Modernismul fotografiilor lui Alfred Stieglitz

Din istoria fotografiei

„Fotografia nu este o artă, nu este pictură, nici sculptură, literatură sau muzică. Nu trebuie să fii un pictor sau un sculptor pentru a fi un artist. Ai putea fi un cizmar. Puteți fi creativ ca atare. Și, dacă da, sunteți un artist mai mare decât majoritatea pictorilor ale căror lucrări sunt prezentate în galeriile de artă de astăzi.” (Alfred Stieglitz -„Is Photography a Failure?”, 14 martie 1922)

Alfred Stieglitz

Anul trecut am început să scriu o serie de articole, intitulate generic „Din istoria fotografiei”, despre fotografi care, prin munca lor, m-au făcut să înţeleg sensul, rolul şi rostul fotografiilor ca mijloc de expresie a vieţii cotidiene. Nu am încetat să urmăresc munca diverşilor fotografi şi să îmi fac propriile albume cu fotografii ale acestora, însă, o perioadă, nu am scris nimic despre acest subiect. M-am hotărât să revin pentru a scrie, deoarece cuvântul aduce imaginea la viaţă şi, nu întâmplător, voi vorbi depre un fotograf al cărui spirit de schimbare a determinat stabilirea fotografiei ca formă de artă. Alfred Stieglitz poate fi considerat important doar şi pentru acest lucru.

La începutul secolului al XX-lea un nou spirit a apărut în viața americană, un spirit de schimbare, de disidență şi chiar de revoluție. Alfred Stieglitz a urmărit această cauză prin editarea și publicarea de reviste, organizarea cluburilor de fotografi, galerii de exploatare și crafting cu propriile imagini creative ce au fost tipărite în fotogravură. El a promovat procesul de fotogravură ca mijloc original de grafică fotografică.

Steiglitz -Terminal

Activitatea lui Stieglitz a trecut prin trei faze distincte: a început ca fotograf naturalist, portretizând stilul de viață rural, apoi a devenit un pictorialist al imaginilor impresioniste prin efecte soft-focus şi, în cele din urmă, s-a întors spre imaginea abstractă a modernismului, folosind detalii fotografice și tonuri realiste.

Stieglitz a asistat la transformarea New York-ului care a devenit dintr-un oraş adormit, cu străzi pietruite și căruţe trase de cai, o metropolă modernă, cu zgârie-nori, embleme ale unui nou tip de a vedea şi redefini cultura urbanistică americană. Multe fotografii realizate la sfârşitul veacului al XIX-lea păreau bizare, prozaice, romantice sau neinteresante, de multe ori datorită calităţii lor tehnice. Între timp ele au devenit imagini captivante. Sunt fascinante nu doar prin simpla nostalgie provoacată de vizualizarea unei imagini vechi, ce transcrie realitatea unor vremuri apuse, ci pentru că sunt rezultatul unei expresii care transmite un gest, o atitudine.

Alfred Stieglitz s-a născut în New Jersey, pe data de 1 ianuarie 1854. A urmat cursurile la Charlier Institute din New York, după care, în 1881, familia sa se mută în Germania, unde Alfred urmează cursurile de chimie ale profesorului Hermann Wilhelm Vogelinventatorul procedurii de creştere a sensibilităţii peliculei fotografice. În Europa îşi cumpară prima cameră foto şi începe să achiziţioneze cărţi despre fotografie. „A Word or Two about Amateur Photography in Germany” , publicat în anul 1887, în revista „The Amateur Photographer”, este primul articol semnat de Alfred Stieglitz despre arta fotografică.

În anul 1890, Stieglitz se întoarce în SUA, unde devine asociat al atelierului „Photochrome Engraving Company” şi din ce în ce mai cunoscut pentru articole în care compară fotografia cu celelalte arte vizuale. Devine co-editor la „The American Amateur Photographer”, în 1883, unde publică articole despre tehnica şi estetica fotografiei. În 1896 înfiinţează „The Camera Club of New York”, prin fuziunea „Society of Amateur Photographers” şi „New York Camera Club”. Prima expoziţie personală o deschide în anul 1899 la „Camera Club”, unde expune 87 de fotografii.

Charles DeKay, de la „National Arts Club”, îi solicită să organizeze o expoziţie de fotografie jurizată de fotografi, şi nu de pictori ca până atunci. Termen de două luni Stieglitz a adunat o colecţie de printuri de la un cerc restrâns de prieteni care, în omagiu adus fotografilor de la München, el a numit „Photo-Secession”. Expoziţia, deschisă în martie 1902, la „Arts Club”, a fost o reuşită, favorabilă atât din partea criticilor, cât şi a presei. După acest succes Stieglitz renunţă la funcţiile pe care le deţinea dedicându-se publicării primul număr din „Camera Work”, revistă în care apar articole despre arta şi estetica imaginii fotografice. Joseph Keiley scria: „Azi, în America, bătălia pornită de curentul Photo-Secession a fost câştigată: fotografia a fost recunoscută ca un mediu de sine stătător în expresia pictorialistă”. („Camera Work”, octombrie, 1906)

Camera_Work_cover

În 1908, la „National Arts Club” este deschisă expoziţia „Special Exhibition of Contemporary Art”, prezentare care alătură pe simeză fotografii realizate de Stieglitz, Edward Steichen, Gertrude Käsebier şi Clarence H. White cu lucrări ale pictorilor Robert Henri, Mary Cassatt, William Glackens şi James McNeill Whistler. „291”, iniţial „Little Galleries of the Photo-Secession”, este numele galeriei de artă situată pe 291 Fifth Avenue din New York, între anii 1905 şi 1917, administrată de Alfred Stieglitz, spaţiu în care acesta aduce pictori, precum Henri Matisse, Henri Rousseau, Paul Cézanne, Pablo Picasso, Francis Picabia şi sculptori, cum ar fi, de exemplu, Auguste Rodin, Constantin Brâncuşi şi Marcel Duchamp, pentru a pune la egalitate, din punct de vedere artistic, fotografia, pictura şi celelalte arte. Modul specific de a expune lucrări aşezate pe un perete acoperit cu pânză groasă, montate în ramă subţire, în linie şi luminate separat, devine noul stil expoziţional acceptat de artiștii fotografi care doreau o separare profesionistă faţă de expoziţiile montate haotic, de la sfârşitul veacului al XIX-lea.

Alfred Stieglitz - Georgia O'Keeffe, 1918

Alfred Stieglitz – Georgia O’Keeffe, 1918

În 1916, deja faimos, Stieglitz o cunoaşte pe Georgia O’Keeffe, de care se îndrăgosteşte, având o relaţie pe care mulţi o numesc „o căsătorie modernă”, prietenie care durează – cu modificări, ispite, o infidelitate și, desigur, scrisori – până Stieglitz moare în 1946.

Proiectul „Norii” este prima tentativă de fotografie abstractă, inclus în proiectul „Equivalents”, 1922, despre care artistul spunea: „Mi-am dorit să fotografiez norii, pentru a afla ce am învăţat în 40 ani de practică fotografică. Prin nori îmi exprim filozofia…”

În anul 1932 Alfred Stieglitz vernisează propria retrospectivă, în care expune, la „The Place”, 127 fotografii şi, în 1936, deschide prima expoziţie a lui Ansel Adams în New York. Încetează din viaţă pe data de 13 iulie 1946, după un al şaselea atac de cord.

Stieglitz-Hand

Georgia O’Keeffe este cea care îi organizează moştenirea artistică, constând în 3.000 de fotografii, 850 fotografii ale altor autori, 50.000 de scrisori şi o enormă colecţie de cărţi, donând peste 1.500 de fotografii Muzeului Naţional din Washington.

Alfred Stieglitz a arătat că fiecare artă are propriile mijloace de exprimare şi, la rândul ei, fotografia, asemenea celorlalte arte vizuale, are propriile posibilităţi de expresie, proprii unui aşa-zis realism bidimensional. Puternic influienţat de Impresionismul european, Stieglitz a descoperit peisajul urban. Impresioniştii, care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradițional, prezentau atmosfera prin tehnica transpunerii imaginii fugitive, introducând noţiunea de plein-air, pictură practicată în aer liber. De exemplu, în „Winter, Fifth Avenue”, cu toate că ar fi putut folosi soft-focus-ul, Stieglitz iese în stradă, pe ninsoare, şi aşteaptă aproximativ trei ore pentru a trece o trăsură în dorinţa sa de a obţine „imaginea perfectă”, claritatea subiectului în comparaţie cu estomparea clădirilor, efect creat datorită condiţiilor atmosferice.

Stieglitz-Winter„Alfred Stieglitz a avut abilități multiple, asemănătoare unui om al Renașterii. Un vizionar, cu puncte de vedere extrem de largi, realizările sale au fost remarcabile, devotamentul lui uimitor. Un fotograf de geniu, un editor de inspirație, un scriitor de mare capacitate, un proprietar de galerie și organizator de expoziții de artă fotografică modernă…”. (Camera Work: The Complete Photographs 1903-1917. Taschen. 2008)
(Grigore Roibu)
Sursa foto Wikipedia

Elizabeth „Lee” Miller, fotojurnalista care a surprins imaginea războiului

Din istoria fotografiei

Datorită unei cărţi publicate de Aurora Liiceanu în cadrul colecţiei „Ego-grafii” a Editurii Polirom din 2010, intitulată „Patru femei, patru poveşti”, am descoperit munca unei fotojurnaliste, care în ciuda greutăţilor vieţii, dintr-o perioadă tragică a omenirii, şi-a impus dorinţa de a învinge. Munca ei de corespondent de război a făcut-o cunoscută în toată lumea. Fotografiile realizate de Elizabeth „Lee” Miller în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial sunt mărturii ale decadenţei omului. Atât pentru învinşi, cât şi pentru învingători, ferocitatea, mizeria, ororile şi cruzimea la care oamenii au ajuns în timpul ostilităţilor constituie fapte care, prin intermediul imaginii, devin un avertisment pentru generaţiile viitoare.

„Am fost tentată mult să caut trei femei care să se definească prin viaţa lor, prin ceea ce au dorit ele nemăsurat de mult. Ceva care să fie ca nişte sindroame. Am pornit de la ceea ce sunt – dincolo de geografii, de timp, de sex, de cultură – cele trei mari dorinţe ale oamenilor: puterea, iubirea şi banii. Desigur că una dintre aceste trei dorinţe este cea mai puternică, dar ea nu le anulează pe celelalte, ci doar le face mai palide. Cea mai puternică este dorinţa care le-a dominat viaţa. Şi le-am găsit…”, spune Aurora Liiceanu despre apariţia volumului „Patru femei, patru poveşti”[1].

Elizabeth „Lee” Miller s-a născut în Poughkeepsie, SUA, în anul 1907, fiind un model de succes în New York-ul anilor ’20. Ulterior, pleacă la Paris unde lucrează ca fotograf de modă și artă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial devine corespondent de război, imortalizând pe film subiecte din timpul atacurilor aeriene asupra Londrei în 1940, eliberarea Parisului și din cadrul lagărelor de concentrare de la Buchenwald și Dachau.

Elizabeth Miller a fost fiica unui inginer, Theodore Miller, care i-a pus camera foto în mână din copilărie. Un eveniment nefericit o va traumatiza pe tot parcursul vieţii, întâmplare tragică ce a avut loc la vârsta de opt ani când Lee a fost violată. Bucuria de a fi mamă, cu toate că acest lucru părea imposibil, a fost cu atât mai mare când l-a născut pe Antony, singurul ei copil.
În anul 1929, Lee Miller merege la Paris, unde îl întâlneşte pe Man Ray, devenind eleva şi iubita acestuia. Intră în Mişcarea Suprarealistă cunoscând artişti ca Pablo Picasso, Paul Éluard şi Jean Cocteau, oameni care i-au devenit prieteni. Alături de Man Ray a descoperit efectul de solarizare. Picasso a pictat câteva portrete având-o drept model pe Lee Miller. Când relaţia cu Man Ray a luat sfârşit, acesta a realizat lucrarea „Obiect de distrus”, un metronom pe al cărui braţ este lipită fotografia cu ochiul lui Lee.

O dată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Lee Miller vine în Anglia. Împreună cu fotografii revistei „Vogue” pleacă, în ianuarie 1940, pe front, unde devine corespondent de război. Documentează subiectul London Blitz şi, în 1942, este acreditată din partea Armatei Americane pentru publicația „Condé Nast”. Apoi, împreună cu fotograful american David E. Scherman lucrează pentru revista „Life”. Fotografia realizată de Scherman, având-o ca subiect pe Miller în cada din apartamentul lui Adolf Hitler de la München, devine o cunoscută imagine a perioadei din timpul războiului.

După război, marcată de atrocităţile acestuia, Miller are perioade de depresie, găsind un „aliat” în consumul de alcool”. În 1947 se întoarce la revista „Vogue”, publicând fotografii cu Max Ernst, Alfred H. Barr Jr. sau Saul Steinberg şi ilustrează biografiile lui Picasso şi Antoni Tapies.

În 1945 merge la Viena, apoi, trece în Ungaria şi, în ianuarie 1946, vine în România. Impresiile ei de călătorie şi întâlnirile cu personalităţile vremii, oficialităţi marcante ale politicii româneşti, cum este, de exemplu, M.S. Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, vor fi publicate în numărul din luna mai 1946 al revistei „Vogue”, atât în varianta americană, cât şi în cea britanică.

Portretul reginei-mamă Elena a României, realizat la castelul Peleș, cât şi portretele oficiale realizate în Bucureşti au făcut parte dintr-un un articol depre România, intitulat „Romanian story”, material ce s-a bucurat de mare succes la Paris.

Elizabeth „Lee” Miller moare de cancer în anul 1977. Fiul ei, Antony este autorul primei biografii, „The Lives of Lee Miller”, publicată în 1985.
Elizabeth Miller a lăsat prin intermediul fotografiilor ei exemple ale spiritului uman, un spirit liber care are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Imaginile tulburătoare surprinse în timpul războiului, mai ales cele din lagărele de concentrare, alături de întreaga sa creaţie oferă o lecţie despre ce se poate întâmpla atunci când  fanatismul este scăpat de sub control.
(Grigore Roibu)
Surse bibliografice: Aurora Liiceanu – Patru femei, patru poveşti, Editura Polirom, http://www.leemiller.co.uk, Wikipedia,  History of Art: Lee Miller.

Citiţi Din istoria fotografiei – Lecturi cotidiene


[1] Sursa: Polirom

Berenice Abbott, „marele fotograf realist american”

Esenţa fotografiei este raportul cu clipa

Fragment preluat din Cotidianul.ro

„Să presupunem că luăm o mie de negative pentru a face un imens montaj, o miriadă de faţete combinând eleganţa, mizeria, curiozităţile, monumentele, figurile triste, figurile triumfătoare, puterea, ironia, forţa, decrepitudinea, trecutul, prezentul, viitorul unei vieţi; aceasta ar fi fotografia mea preferată”, spunea, în 1940, fotografa americană Berenice Abbott (1898-1991).

Muzeul Jeu de Paume din Paris i-a consacrat o retrospectivă, ce va fi itinerată la Toronto din 23 mai, de la portretele ei de avangardă la peisajele urbane din New York. 120 de fotografii, opere originale şi o serie de documente inedite îi descoperă multiplele faţete ale operei. Portretistă a figurilor de avangardă ale Parisului, “documentaristă” a arhitecturii din New York, Berenice Abbott a realizat uimitoare fotografii folosind mijloacele artei abstracte.

Stabilită în metropola americană la începutul anilor ’20, dorea să devină sculptor şi frecventa boema din Greenwich Village. Acolo i-a cunoscut pe Marcel Duchamp şi Man Ray, pozându-i chiar acestuia din urmă. În 1921 pleacă la Paris, unde urmează o vreme Academia „Grande Chaumière”, frecventând, în acelaşi timp, atelierele lui Brâncuşi şi Bourdelle. Man Ray, sosit şi el pe malurile Senei, deschide un studio de portrete şi caută un asistent care „nu se pricepe deloc la fotografie”.

Întoarsă în Manhattan cu câteva luni înainte de crahul bursier din 1929, Berenice Abbott începe seria de fotografii ale oraşului, sesizând contrastele între vechi şi modern. Imaginile ei extraordinare, în alb-negru, erau realizate cu o cameră 20×25 de centimetri, care îi permitea vederi detaliate, pregătite cu o minuţiozitate extraordinară înainte de a fi trecute în tiraje. Celebra imagine „Night View” nu putea fi surprinsă decât dintr-un singur loc, Empire State Building, la o dată foarte precisă, 21 decembrie, ziua cea mai scurtă a anului, şi numai în interval de o oră, între 16.30 şi 17.30…
Esenţa fotografiei constă în raportul cu timpul. Rolul fotografului este să înregistreze clipa care dispare. Totuşi, imaginile lui Abbott, ca şi cele ale lui Atget sau Lewis Hine, nu sunt nostalgice. Fotografia, aşa cum o concepe ea, trebuie să „vină de la sine”. Nu trebuie să imite pictura, ci să-şi caute esenţa în raport cu clipa, considera Berenice Abbott, deranjând astfel fotografii intelectualişti.

Abia la mijlocul anilor ’70, Berenice Abbott avea să fie însă recunoscută ca „marele fotograf realist american”, operele ei făcând obiectul mai multor expoziţii. A primit numeroase premii pe care le-a apreciat cu oarecare amărăciune pentru această recunoaştere tardivă. (Victoria Anghelescu)
Citiţi articolul integral pe Cotidianul.ro

Lecturi cotidiene

Vis şi realitate
în fotografia lui André Kertész

Din istoria fotografiei

Fotografiile vechi trezesc uimire, melancolie şi un soi de nostalgie, toate acestea datorită simplităţii procesului tehnologic la care au fost supuse şi, în acelaşi timp, complexităţii provocate de subiect, de năzuinţa regăsirii cu ceva din trecut. Viaţa şi opera lui André Kertész, care s-a impus printre cei mai de seamă artişti-fotografi ai secolului al XX-lea, ilustrează acest lucru. „S-a spus că fotografiile mele vin mai degrabă dintr-un vis decât dintr-o realitate”, afirma André Kertész. Fotografiile lui au o poezie discretă şi accesibilă. Spre deosebire de perfecţiunea fotografiei lui Cartier-Bresson, care prin compoziţii perfecte atinge forma pură, fotografia lui Kertész lasă loc imperfecţiunii, o imperfecţiune voită ce se reflectă din viaţa de zi cu zi, comunicând într-un registru apropiat cu cel al privitorului.

Numele lui André Kertész este rostit alături de cel al lui Robert Capa (născut în 1913 la Budapesta) sau Brassai (Gyula Halász, născut în 1899 la Braşov), oraş care i-a inspirat pseudonimul), Kertész fiind primul fotograf ce a realizat o expoziţie de autor şi a fost recunoscut ca o figură marcantă în fotojurnalism şi în eseul fotografic. Fotografiile lui explorează nu atât aspectul epic, cât pe cel liric al subiectului, direcţionând atenţia privitorului către aspecte aparent neimportante ale cotidianului.
S-a născut în anul 1894, la Budapesta, în familia unui librar. Tatal său a murit când Andor avea doar 14 ani. În 1912, Kertész cumpără prima sa cameră foto şi realizează primul clişeu cu ţărani, copii, ţigani şi peisaje.
Urmează cursurile Academiei de Comerţ şi, apoi, se angajează brooker, meserie care însă îl nemulţumeşte. Publică fotografii în reviste de pescuit sportiv şi, în anul 1914, se înrolează în armata austro-ungară, participând la război unde continuă să fotografieze cu un aparat portabil Goerz. Majoritatea fotografiilor realizate în această perioadă au fost distruse de Revoluţia de la 1918.
După Război se întoarce la Budapesta, unde o cunoaşte pe Elisabeth Salomon, cu care se va căsători mai târziu.
În 1923 obţine medialia de aur din partea Hungarian Amateur Photographer’s Association iar, în 1925, o fotografie de-a sa este publicată pe coperta revistei Erdekes Ujsag.


În septembrie 1925 emigrează la Paris, împotriva voinţei familiei, unde îşi schimbă prenumele în André şi se ocupă exclusiv de fotografie pentru reviste. În 1927 vernisează prima sa expoziţie de autor, considerată prima acţiune în care fotografia devine subiect cultural-artistic alături de celelelte domenii ale artelor. Este atras de mişcările culturale de la Paris, în special de Dadaism şi de Cubism. În această perioadă realizează portretele lui Modrian şi Chagall.
În anul 1929 renunţă la aparatul cu plăci şi achiziţionează un Leica. Este premiat cu medalia de argint pentru serviciile aduse fotografiei la Exposition Coloniale din Paris, în 1930, fotografiile sale fiind publicate în numeroase reviste, cum ar fi, de exemplu, Vu şi Art et Medicine. Realizează celebra serie de fotografii: „Distorsion” şi, în anul 1933, publică albumul „Enfants”. Continuă, în 1936, cu „Nos amies les bêtes”, iar în 1937, „Cathedrales du vin”. În 1930 călătoreşte la Budapesta şi în 1933 se căsătoreşte cu Elisabeth, care vine la Paris.

Ascensiunea nazismului în Germania şi interesul redacţiilor pentru teme politice conduc la scăderea comenzilor încredinţate lui Kertész care, în 1936, decide să emigreze la New York.
Viaţa din America i se pare dură, lipsindu-i prietenii de la Paris şi având parte de critici virulente aduse lucrărilor lui. În anul 1938 revista Look publică fotografiile sale din seria „A Fireman Goes to School” sub numele lui Ernie Prince (fostul şef al lui Kertész), fapt care-l înfurie. În 1941 primeşte încă o lovitură de la revista Vogue care publică un număr dedicat fotografiei, dar unde numele lui nu este inclus.


Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial determină administraţia SUA să considere potenţiali spioni toţi cetăţenii străini şi, cum Kertész era cetăţean maghiar, i se intezice practicarea fotografiei. La începutul anului 1944 devine cetăţean american şi execută diferite comenzi pentru publicaţiile din SUA. I se oferă un post la catedra de la New Bauhaus – American School of Design, pe care îl refuză.
În 1945 publică albumul „Day of Paris”, în care apar fotografii realizate înainte de emigrarea sa în SUA, publicaţie care se bucură de succes. Devine director artistic la revista House and Garden, unde, în următorii 17 ani, publică peste 3.000 fotografii.
Se bucură, în sfârşit, de o largă recunoaştere internaţională şi lucrările sale sunt expuse la MoMA. Este ales membru al American Society of Media Photographers, premiat de Fundaţia Guggenheim, declarat comandat al Ordre des Arts et des Lettres, primeşte Mayor’s Award of Honor for Arts and Culture in New York, apoi Medal of the City of Paris, Doctor Honoris Causa of Fine Arts la Bard College (New York), Doctor Honoris Causa al Royal College of Art, Chevalier de la Legion d’honneur (Paris).


Expoziţia realizată de Jeu de Paume Paris şi Mediateca de Arhitectură şi Patrimoniu a Ministerului Culturii şi Comunicaţiei din Franţa, în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, în perioada 14.07.2011 – 28.08.2011, a adus în România o parte a creaţiei lui Kertész. Expoziţia, intitulată „L’intime plaisir de lire” / Plăcerea intimă de lectură, a reflectat ceea ce Kertész nu a uitat niciodată, că este fiul unui librar, „eroul” principal al imaginii lui fiind cartea, ziarul sau revista în tema lecturii. Realizate între 1915 și 1970, fotografiile expuse la MNAC reprezintă scene descoperite de André Kertész în periplurile sale din Ungaria, Franța și SUA, activitate ce a stat la baza editării albumului intitulat „On Reading” (1971). Fie că se află într-o grădină, autobuz, o cafenea, o bibliotecă sau un salon, pe o terasă sau în pat, la şcoală sau la război, în picioare, aşezat sau culcat, cititorul este peste tot: într-un alt univers şi într-un timp care nu este cel prezent. El se află în interiorul lecturii sale, în gândurile sale, în ceea ce află, în ceea ce simte, într-o altă lume, reală sau imaginară. De exemplu, „Copil citind benzi desenate pe o stradă din New York” (1944) ne înfăţişează o scenă tulburătoare, reprezentând un paradis pierdut al copilăriei. Ce putea să-şi dorească mai mult un copil, după cel de-Al Doilea Război Mondial, decât să stea în vârful unui morman de reviste cu benzi desenate şi să mănânce înghețată? Acest decalaj spaţial şi temporar, afectiv şi spiritual a fost fotografiat de André Kertész, cu înţelegerea iniţiatului, cu blândeţe, fără să interfereze sau să perturbe cititorul pe care-l cunoştea atât de bine.


În 1984 donează Statului francez (Patrimoniul fotografic) toate negativele şi documentaţia personală.
André Kertész a încetat din viaţă pe data de 28 septembrie 1985, la New York, lăsând în urmă o operă influenţată de Suprarealism şi Constructivism, iar în ultima parte a vieţii de Manierism.
Printre numeroasele publicaţii care îi sunt dedicate menţionez: Soixante ans de photographie 1912-1972 / Șaizeci de ani de fotografie, J’aime Paris / Iubesc Parisul (1974), Distorsions / Distorsiuni (1976), Hungarian Memories / Memorii maghiare (1982).


Clasic printre clasici, maestru pentru mulţi dintre colegii săi, André Kertész este o figură majoră pentru istoria fotografiei. Sinteză a unei etici şi a unei estetici, opera sa recuperează sau precedă diferite curente ale avangardei, rămânând în acelaşi timp ataşat de valorile umaniste.
Lucrările lui André Kertész au inspirat numeroşi fotografi celebrii, printre care Brassai, Cartier-Bresson şi Bill Brandt. (Grigore Roibu)
SURSE: On Reading by André Kertész; Foto-Magazin; Wikipedia; Modernism.ro – L’intime plaisir de lire.
Citiţi Din istoria fotografiei: Fixarea realităţii decupate în vizorGoana după mişcare.

Goana după mişcare

Iluzia mişcării în fotografia lui Eadweard J. Muybridge

Din istoria fotografiei

Surprinderea mişcării în imaginea reprodusă. Aceasta a fost dorinţa artiştilor din cele mai vechi timpuri de-a lungul întregii istorii a artelor. Începând cu scenele de vânătoare pictate în peşteri şi, apoi, corpurile atletice ale statuilor din Grecia Antică, ajungând la reprezentarea gesturilor unor personaje surprinse la limita echilibrului în pictura Baroc, iar mai târziu, în secolul al XX-lea la „glorificarea vitezei”, principala preocupare a futuriştilor, artiştii au dorit să transpună în operă dinamismul vieţii prin intermediul mişcării. Dar cum să realizezi acest lucru fără a avea o succesiune de imagini?

Un experiment realizat de Eadweard J. Muybridge, pe data de 11 iunie 1878, a pus bazele apariţiei unei noi forme de comunicare vizuală, cu implicaţii nebănuite. Folosind 12 aparate de fotografiat aşezate în linie pe un hipodrom şi declanşându-le în momentul trecerii calului prin dreptul lor, imaginile obţinute au fost proiectate în succesiunea iniţială, cu o viteză mare, dând iluzia mişcării continue a animalului. Momentul a marcat naşterea cinematografiei. Urmărind evoluţia fotografiei şi a cinematografiei, este imposibil să nu remarcăm ascensiunea amândurora în conexiune cu „explozia” tehnologică ce a urmat revoluţiei industriale. Trecerea de la plăcile de sticlă impregnate cu colodiu la filmul pe suport de celuloid, la început monocrom şi ulterior color, a „democratizat” fotografia şi a adus-o la rangul de artă.

Eadweard J. Muybridge (născut Edward James Muggeridge pe 9 aprilie 1830 – d. 8 mai 1904) a fost un fotograf englez – american, cunoscut mai ales pentru dezvoltarea tehnicii fotografierii cu aparate multiple, menite a capta mișcarea și apoi a o prezenta sub formă animată, cu un aparat inventat de el însuși, zoopraxiscopul, înaintea inventării aparatelor de filmat cu bandă de celuloid.

O întâmplare poate duce la naşterea unei opre sau o poate face cunoscută. În anul 1874, pe vremea când locuia în zona San Francisco Bay Area, Muybridge a aflat că soția sa avea un amant, Harry Larkyns. În ziua de 17 octombrie 1874, Muybridge l-a vizitat pe acesta. După ce i-a spus politicos: „Bună seara, domnule. Mă numesc Muybridge și iată răspunsul la scrisoarea pe care ați trimis-o soției mele”, l-a împușcat pe Larkyns cu o pușcă. (Stanford Magazine – Mitchell Leslie (May/June 2001). „The Man Who Stopped Time”).
În final, după un proces care a durat mult timp, Muybridge a fost achitat de acuzația de omucidere. Acest episod din viața lui Muybridge constituie subiectul unei opere, „Fotograful” (The Photographer), scrisă în 1982 de Philip Glass, lucrare ce conţine extrase înregistrate în timpul procesului, respectiv din scrisorile lui Muybridge adresate soției sale.
Eadweard J. Muybridge se întoarce în Anglia, la sfârşitul ultimului deceniu din veacul al XIX-lea, construindu-şi reputaţia ca fotograf, multe dintre lucrările sale concentrându-se pe subiecte de peisaj. În timpul acestor ani operele sale au fost vândute pe principala stradă comercială din San Francisco.

Curiozitatea lui Muybridge nu s-a oprit la cai. El a reprodus tehnica de a lua imagini succesive pentru a înregistra mişcarea oamenilor.  Muybridge a folosit o serie de camere în capturarea imaginilor de animale şi de oameni, în scopul studierii modului în care se deplasau. Subiectele au fost luate din diferite medii: de la mersul pe jos la jocul de box şi săritura în apă. Între anii 1883 – 1886, Muybridge a realizat aproximativ 10.000 de imagini, comandate de Universitatea din Pennsylvania. Imaginile au fost publicate într-o colecţie numită „Animal Locomotion”.

Zoopraxiscopul, invenţia lui Eadweard Muybridge a devenit sursa de inspiraţie pentru aparatul de fotografiat imagini în mişcare, brevetat de Thomas Edison. Secvenţele fotografice ale lui Eadweard Muybridge au fost publicate în cărţi de referinţă şi au fost o sursă de inspiraţie pentru numeroşi artişti, în special autori ai muzicii şi filmului din anii ’50. Muybridge a inspirat, de asemenea, alte minţi extraordinare, precum Etienne Jules Marey care a înregistrat prima serie de imagini în mişcare folosind o singura cameră şi, apoi, William Dickson considerat inventator al mişcării moderne în fotografie.
Numeroşi artiști vizuali folosesc, şi astăzi, opera lui Muybridge ca referință permanentă.

Un exemplu în acest sens este instalaţia „Cheap Imitation” (Imitaţie ieftină), al lui David Rokeby. Prin intermediul acestei lucrări, artistul canadian îi aduce un omagiu lui Marcel Duchamp, care la rândul lui folosea frecvent în creaţia sa opere de artă existente. David Rokeby readuce în atenţie lucrarea lui Duchamp, „Nud coborând o scară” (1912) – lucrare ce surprindea mişcarea ca un ideal futurist, fiind considerată o trădare de către cubişti – , proiectând imaginea din mai multe unghiuri. Toate faţetele proiectate sunt interactive, au lumină numai atunci când cineva se deplasează prin faţa lor. Când nu există mişcare proiectul nu funcţionează. Este negru. Proiecţia nudului prinde viaţă prin intermediul mişcării, funcţionând ca o oglindă.

Anul trecut, în timpul Festivalului de Design de la Londra, Mike Kann of Studio801 a realizat o lucrare intitulatăMuybridge Chair”. Designul scaunului, expus la London Design Festival at Designersblock 2010, are picioarele construite pentru a sugera mişcarea de galop, mişcare inspirată de creaţia lui Eadweard J. Muybridge la sfârşitul veacului al XIX-lea. (Grigore Roibu)
Citiţi – Din istoria fotografiei: Metafora portretelor lui Yousuf Karsh; De la dagherotip, la Photoshop!