pasiuni şi scoate cei mai mulţi bani din buzunarul colecţionarilor cu dare de mână.

Între iulie 2009 şi iunie 2010, vânzările mondiale de artă contemporană au atins în sălile de licitaţii (potrivit Artprice, probabil cel mai exact barometru al pieţei de artă actuale) suma de 296,4 milioane de euro. Din aceştia, 67,4% înseamnă pictură. La licitaţii, în această perioadă s-au vândut de trei ori mai multe pânze decât desene, de 4,5 ori mai multe tablouri decât fotografii şi de 5,7 ori mai multe decât sculpturi. Cei zece artişti cel mai bine cotaţi ai picturii contemporane generează, numai ei, 35,5% din sumele de vânzare anuale.

Cu toate acestea, spre deosebire de arta veche şi modernă, nicio licitaţie de artă contemporană (pentru o singură operă) nu a depăşit în 2010 pragul de 10 milioane de euro. Care prag, să ne înţelegem bine, fusese totuşi spulberat pe 12 noiembrie 2008 (la ora marelui eşec înregistrat la bursa de artă new-yorkeză, după explozia „bulei”, cu 44% dintre operele scoase la licitaţie rămase nevândute în decursul lunii noiembrie), când un Jean-Michel Basquiat („Untitled – Boxer”) fusese achiziţionat pentru 12 milioane de dolari la Christie’s. Preţurile din timpul „bulei” au devenit amintire? Cu siguranţă. Licitaţiile nu mai ating gradul de spectaculozitate de până în 2008, iar valorile-refugiu din spaţiul artei contemporane sunt, parcă, mai rare decât înainte. În 2010, recordul a fost atins de Peter Doig, care, cu 6 milioane de euro, l-a depăşit cu un milion pe cel mai bine vândut Basquiat.

Până una-alta, iată clasamentul, care are în vedere volumul întreg de opere vândute şi ansamblul sumelor atrase, nu doar preţul-record înregistrat de o singură piesă: Jean-Michel Basquiat, Peter Doig, Richard Prince, Jeff Koons, Christopher Wool, Martin Kippenberger, Chen Yifei, Zeng Fanzhi, Zhou Chunya şi, desigur, omul tuturor recordurilor artistice ale anului 2007, Damien Hirst.
Patru americani, trei chinezi, doi britanici şi neamţul Kippenberger. (Daniel Nicolescu)
SURSA: Ziarul de Duminică

Graffiti – arta spaţiului urban

Spaţiul public ca sală de expoziţie

Scrierea pe pereţi, mai ales în locuri publice, este o tradiţie ale cărei origini se pierd în negura timpului. Graffiti a existat încă din Antichitate, din perioada Greciei antice şi a Imperiului roman. Texte politice, de amor, scene de sex şi chiar brutale precum: „Te rog iubirea mea, iubeşte-mă”, „Samius către Cornelius: du-te şi te spânzură”, sau „Dacă sunteţi în căutare de plăceri, căutaţi-o pe Attica, costă 4 sestereţi” se găseau pe toate zidurile de pe străzile din oraşele romane. Sensul cuvântului a evoluat, desemnând orice decoraţie inscripţionată pe orice suprafaţă, de obicei pe pereţi externi şi trotuare, fără permisiunea proprietarului. Nu există un echivalent românesc pentru a desemna cuvântul graffiti în accepțiunea modernă, aşa că termenul englez a fost adoptat de limba română. Ce-am ştiut noi, în România, după anul 1989?  Am considerat că scriind pe un perete o înjurătură sau o declaraţie de dragoste este o formă de libertate, mai mult sau mai puţin artistică. Nu puţini dintre noi au văzut un perete a cărui puritate a fost „dezvirginată” de o expresie neaoşă sau un monument istoric care a fost devalizat cu tot felul de declaraţii.

Graffiti-ul a devenit o manifestare plastică în România postdecembristă care se adresa trecătorului sub formă de mesaj. Scrierea cu ajutorul spray-urilor este o „artă” specifică spaţiului urban, care foloseşte o gramatică a limbajului vizual ce se caracterizează prin aşa-zisa „artă de cartier”. Graffiti-ul nu e doar un simplu text, ci este un desen care trebuie să fie cât mai complicat şi mai diferit de altele. Există şi grupuri anti-graffiti, cum ar fi Vandal Squad care a făcut un program pe PC numit Graffiti Studio, în care faci graffiti pe orice suport fară a mai „mâzgâlii” pereţii adevăraţi.

Graffiti-ul, în sensul modern al exprimării vizuale, a apărut în Statele Unite ca o artă cu motivaţie protestatară, de exprimare liberă şi directă, fără să implice instituţionalizarea acesteia într-o galerie de artă. Această formă de exprimare se ridică odată cu Jean-Michel Basquiat la rangul de artă recunoscută, care pătrunde în cadrul galeriilor ce expun artă contemporană. În secolul al XX-lea, în special în perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, „Kilroy was here”(Kilroy a fost aici) a devenit un graffiti celebru, împreună cu Mr.Chad, o față doar cu ochii și un nas, rezemat de perete, spunând „What? No? în timpul raționalizării. Începând cu urbanizarea la scară mare, din perioada postbelică a secolului al XX-lea, găștile vor marca pereții și alte bunuri publice cu numele bandei prin tag-uri, pentru a-și delimita teritoriul. În anul 1971, publicația New York Times a realizat un material despre fenomenul graffiti care luase naștere pe străzile orașului New York. În acel articol se vorbește despre un anume „artist graffiti” care semna cu pseudonimul TAKI 183. Identitatea lui nu era necunoscută, ştiind doar că numele său era Demetrius și numărul 183 ar fi cel al străzii pe care locuia. Arta graffiti și-a început declinul în anii ’80 când acest fenomen a fost absorbit de partea comercială și de piața artistică a New York-ului. Anii ’80 au însemnat un regres în istoria mișcării graffiti datorită schimbărilor majore care aveau loc în societatea americană. Jean-Michel Basquiat este primul pictor american ale cărui opere au apărut sub forma unor graffiti pe străzile, metrourile și pe garniturile de vagoane din transportul în comun ale New York-ului. Basquiat a fost cel mai de succes dintre așa-numiții „artiști ai străzii”, lucrările lui ajungând, în prima parte a anilor ’80, în galeriile orașului New York. Keith Haring este un pictor american al cărui stil simplu şi simbolistic de pictură, reprezentat prin câini, copilaşi și figurine dansând, i-a adus recunoaștere internațională, tot în anii ’80. Haring a devenit interesat de contururile groase, caracteristice artei graffiti, realizând astfel de creaţii în metrourile americane şi împrietenindu-se cu așa-numitul „copil” al acestei arte: Jean-Michel Basquiat. În anul 1979, Haring decupează titluri din ziare pentru a le reasambla, creând titluri false, precum „Regan ucis de un polițist erou”, apoi le-a împrăștiat pe pereții și panourile publicitare ale orașului. Desenele bizare, dar pline de energie, ale lui Haring au fost aplicate pe o gamă largă de produse, de la tricouri până la un balon, în anul 1989. Mișcării graffiti i s-au dedicat și alți artiști americani, cum ar fi Aaron Siskind (1903-1991), Cy Twombly (n.1928), Raymond Saunders (n.1934) și Julian Schnabel (n.1951). În anul 1996, Schnabel a regizat filmul, intitulat sugestiv, „Basquiat”, în care prezintă viața celui de care se leagă arta graffiti ca expresie urbană a New York-ului anilor ’70.

În lumea Occidentului, categorii sociale marginalizate îşi exprimă direct dispreţul faţă de un anumit sistem. Un elocvent model al acestor acte de vandalism plastic, rămas reprezenmtativ prin multitudinea modalităţilor de exprimare a ideilor, este Zidul Berlinului.

În România fenomenul graffiti a apărut în anul 1990, fiind caracterizat prin aceleași elemente ale anilor ’70 întâlnite în New York. Artiştii stradali ai primei generaţii din România: ERPS, SERM, KeRo, NoVA, SuFLo, MSeR, MISTeR etc, apar ca o necesitate de a contracara invazia monotoniei şi a „griului” generalizat în epoca comunistă. Chiar dacă artiştii graffiti sunt greu de tolerat, pentru că ei sfidează în primul rând „ordinea”, aşa zis firească a lucrurilor, ei nu fac alteceva decât să aducă o stringentă nevoie de compensare estetică a spaţiului urban conceput de arhitecţii „epocii de aur”. Mai pe scurt ei crează pe gratis acel surplus de culoare (înţeles în sens propriu) care lipseşte spaţiului urban postmodern al unei societăţi, paradoxal în acelaşi tip modernă şi arhaică.

Modalitatea directă de a-ţi exprima obţiunile politice, aduc la apariţia „peste noapte”, mai ales în timpul campaniilor electorale, a unor simboluri şi formule batjocoritoare, uneori cu forme hazlii, adesate politicienilor. Expersii precum: „Opriţi pământul să mă dau jos de pe el”, „Basarabia Pământ Românesc”, „Vom muri şi vom fi liberi” sau „ŞpageexpertCotroceni pentru că ne-aţi votat”, vizează situaţia economică insuportabilă pentru o mare parte a cetăţenilor. Aceste fraze vin, de cele mai multe ori, ca o „răzbunare” împotriva evenimentelor politice mediatizate. O altă modalitate este cea a prezentării personajelor politice caricatural, în imagini ce evidenţiază toate defectele acestora. Un astfel de exemplu este cel în care chipul preşedintelui României este prezentat într-o manieră grotească şi sub care scrie „Recesiune: capitalism ≠ socialism. Acum aveţi concediu pe viaţă” sau „Nu Traiane! – No Băsescu Day Today”.

De multe ori „picturile pe pereţi” prezintă o sumă de idei de-a dreptul originale în ceea ce priveşte „gândirea textuală” a autorilor anonimi. Acestă modalitate caută mai puţin să formuleze mesaje în sine, cât mai degrabă se axează pe generarea unor tipuri de caractere grafice distincte, tratate cu mult decorativism. Nevoia unei estetici indidviduale şi distincte este preocuparea unor artişti grafitti ce caută „tag”-uri de dragul scrisului, pe care şi le consolidează pentru a-şi câştiga reputaţia de „writer” (scriitor) în domeniul grafitti.

Bineînţeles că prima idee care îţi vine în minte când auzi de graffiti este cea de vanadalizare. Nu toţi cei care utilizează spray-ul sunt artişti, dar toţi caută să-şi exprime personalitatea. Chiar dacă pereţii sau vagoanele de metrou nu le aparţin şi în pofida pericolelor care îi pândesc, artiştii anonimi continuă „să ne salveze din monotonie” cu textele lor. Pensula şi pânza au rămas o prctică relativ „slabă” de manifestare publică. Politicienii de cele mai multe ori ignoră galeriile de artă dar nu pot trece indifereţi prin spaţiul public de zi cu zi  propriilor alegători. Situat între vandalism şi artă, graffiti-ul tinde să devină o trăsătură caracteristică  a oraşelor din România, o formă de exprimare ce reprezintă un protest al spiritului tânăr, în dorinţa de a se face auzit. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Graffiti-ul de galerie