De vorbă cu Iuliana Vâlsan

Unul dintre cei mai importanţi artişti plastici contemporani a fost „adoptat” de un mare duhovnic.

Iuliana Vâlsan este născută în 1971 la Constanţa. Ea este licenţiată a facultăţii de litere a Universitaţii Bucureşti, secţia clasice (1995) cu lucrarea Semnificaţiile pragmatice ale tăcerii în Teatrul lui Plaut (textul fără text) şi a Universităţii de Artă din Bucureşti (2000), clasa prof. Ştefan Câlţia. Lucrarea de licenţă a fost o expoziţie de 10 cadre: pictura fără pictură: Inter animales. Debutul în scenografie a avut loc în 1999 cu: Spaţiul gol, iar debutul în costume în 2000 cu: Oameni goi. A realizat decoruri, costume, pictură sau instalaţii pentru mai multe spectacole din ţară şi din străinătate. În acelaşi timp a fost invitată pentru work-schop-uri în cadrul rezidenţelor de creaţie la Firenze, Paris, Palermo, Viena, Iaşi, Grenoble şi Atena. A lucrat pentru teatru, cel mai mult în complicitate artistică cu Mihai Măniuţiu. A realizat costume decoruri sau pictură pentru spectacole şi a participat la numeroase expoziţii de grup, atât în ţară cât şi în străinătate.
În continuare vă prezentăm un interviu realizat de Gabriela Lupu, publicat pe romanialibera.ro în 8 septembrie 2011.

Pictor şi scenograf de succes:
„Am crescut lângă părintele Papacioc”

Iuliana Vâlsan, pictor şi scenograf de succes, cu mai multe nominalizări şi un premiu UNITER la activ pentru decorul la „Herr Paul”, montare a regizorului Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, l-a cunoscut încă de pe când era copil pe părintele Arsenie Papacioc – de curând plecat dintre noi – şi are o mulţime de amintiri legate de figura carismatică a marelui duhovnic. Despre aceste preţioase amintiri din copilărie şi despre părintele Arsenie, vindecătorul de suflete şi trupuri, am vorbit şi noi cu Iuliana Vâlsan.

Gabriela Lupu: Ştiu că, pentru tine, părintele Arsenie înseamnă o parte din copilăria ta.

Iuliana Vâlsan: Părintele este, de fapt, o parte din viaţa mea şi un punct perpetuu de raportare. Oricând am de luat o decizie mă gândesc ce părere ar avea părintele şi ce sfat mi-ar da.

– Cum l-ai cunoscut pe părinte?

Aveam vreo 5 ani şi eram bolnavă. Era ceva ce se pare că nu putea fi tratat de medicina tradiţională. Oricum, medicii nu mi-au dat de cap. Realitatea manifestării ei ca boală consta în faptul că nu-mi ajungea suficient aer la creier. Aşa că unii doctori îmi tratau polipii, alţii amigdalele, alţii aparatul respirator, fiecare trata câte un organ, dar ei nu vedeau boala în complexitatea ei. Era mai degrabă o maladie ce ţinea de sensibil, de suprasensibil, realitate celulară, de moştenire genetică, moştenire informaţională, tot ce ţine de energetic şi material în structura noastră umană. Şi atunci, mama, care este creştin-ortodox practicant, mi-a găsit terapeutul perfect – pe părintele Arsenie. Cum noi locuiam în Constanţa, drumul până la Mânăstirea „Sfânta Maria de la Techirghiol era scurt, iar mama mergea acolo din 1976, de când a venit părintele Arsenie. Aşa că mânăstirea a devenit a doua mea casă. Părintele m-a adoptat din prima clipă şi chiar obişnuia să spună că sunt fetiţa lui.

– Erau mulţi copii pe-acolo?

Da. Dar eu, fiind mai bolnavă, stăteam mai mult decât toţi ceilalţi care veneau în vizită şi plecau. Eu eram o prezenţă constantă. Şi părintele s-a apropiat ca un bun păstor de oaia cea mai chinuită, cea mai cu probleme, şi nu numai că m-a vindecat fizic, dar m-a şi format ca om. El mi-a acompaniat copilăria şi adolescenţa, aşa că atunci când am plecat la facultate, la Bucureşti, am simţit că primisem tot ce se putea de la el şi că din acel moment încolo mai rămânea să desăvârşesc eu munca părintelui cu mine. Trebuia să-mi duc viaţa pe cont propriu.

– Ai simţit că ţi-a dat drumul în lume?

Da. Dar mai acut decât oricând am simţit asta acum, de curând, când părintele „a plecat”. A avut grijă să plece de-abia după ce şi-a văzut copiii spirituali formaţi. Eu mă gândeam mereu cu groază la „plecarea părintelui. Pentru că atâta vreme cât trăia mă simţeam în siguranţă, ca un copil care ştie că poate face orice prostie pentru că se va găsi mereu prim preajmă tata sau mama să o dreagă. Părintele Arsenie a fost mereu plasa mea de siguranţă. Acum simt însă că, deşi nu mai am sub mine o plasă de siguranţă, nici nu mai am nevoie de ea. Pentru că pe mine, în timpul vieţii sale, părintele m-a învăţat să zbor.

– În tot timpul ăsta, de când ai venit la Bucureşti şi până la moartea părintelui, ai mai fost pe la el?

Da, dar mult mai rar. Am trăit un moment foarte emoţionant când, în 1993, m-am întors să-l vizitez de ziua lui. El era născut de Sfânta Maria Mare, pe 15 august, şi atunci era şi hramul mânăstirii. Am ajuns acolo, unde erau, bineînţeles, mii şi mii de oameni care veniseră la hram. Eu eram undeva amestecată prin marea aia de lume şi, cu toate astea, părintele m-a văzut sau m-a simţit. Cert este că m-a strigat pe nume în gura mare în mijlocul slujbei. A întins mâna către mine şi până nu s-a făcut cărare ca să ajung la el nu a mai spus nimic. Totul s-a oprit în jur, lumea s-a dat deoparte până am ajuns la el să-mi strângă mâna.

– Când i-ai spus că vrei să dai la Arte Plastice, ce părere a avut?

El a fost, cred, cel mai fericit. Eu muncisem mult, fusesem olimpică la limba latină. Făcusem Facultatea de Litere, la limbi clasice, eram pregătită pentru o carieră de traducător din clasici când, deodată, spre surprinderea tuturor, am decis să fac Arte Plastice. Atunci când i-am spus părintelui de decizia mea pentru prima dată, mi-a povestit cum el în puşcărie, când era disperat, desena. A fost momentul în care mi s-a arătat ca om, cu pasiunile lui.

– Ţi-a arătat desenele lui?

Nu numai că mi le-a arătat, ci chiar mi le-a dăruit. Şi eu le păstrez ca pe cele mai preţioase daruri.

– Înseamnă că ţinea foarte mult la tine. De ce l-ai vizitat atât de rar în ultimii ani?

Când am plecat eu, el era deja bătrân, foarte vioi, dar bătrân, şi am simţit că primisem deja atât de mult de la el încât ar fi fost un mare egoism din partea mea să nu las ca timpul cât i-a mai rămas să şi-l dedice altor oameni care aveau atunci mult mai multă nevoie de el. Eu am beneficiat mereu de el, ca un copil cu părinţii acasă. Dar erau atâţia copii orfani, să le spunem, care aveau nevoie de un părinte.

– Şi totuşi, chiar şi tu, mai târziu, ai trecut printr-o boală teribilă. Ai avut cancer, dar te-ai vindecat. A doua ta tămăduire, cea de cancer, a mai avut vreo legătură cu părintele?

Da, evident, pentru că el îmi modelase în copilărie cred că până şi celulele. El mi-a format, prin credinţa pe care mi-a insuflat-o, un soi de mecanism de autovindecare.

– Cu acest mecanism spiritual lucra şi asupra propriului corp?

Cu un an-doi în urmă, nu mai ştiu exact, când părintele a trebuit să fie supus unei operaţii pe coloană, medicii l-au avertizat că e posibil ca inima lui să cedeze dacă îi fac anestezie. Şi atunci, el le-a zis să-l opereze pe viu, să lase restul în grija lui. Chirurgii l-au operat, operaţia a reuşit şi chiar şi după externarea părintelui în tot salonul zile întregi a mirosit a mir.

– Până la urmă, era şi el un om din sânge şi carne. Îşi arăta şi slăbiciunile trupeşti?

Da. Puţină lume ştie că el era surd şi purta aparat auditiv. Indiferent însă de faptul că nu auzea fizic, nu greşea niciodată la nivelul răspunsului. Îţi punea mereu, fără greş, diagnosticul perfect. Pentru că, de fapt, auzea şi vedea totul chiar dincolo de realitatea fizică. Îmi amintesc că eram la spovedanie şi mi-a fost ruşine să spun cu voce tare un păcat. Dar l-am spus în mintea mea. Şi atunci, părintele m-a pocnit cu crucea aia a lui mare de fier în cap. „Am auzit-o şi pe-asta”, a spus el şi mi-a mai dat o lovitură cu crucioul ăla.

– Ce părere avea părintele despre călugării aceia morocănoşi care promovează mortificarea trupului?

Nu era niciodată de acord cu aceste lucruri. Ba chiar era de părere că este păcat să nu ai grijă de trupul tău. El se oprea din spovedit oamenii ca să mănânce, ca să doarmă. Dacă nu i-ar fi dat trupului său cele necesare, ar fi ars mult mai repede, s-ar fi prăpădit şi mulţi oameni ar fi rămas fără ajutor. În plus, nu-i plăceau călugării nespălaţi sau cei care făceau exces şi paradă de evlavie. Ţin minte că, pe cât era el de bun şi de cald de obicei, de cum vedea un anume aspirant la călugărie, începea să-l ocărască şi să-l alunge din mânăstire. L-am întrebat de ce se poartă aşa şi mi-a spus că omul acela îşi părăsise familia, că lăsase fără ajutor pe lume o nevastă şi doi copii şi că locul lui nu era la mânăstire, ci lângă ai lui, şi că aşa-zisa lui evlavie nu era altceva decât iresponsabilitate. Spre deosebire de alţi călugări foarte aspri, cum am găsit, de pildă, pe la mânăstirile din Moldova, părintele Arsenie avea o infinită înţelegere faţă de păcatele omeneşti, dar nu putea suferi evlavia ipocrită şi răutatea.

– Care e învăţătura cea mai preţioasă pe care ţi-a dat-o părintele?

Să fii mereu prezent în viaţa ta, în fiecare clipă, şi să te bucuri de fiecare zi. Atunci când eşti prezent în spiritul şi-n trupul tău nimic rău nu ţi se poate întâmpla. Mi-a povestit de pildă cum la puşcărie, cei care nu cedau la anchetă erau puşi în nişte frigidere mari. Erau ţinuţi acolo de la câteva ore la o zi întreagă. Unii mureau, alţii cedau. Ei bine, pe părinte l-au ţinut două zile, iar el n-a murit. Văzând că nici după aceea nu se dezice de credinţa lui, l-au mai băgat încă o zi. A stat trei zile şi trei nopţi în frigider şi-mi povestea că avea grijă să nu adoarmă, se ruga necontenit şi se concentra să fie mereu prezent, mereu acolo, în trupul lui, conştient de fiecare clipă. El ştia că moartea va veni cândva, dar nu aşa. Nu concepea moartea altfel decât ca pe o trecere paşnică la Domnul, ca pe o plecare liniştită înspre lumină. (Interviu realizat de Gabriela Lupu)
SURSA: romanialibera.ro
Citiţi şi articolulul: Cu Iuliana Vâlsan în landoul tuturor copilăriilor lumii

Cu Iuliana Vâlsan în landoul tuturor copilăriilor lumii

Pictură 2009-2011/Desene 2007-2011

Până în luna iunie, pictoriţa, graficiana şi scenografa Iuliana Vâlsan îşi aşteaptă publicul la European Art Gallery (Bucureşti, strada Regina Maria nr.18).

Pictând la Messina, la București și la Paris – în toate cele trei locuri are ateliere și galeriști care o expun, o urmăresc și o cotează -, Iuliana Vâlsan i-a atras pe iubitorii de artă români în ultima perioadă cu precădere prin ingenioasele, mult discutatele și foarte apreciatele sale scenografii de teatru. Ca și în pictură, Iuliana Vâlsan provoacă, nu te lasă indiferent și se supune doar unei rigori impuse de câte un demers ideatic precis. Există întotdeauna o prim abordare, o a doua, o a treia, și ele se pot multiplica. În pictura ei se adaugă profunzimile spațiale, semn, alături de iluminări diferite, de influența încă pozitivă a teatrului. Personajele sau obiectele-personaj capătă prin toate aceste metode o existență complexă sugestivă, încărcată. Și totuși, între toate aceste semne și coduri, Iuliana Vâlsan nu plictiseşte, nu obosește, o anume, când exuberantă, când gravă decorativitate, atrage și ochiul mai grăbit. Suprarealismul ei devine de astăzi, ștergând influențele trecute și câteodată evidente, contemporan nouă. Desigur până când se va neliniști din nou. E în firea artistului și Iuliana Vâlsan este evident un artist contemporan important. La Messina, la București, la Paris. (Radu Boroianu)

O atmosferă de factură suprarealistă se desprinde din picturile-vis, sau picturile-zâmbet, rezultat al evadării într-o lume interioară, în care copilăria, universul mic sau figurile simbolice creează un spaţiu de cele mai multe ori confortabil. O lume în care „Adam şi Eva”  sunt prinşi în cercul existenţelor conjuncturale, în care personajele îşi pierd chipul deasupra coliviilor în sau din care vor să evadeze, în care „inventarul” lumii este purtat de landoul veşnicei copilării pe care cei mai mulţi oameni au uitat-o, dar pe care artistul reuşeşte s-o trăiască până la sfârşitul vieţii.

Punct în centrul marilor pânze albastre, leagănul primei vârste, împodobit cu dantele, poartă mirifice arhitecturi orientale, case şi vagi figuri de animale de pluş, peisaje carelate ca tabla de şah, provocând adâncimi pe care imaginaţia le poate popula cu toate fantasmele. Fluturii vibrează coroane de copaci ce se confundă cu cerul şi cu norii străpunşi de ochi plutitori, către care gândul poate urca fie şi pe o minusculă scară plasată lângă căruciorul ajuns undeva adânc, sub linia ce desparte pământul de apa sentimentelor ascunse înlăuntrul fiecăruia dintre noi. Iar musca, dominând un piesaj în planuri suprapuse, în care clădirile şi copacii au dimensiunile picioarelor ei, devine simbolul vizual al eternei relaţii interumane: „A face pe cineva să trăiască nu înseamnă să-l laşi intact”.

Interesantă în expoziţia Iulianei Vâlsan este capacitatea de a transpune întreaga vâltoare a neliniştii într-un univers atractiv al gesturilor mici. Într-o lume cu câteva puncte fixe – căruciorul, balonul, copacul, floarea, căţelul… -, traversând copilăria, pe care „se scriu” apoi figurile oamenilor, descoperirile gândurilor, cuprinderea lumii în personajul-pahar în care pluteşte, deasupra oraşului sedimentat, norul de figuri cu care individul se intersectează şi interacţionează.

Cunoscută publicului larg mai ales ca scenograf, autoarea insolitelor cadre în care s-au desfăşurat spectacole memorabile, puse în scenă de Andreea Vulpe, Carole Lorang, Alexandru Colpacci, Cristi Juncu, dar, mai ales, de Alexandru Dabija şi de Radu Afrim, cum ar fi mai recentele „Miriam W” sau „Avalanşa”, distinsă cu Premiul UNITER pentru decorul la „Herr Paul”, pictoriţa Iuliana Vîlsan foloseşte o parte din instrumentarul creatorului de decoruri şi în creaţiile picturale. „Visele”  sale sunt puneri în pagină ale unor trăiri de care un anume decorativism nu este străin. Este însă o „înscenare” a propriilor emoţii, a propriilor reacţii la lume, la existenţă, la nevoia de a evada din ea, oricât ai iubi-o. Artista construieşte pe pânză o lume ideală, rezultat însă al reflexiei, al interiorizării spaţiilor în care trăieşte, de la Bucureşti la Messina sau la Paris, unde are ateliere, lucrează şi expune, de pe scena teatrelor în atelier, din imperiul cuvintelor în cel al imaginilor. În care, ca şi în teatru, obiectele pot deveni personaje, într-un demers interşanjabil ca acela al visului.

Retragerea artistei în peisajul metaforic propus de expoziţia de la European Art Gallery nu este însă o evadare din real. Este numai o invitaţie la un alt fel de oglindire a lumii, la trăirea prin dorinţă şi prin emoţie, la acceptarea viziunilor originale asupra existenţei exterioare şi interioare, care ajung, la un moment dat, să se confunde. De aici, existenţa multiplelor planuri de lectură ale fiecărei opere, de aici complexa simbolistică a imaginilor şi, în special, încărcătura de sens pe care o resimţim pe deplin contemporană.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro