Eddie Adams – numele unui mare fotograf legat de o singură imagine

Din istoria fotografiei

„Generalul l-a ucis pe luptătorul Viet Cong, eu l-am ucis pe general cu aparatul meu foto. Fotografiile sunt cea mai puternică armă din lume. Oamenii le cred, deși fotograful minte chiar și fără să manipuleze. Nu există decât jumătăți de adevăr. Ceea ce fotograful ascunde în imagine sa este întrebarea: „Ce ai face dacă ai fi general într-un loc și într-un moment fierbinte și ai prinde un așa numit „băiat rău” ce a căsăpit 2-3 conaționali?” Eddie Adams

De multe ori, se întâmplă ca un artist sau o formaţie de muzică să rămână în memoria publicului printr-o singură creaţie. De exemplu, din toate piesele formaţiei Moody Blues, „Nights In White Satin” este melodia cea mai cunoscută, aşa cum din toată creaţia formaţiei Animals, publicul a hotărât că „House of the Rising Sun” este emblema muzicală a acesteia. Cu toţii ştim, însă, că un artist prin întreaga sa operă ajunge să dezvăluie mult mai multe aspecte, dar pentru acest lucru trebuie să te opreşti, să urmăreşti şi să înţelegi resorturile intime ce se manifestă în interiorul ceraţiei lui.

Acesta este cazul fotografului american Eddie Adams, a cărui fotografie care surprinde o execuţie în Vietnam a rămas emblematică pentru cariera sa şi, mai mult, imaginea avea să-l urmărească pe fotograf întreaga viaţa, în ciuda explicaților sale ulterioare. Există multe imagini cu ororile războiului din Vietnam, dar cea a lui Eddie Adams a devenit definitorie pentru cruzimea războiului din Vietnam şi a schimbat cursul istoriei. Imaginea surprinde execuţia unui lupătător de guerilă comunist de către generalul de brigadă Nguyễn Ngọc Loan, șeful poliţiei naționale sud-vietnameze.

Povestea imaginii începe când cele 2 tabere beligerante, pe de o parte, nord-vietnamezii comuniștii susținuți de Cambodgia și Laos și, pe da alta parte, Vietnamul de Sud sprijinit de americani, hotărăsc încetarea ostilităților militare pe perioada sărbătorilor anului nou vietnamez. Mizând pe un atac surpriză Viet Cong încalcă armistițiul și declanșează lupte violente în primele ore ale dimineții de 30 ianuarie 1968. „Când am văzut imaginea nu am fost impresionat deloc. Nu sunt impresionat nici acum. Este o fotografie pentru știri. Continui să nu înțeleg de ce e aşa de importantă. Dacă mă întrebaţi, o consider o imagine slabă: lumina nu este cea mai bună iar încadrarea este defectuoasă”, spunea Eddie Adams. Criticul David D. Perlmutter atrăgea atenţia asupra importanţei acestei imagini: „Nici o secvență filmată nu a reușit să facă ravagii mai mari ca acest cadru de 35mm surprins de Eddie Adams pe străzile din Saigon. Când oamenii vorbesc despre războiul din Vietnam cel puțin o frază este dedicată imaginii luptătorului Viet Cong”.

Imaginea a fost publicată pe prima pagină din New York Times demascând ororile și imoralitatea războiului, având meritul de a provoca ample demonstrații din partea pacifiștilor.
În anul 1969, Eddie Adams a primit pentru această imagine premiul Pulitzer și World Press Photo. Toată viața sa a încercat să demonstreze că fotografia nu a fost nimic mai mult decât 1/500 sec. dintr-un război infinit mai lung și mai dramatic.
General Nguyễn Ngọc Loan a fugit din Vietnam o dată cu căderea Saigonului şi s-a stabilit în America. Aici a deschis o pizzerie în Rolling Valley Mall dar, în 1991, o închide după ce găseşte scris pe peretele din toaleta restaurantului „Știm cine ești, nenorocitule”. Va muri de cancer, în 1998, la vârsta de 67 de ani. Adams i-a trimis la ceremonia de înmormântare flori şi un bileţel pe care era scris „Îmi pare rău. Am lacrimi în ochi”. Mai târziu, Adams a cerut scuze familiei generalului pentru daune ireparabile.

Eddie Adams s-a născut în anul 1933 şi a început cariera sa fotografică ca elev de liceu, în Kensington. La început filma nunţi pentru suma de 20 de dolari. Apoi, a primit un loc de muncă la New Kensington Daily Dispatch. În timpul războiului din Corea a fost fotograf militar. A lucrat pentru Associated Press, între 1962-1980, după care pentru „Time” și, apoi, pe cont propriu. În 1976 a revenit la AP ca primul şi singurul fotograf ce deține titlul de corespondent special. Din 1980, până la moartea sa în 2004, Eddie Adams fost fotograful revistei „Parade”, care a publicat peste 350 de fotografii realizate de el pe copertă. El a acoperit, de asemenea, războaele din în Israel, Iordania, Egipt, Turcia, Cipru, Portugalia, Irlanda, Liban și Kuwait.
Fotografiile lui Eddie Adams au făcut înconjurul lumii prin intermediul copertelor celor mai citite publicaţii. Portretele personalitaţilor, printre care cele ale preşedinţilor americani Richard Nixon şi Geoge W. Bush, ale Papei Ioan Paul al-II-lea, Deng Xiaoping, Anwar Sadat, Fidel Castro şi Mihail Gorbaciov, au ocupat prima pagină a ziarelor.

De-a lungul carierei, Adams a primit peste 500 de premii în fotojurnalism: Premiul George Polk pentru News Photography în 1968, 1977 și 1978, Medalia de Aur Robert Capa, în 1977, la care s-au adăugat numeroase premii de la organizații, cum ar fi, de exemplu, World Press Photo, The National Press Photographers Association, Sigma Delta Chi şi The Overseas Press Club.

Eddie Adams s-a implicat în diverse acţiuni caritabile. A organizat acţiuni pentru cei cu boli grave, incurabile sau pentru cei traumatizaţi şi, în 1988, a fondat pentru fotojurnalişti Barnstorm: Eddie Adams Workshop, ateliere de fotojurnalism care funcţionează şi astăzi. A lucrat pentru numeroase reviste de modă, divertisment și publicitate, în încercarea de a găsi un „antidot potrivit pentru anii de război”. „Am început să fotografiez celebrităţi, deoarece nu este nevoie de nimic din inima ta și este distractiv … Și, lucrul trist este că se pot face mulți bani din imaginile cu celebrităţi. Acum sunt practic saturat de plâns. Am avut inima smulsă de multe ori. Toată viața mea am fost rănit”, mărturisea Adams într-un interviu pentru Independent Londra.
Adams a murit în New York de la complicaţii de scleroză amiotrofică laterală, boală cunoscută şi sub numele Lou Gehrig. Moștenirea lui Adams este continuată prin Barnstorm: Eddie Adams Workshop.

Arhiva fotografică a lui Eddie Adams a fost donată de către soţia sa, Alyssa Adams, Centrului de Istorie Americană Dolph Briscoe de la Universitatea din Texas, Austin. Colecţia include imagini dramatice cu persoane fără adăpost, surprinse în America, demonstrații anti-război, revolte și portrete.

Eddie Adams, de-a lungul carierei sale, a fost fotojurnalist în 13 războaie şi a realizat numeroase portrete ale personalităţilor vremii. Toate imaginile sale sunt documente, mărturii ale vieţii de zi cu zi dintr-un secol agitat, tumultuos şi plin de conflicte. Eddie Adams Workshop, aflat anul acesta la cea de-a 25 aniversare, reuneşte timp de 4 zile fotografi profesionişti şi 100 de elevi atent selectaţi pe baza portofoliilor lor.
Atelierul a fost fondat de fotograful Eddie Adams împreună cu soţia sa, regizorul Alyssa Adams. De-a lungul anilor, acest „flux liber de idei” promovat în cadrul workshop-ului a dus construirea unei reţele de absolvenți, fotografi de top și cei mai buni editori din domeniu.

„Geniul lui Eddie constă în talentul său pentru surprinderea tensiunii în fiecare fotografie, fie că este vorba de o crimă sau jocul din ochii unui star de cinema. El este eclectic, incomparabil și arțăgos. El este neclintit în exercitarea profesiei sale prin excelență”, spune Walter Anderson, președinte „Parade”. Urmărind întreaga activitate a lui Eddie Adams constaţi că ceea ce defineşte munca şi personalitatea sa nu se bazează pe fotografii de război sau ale unor celebrităţi, imagini care au fost de-a lungul timpului premiate şi astfel cunoscute de către public, ci este vorba, mai degrabă, de fotografii ce i-au inspirat pe oameni să facă bine, imagini care au condus la schimbări importante în politica guvernului influenţând astfel viețile oamenilor. (Grigore Roibu)

Sursa fotografiilor http://www.umbragegallery.com
Surse bibliografice: Wikipedia, http://www.eddieadamsworkshop.com

Bill Brandt, fotograful mesajelor unei alte lumi

Din istoria fotografiei

„Am fotografiat pub-uri, cămine de noapte, teatre, băi turcești, închisori și oamenii în dormitoarele lor. Londra s-a schimbat atât de mult încât unele dintre aceste imagini au acum un farmec aparte, aproape de un alt secol.” Bill Brandt

Bill Brandt (Sursa foto http://www.vam.ac.uk)

Fotografia, ca mijloc de expresie cu valenţe artistice, face, de multe ori, tranziţia de la concret la imaginar. Această senzaţie, a realităţii, survine firesc din perspectiva aparatului de fotografiat. Bill Brandt considera că prin intermediul aparatului de fotografiat primim mesaje din altă lume. Trăia în plină perioadă a curentului Suprarealist. Suprarealiştii au înţeles puterea şi „ciudăţeniile” pe care le poate transmite o imagine fotografică. Suprarealiştii sunt cei care au „scris cu lumină” tot ceea ce rezidă din banalitatea străzii. Tot ei, Suprarelaliştii sunt cei care au avut abilitatea de a alătura în cadrul aceleiaşi imagini lucruri care surprind privitorul.

Bill Brandt este unul dintre fondatorii fotografiei moderniste. A avut o viziunea distinctă asupra imaginii şi capacitatea de a prezenta lumea aşa cum este ea, cu o prospeţime de neegalat. André Breton, în primul Manifest Suprarelist, din 1924, spunea: „Suprarealismul este conţinut în realitatea însăşi”. Explorările vizuale ale lui Brandt asupra societății, cele în peisaj şi literatura din Anglia sunt indispensabile pentru înțelegere istoriei fotografiei și, fără îndoială, pentru înțelegerea vieţii din Marea Britanie de la mijlocul veacului al XX-lea. Trecutul este prezentat, pentru a fi înţeles ca semnificaţie, organizat în cadrul Istoriei. Ca să pricepem înlănţuirea faptelor avem nevoie de explicaţii. Dar, pentru a ne face doar o simplă idee despre evenimentele tumultoase ce au caracterizat evoluţia omenirii în secolul al XX-lea am avea nevoie de o sumedenie de cuvinte, lămuriri şi relatări! S-au scris cărţi, s-au publicat studii, au apărut noi documente şi, în continuare, au rămas multe semne de întrebare. Aici, arta are menirea de a solidifica şi condensa certitudinile trecutului, punând, mai degrabă, întrebări decât să dea răspunsuri.

Sursa foto http://www.areasucia.com

Bill Brandt (Hermann Wilhelm Brandt) s-a născut în Germania, pe data de 2 mai 1904, fiind fiul unui tată britanic și având mamă de origine germană. Brandt a crescut în timpul Primului Război Mondial în Germania. În tinereţe a practicat pictura în acuarelă. După ce se mută în Anglia devine cunoscut pentru imaginile sale fotografice, fotografii cu un contrast ridicat şi scene în care prezintă aspecte ale societăţii britanice. Nudurile distorsionate şi peisajele l-au consacrat ca fiind unul dintre cei mai importanţi fotografi din veacul trecut. Mai târziu, datorită faptului că a fost marginalizat în şcoală, Brandt şi-a renegat originea sa germană și a pretins faptul că s-a născut în Londra. La scurt timp după război, el s-a îmbolnăvit de tuberculoză, petrecând o mare parte din tinerețe într-un sanatoriu din Elveția. În anul 1930 are şansa de a intra în atelierul lui Man Ray. Brandt, asistat de Man Ray în Paris, a fost martorul perioadei de glorie a filmului suprarealist și a înțeles noile posibilități poetice ale fotografiei. A creat compoziţii mai puţin fireşti, suprarealiste, imagini narative ale vieţii din Londra şi din oraşele industriale din nordul Angliei, peisaje sumbre, portrete perceptive şi studii abstracte ale nudului. Creaţia fotografică a lui Brandt ar putea fi împărţită 2 etape, care se întrepătrund una cu cealaltă, cea documentară şi cea suprarealistă. „Pentru orice fotograf tânăr, la acel moment, Parisul a fost centrul lumii. Acestea au fost primele zile interesante atunci când poeții și suprarealiștii francezi au recunoscut posibilitățile fotografiei”, spunea Bill Brandt.

Bill Brandt- Shadow & Light / MOMA

Bill Brandt a călătorit în Europa continentală alături de Eva Boros -pe care a întâlnit-o în studioul deschis la Viena unde practica fotografia de portet-, şi, în anul 1932, s-au căsătorit la Barcelona. În 1933, Brandt se mută la Londra, unde, de-a lungul carierei sale de fotograf, va face documentarea societății britanice la toate nivelurile claselor sociale. Fotografiile sale documentare, foarte „nonconvenţionale”, sfidează clasificările. Imaginile realizate au fost publicate în două cărți, „Engleza la domiciliu” (1936) și „O noapte la Londra” (1938). Brandt a fost, de asemenea, un colaborator permanent pentru reviste, cum ar fi, de exemplu,  Lilliput, Imagine Post  și Harper Bazaar.

Fotografia de noapte a devenit una dintre specialitățile lui Brandt. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fotografiat Londra noaptea, când iluminatul stradal era oprit. Familia și prietenii au jucat rolul de „model” în multe scene documentare ce aveau caracter social. A fotografiat staţiile de metrou care în timpul războiului erau folosite drept adăposturi împotriva bombardamentelor ce noapte de noapte zguduiau şi înspăimântau Londra. În anul 1940 publică albumul intitulat „Underground”, care conţine fotografii realizate în adăposturile subterane antiaeriene din Londra. Pe toată perioada cât a durat A Doua Mare Conflagraţie Mondială, Brandt s-a concentrat asupra mai multor subiecte -aşa cum se poate observa în „Camera de la Londra” (1948)-, dar a excelat în portrete și peisaj. Începând din anii ’40 realizează o serie de portrete ale poeţilor, scriitorilor şi regizorilor britanici.
Pentru a marca sfârşitul războiului, în 1945, a început o serie celebră de nuduri. Cărțile sale majore din perioada de după război sunt „Literary Britain” (1951) și „Perspective of Nudes” (1961), urmate de o compilație intitulată „Shadow of  Light” (1966). Brandt a devenit unul dintre cei mai influenţi și admiraţi fotografi pe plan internațional ai veacului al XX-lea din Marea Britanie. Multe dintre imaginile sale au un comentariu social important, dar, de asemenea, au o rezonanță poetică. Peisaje și nudurile lui Bill Brandt sunt dinamice, intense şi puternice, de multe ori, acest efect datorându-se  folosirii lentilelor cu unghi larg care provoacă distorsiuni.
Fotografia de noapte a fost un nou gen fotografic al perioadei datorită apariţiei blițurilor („Vacublitz” a fost fabricat în Marea Britanie din 1930). Cu toate acestea, Brandt a preferat să utilizeze lămpi tungsten portabile, susţinând în glumă că „avea suficient cablu pentru a înconjura lungimea Catedralei Salisbury”.

Bill Brandt 1928-1983

Brandt a folosit camera obscură pentu a modifica fotografiile sale în mod decisiv. De exemplu, în fotografia unui polițist de pe o alee din Dockland el a folosit efectul de „zi asemenea nopţii”, asemănător cu ceea ce astăzi oferă filtrele infraroşu. Tehnica era uzitată de cineaşti pentru a transforma imaginile realizate în lumina zilei în scene de noapte.
Începând din 1945 Brandt a realizat o serie de fotografii de peisaj, însoțită de texte selectate din scriitorii britanici, publicată la Lilliput and Picture Post. Alte fotografii de peisaj au apărut în American Magazine Harper’s Bazaar.

Brandt l-a admirat foarte mult pe Edward Weston pentru imaginile fotografice cu umbre adânci, forme simplificate şi elemente ritmice ce apar în compoziţia unui peisaj. Bill Brandt era un fotograf care ştia de la bun început ce vrea să obţină în cadrul fotografiei. De exemplu, pentru a fotografia Stonehenge sub zăpadă a așteptat ani de zile acest moment. „Când am găsit un peisaj pe care am dorit să-l fotografiez, am așteptat sezonul favorabil, vremea şi momentul potrivit din zi sau din noapte, pentru a obține o imagine pentru care a meritat să fiu acolo”, spune Bill Brandt. Fotografia complexului megalitic de la Stonehenge a fost publicată în Picture Post, pe data de 19 aprilie 1947, devenind un mesaj al euforiei de după război dar şi a perioadei de austeritate britanică. Brandt mărturiseşte ca era obsedat de unele scene de peisaj, pe care încerca sa le fotografize în aşa fel încât să semene cu amintirile sale, un principiu al artei Suprarealiste care căuta să pătrundă în planul subconştientului şi a visului, spații care scapă de controlul conștiinței.

Bill Brandt – Stonehenge, 1947 (foto http://darksilenceinsuburbia.tumblr.com)

„În loc să fotografiez ce vedeam, fotografiam ce vedea camera mea. Interveneam foarte puţin, iar camera mea producea imagini anatomice şi forme pe care ochii mei nu le vedeau în realitate, le observam abia în imaginile finale. Am înţeles ce sugera Orson Welles când spunea că aparatul de fotografiat este mult mai mult decât un mijloc de reproducere a realităţii, este un mediu care ne transmite mesaje dintr-o altă lume!”, completează Bill Brandt.

Bill Brandt a experimentat permanent. Între anii 1930 și 1940 căuta expresivitatea fotografiei prin intermediul nudurilor artistice, făcând un pas decisiv, în anul 1944, când a achiziționat o cameră având obiectiv cu unghi larg. A recunoscut cu entuziasm că folosirea obiectivului superangular se datorează cinematografiei, care utiliza unghiuri largi şi focalizare în adâncime. Una dintre cele mai cunoscute fotografii, „Portrait of a Young Girl”, -imagine în care în prim-plan apare portretul unei fete, iar în fundal un scrin şi două ferestre prin care se vede o stradă londoneză-, arată faptul că Brandt s-a inspirat din filmul lui Orson Welles – „Citizen Kane ”, 1941. Aparatul de fotografiat, un Kodak 1931, folosit de poliție pentru înregistrări la locul crimei, îi permitea să vadă: „aşa cum vede un şoarece, un pește sau o muscă”, afirma Bill Brandt. Nudurile sale dezvăluie cunoștințele obţinute la Şcoala din Paris, unde a văzut lucrările lui Picasso, Matisse și Arp, fiind un mare admirator a lui Henry Moore. În albumul „Perspective of Nudes”, Brandt prezintă nuduri din studio, de pe plajele din East Sussex și nordul și sudul Franței. Pentru fotografiile de pe  plajă a folosit un Superwide Hasselblad. În ultimii ani din viaţă, Brandt şi-a dedicat activitatea publicării unor cărţi, predării artei fotografiei studenţilor de la Royal College of Art Photography și a continuat să accepte comisioane pentru portrete. În anii ’80 Brandt a experimentat fotografia color şi colajul, dar lucrările nu s-au bucurat de interesul publicului şi nici al criticilor. A deschis o expoziție la Victoria and Albert Museum intitulată „The Land: 20th Century Landscape Photographs” (1975) și lucra la un spectacol literar atunci când a murit, în urma unei boli, în anul 1983. Expoziția a devenit un tribut adus memoriei lui Brandt în anul următor.

Bill Brandt -Portrait of a Young Girl (foto http://www.fotomagazin.ro)

În anul 2013, Muzeul de Artă Modernă din New York a dedicat o retrospectivă, intitulată „Umbra şi lumina”, întregii activităţi de fotograf a lui Bill Brandt, eveniment curatoriat de Sarah Hermanson Meister.

În spatele repertoriului de forme propus în fotografia lui Bill Brandt, ce decurge din nişte principii neuzitate până în acel moment, intuim o frumuseţe care nu are nimic comun cu principiile armoniei tradiţionale. Arta modernă întoarce spatele naturii şi caută înţelegerea ei în energia mişcării, creând un intermediar, ce-a de-a treia realitate, o realitate ilogică, subconştientă, susţinută de lumera aparenţelor. (Grigore Roibu)

Edward Weston, în căutarea fotografiei „pure”

Din istoria fotografiei

„Aparatul de fotografiat poate fi folosit pentru a imortaliza viaţa, pentru a reda substanţa profundă şi chintesenţa lucrului însuşi, fie el oţel strălucitor sau lumină plăpândă. Mă simt definit în munca mea şi am credinţa că abordarea imaginii fotografice înseamnă, în primul rând, realism”.
(Edward Weston – agenda de lucru)

Edward Weston – Nud

Mulţi fotografi sunt urmăriţi, pe parcursul întregii lor cariere artistice, de un singur proiect. Alţii sunt fascinaţi de tot ce le oferă observarea atentă a naturii. De-a lungul carierei sale de patruzeci de ani, Edward Weston a fotografiat un set tot mai expansiv de subiecte, cum ar fi, de exemplu, peisaje, naturi statice, nuduri, portrete, scene de gen etc. Se spune că el a dezvoltat un „tipar american” de abordare a fotografiei moderne, caracteristică Californiei, din faptul că se ​​concentra pe subiecte cu oameni și locuri din America de Vest.
Orice loc este încărcat cu o istorie, proces ce râmâne imprimat precum o amprentă caracteristică acelui spaţiu. În exerciţiul ei, ca urmare a educaţiei şi culturii vizuale primite, privirea face asocieri, încercând să descopere tot ce se ascunde în spatele formelor pe care le vedem. Studiul formelor oferă, apoi, gândirii rezultatul unei percepţii, de multe ori intuitive. Imaginea artistică este, în acest sens, o construcţie artificială de investigaţie cu ajutorul mijloacelor vizuale. Compoziţia plastică, prin intermediul imaginii obţinute cu aparatul de fotografiat, este rezultatul dorinţei de a descoperi lumea, armonia şi echilibrul, ca mărturie estetică şi expresivă a unei secvenţe din realitatea la care asistăm în calitatea noastră de martori.

„Consultarea regulilor de compoziţie înainte de a realiza o fotografie este ca şi cum ai consulta legile gravitaţiei înainte de a merge la o plimbare”, scria Edward Weston în notele sale.

Edward Henry Weston (24 martie 1886 –  1 ianuarie 1958) a fost unul dintre cei mai importanţi fotografi americani de la începutul veacului al XX-lea. În 1937 Weston a fost primul fotograf care a primit o bursă Guggenheim, iar în următorii doi ani a produs aproape 1.400 negative utilizând o cameră 8×10. Unele dintre fotografiile sale, devenite faimoase, au fost cele cu stânci şi copaci la Point Lobos, California, aproape de locul unde a trăit o mare parte din viaţa sa.
Printre artiştii pe care i-a întâlnit şi care l-au influenţat în conturarea unui stil propriu, se numără: Margarethe Mather, Johan Hagemeyer, Tina Modotti, Alfred Stieglitz, Charles Sheeler şi Paul Strand.

Weston s-a născut în Chicago, după care s-a mutat în California. A luat decizia de a deveni fotograf  la o vârstă fragedă. Frecventează Oakland Grammar School iar, în 1902, tatăl său îi face cadou un Kodak Bull’s-Eye, cameră cu ajutorul căreia începe să fotografieze parcurile din Chicago şi ferma unei mătuşi. Fotografiile sale se bucură imediat de succes, iar Institutul de Artă din Chicago îi organezează o expoziţie în anul 1903. Investeşte tot mai mult timp şi bani în pasiunea sa pentru fotografie. În această perioadă fotografiază portrete şi se instruieşte în domeniu ca propriul său mentor.

În anul 1907 se mută la Effingham, Illinois, unde se înscrie la Şcoala de Fotografie. Cursul era de nouă luni, dar Weston a terminat lucrările în doar șase luni. Școala a refuzat să-i dea o diplomă fără a plăti pentru toate cele nouă luni de curs. Weston a refuzat și s-a mutat, în primăvara anului 1908, înapoi în California.
În urma unei moşteniri, Weston avea suficienți bani pentru a-şi  permite să lucreze „full-time” ca fotograf. În anul 1911 îşi deschide propria afacere, în Tropico, numită „Micul Studio”. La întrebarea surorii sale „de ce și-a deschis studioul în Tropico şi nu în Los Angeles?”, metropolă aflată în apropiere, el a răspuns: „Surioară, am de gând să fac numele meu atât de faimos încât nu va conta unde locuiesc.”
Pentru următorii trei ani a lucrat singur, în atelierul său, unde a făcut portrete de copii și pe cele ale prietenilor lui. A câștigat premii la concursuri naţionale, a publicat mai multe fotografii și a scris articole pentru reviste de specialitate promovând stilul pictural în fotografie.

Pe 16 decembrie 1911, se naşte al doilea fiu al lui Weston, Theodore Brett, care va deveni un colaborator artistic al tatălui său și un fotograf important pe cont propriu.

Margrethe Mather și Edward Weston (Fotografie de Imogen Cunningham, 1922) Sursa foto Wikipedia

În toamna anului 1913, Margrethe Mather vizitează studioul lui Weston, datorită reputației sale în creștere și, între ei, se dezvoltată o relație intensă.

În anii următori Edward Weston dobândeşte reputaţia unui fotograf de succes. Scrie articole despre metodele sale „nonconvenţionale” de abordare a fotografiei de portret care sunt publicate în reviste cu reputaţie din SUA, cum ar fi, de exemplu, American Photography, Photo Era sau Photo-Miniature. Cu toate acestea, este tot mai nemulţumit de aspectul fotografiilor în stilul pictorialist. În perioada 1921 – 1922 începe să experimenteze tot mai mult, căutând motive abstracte, unghiuri inedite şi condiţii de expunere deosebite, în compoziţii cu fragmente de feţe umane sau nuduri, folosind ca obiectiv o lentilă convergentă.

În 1922 realizează o serie de fotografii industriale la combinatul siderurgic ARMCO din Ohio. Imaginile sale se modifică radical, devenind extrem de clare şi detaliate, o caracteristică fundamentală a fotografiei ca mijoc de expresie. O altă etapă importantă în cariera lui Weston ca fotograf o reprezintă călătoria sa în Mexic, între anii 1923 şi 1926, alături de Tina Modotti. Aici renunţă definitiv la stilul pictorialist în favoarea fotografiei „pure”, a imaginii în care textura, suprafeţele şi jocurile de lumini devin esenţiale. În anul 1924 Weston abandonează definitiv stilul „soft-focus”. Subiectele abordate sunt tot mai diverse. Nudurile, având-o ca model pe Tina, portretele inedite cu personalităţi şi scenele care înfăţişează viaţa oraşului au o modalitate proprie de interpretare a subiectului şi construcţiei imaginii.

E. Weston – Pepper No. 30, 1930 (Sursa foto Wikipedia)

În 1927 se întoarce în California, unde abordează subiecte organice cu fructe, legume şi scoici, punând accentul pe detaliu şi precizie în stilul „sharp-focus”.
Un an important, care va rămâne consemnat în istoria fotografiei, este 1932, când Weston, împreună cu alţi 10 fotografi, -şi anume Ansel Adams, Imogen Cunningham, John Paul Edwards, Preston Holder, Consuelo Kanaga, Alma Lavenson, Sonya Noskowiak, Henry Swift, Willard Van Dyke, Brett Weston-, formează Grupul f/64. Membrii grupului sunt adepţii unei estetici pure, ca modalitate de a se opune stilului pictorialist ca experiment ce încerca aplicarea în fotografie a unor metode de lucru împrumutate din pictură, ca un capriciu stilistic. Numele grupului provine de la cea mai mică diafragmă disponibilă la obiectivele camerelor fotografice de format mare.

La acea vreme New York-ul era deja un important centru cultural-artistic al Americii. Alfred Stieglitz era cea mai influentă figură din lumea fotografilor. Weston îşi dorea să mergă la New York pentru a-l cunoaşte pe Stieglitz, dar nu dispunea de suficienţi bani pentru a face călătoria. Fratele său i-a dat banii necesari pentru a merge la New York și, astfel, a petrecut 2 luni în capitala artelor americane unde a cunoscut artişti precum Charles Sheeler, Clarence H. White, Gertrude Kasebier și, în cele din urmă, pe Stieglitz. Weston a consemnat, în urma întâlnirii cu Stieglitz, cea ce acesta i-a spus: „Munca și atitudinea ta mă liniștesc. Mi-ai arătat câteva fotografii care mi-au provocat o mare bucurie. Și, pot spune, acest lucru se întâmplă rar…”

Weston a avut o serie de expoziții importante între anii 1930-1931. Primul eveniment a fost la Delphi Galley Studio Alma Reed din New York, urmat îndeaproape de un montaj la Galeria Watrous Denny în Carmel. Expoziţiile au primit recenzii foarte bune, inclusiv un articol de două pagini în New York Times. Au urmat expoziţiile de la San Francisco şi Paris.
În anul 1935 Weston se confrunta cu dificultăţi tot mai mari financiare. Închide studioul său din Carmel și se mută în Santa Monica Canyon, California, unde deschide un nou studio.
În februarie 1946 are loc retrospectiva Weston de la Muzeul de Artă Modernă din New York. El și Beaumont Newhall au selectat 313 printuri pentru această expoziție. În cele din urmă, 250 de fotografii au fost expuse, împreună cu 11 negative. Printurile au fost puse în vânzare şi, în urma evenimentului, au fost vândute 97 de lucrări cu preţul de 25 de dolari la imprimare.

8×10 a fost camera preferată a lui Edward Weston, dar era mare şi grea. Acest lucru a fost o provocare atunci când trebuia să călătorescă, fiind nevoit să găsească o cameră obscură pentru prelucrarea imaginii. În ciuda dimensiunii voluminoase a aparatul de fotografiat, Weston se lăuda cu acest proces care acum, în era fotografiei digitale, pare de necrezut (presupune fixarea trepiedul, atașarea obiectivului, deschiderea obturatorul, apoi, închiderea obturatorului, studiul imaginii de pe sticlă, realizarea setărilor corespunzătoare diafragmei și vitezei de expunere şi, în cele din urmă, scoaterea suportului pe placă). Toate aceste operaţiuni, spune Weston, îl făceau să se se concentreze asupra subiectului şi durau doar două minute și douăzeci de secunde. Weston a făcut întotdeauna „printuri de contact”, ceea ce înseamnă că imprimarea a fost exact la aceeași dimensiune ca și negativul.

Weston Beach (Sursa foto Wikipedia)

În anul 1947 Edward Weston a fost diagnosticat cu Parkinson și cariera sa artistică a fost oprită brusc de această boală. La început a căutat un asistent. Accidental, un pasionat tânăr fotograf, pe numele său Dody Weston Thompson, l-a contactat în căutarea unui loc de muncă. Până la sfârșitul anului 1948 Weston nu mai era, din punct de vedere fizic, capabil să utilizeze aparatul de fotografiat. A murit în casa sa pe Wildcat Hill, în 1958, în ziua Anului Nou. Fiii lui au împrăștiat cenușa în Oceanul Pacific, o zonă cunoscută atunci sub numele de plaja cu pietriș de la Point Lobos. Datorită influenței semnificative a lui Weston în arta americană, plaja a fost redenumită Weston Beach. După moartea sa, în contul său bancar a fost găsită suma de 300 de dolari.

Edward Weston (Sursa foto http://www.digitalcamnetwork.com)

Fotografiile cu nuduri, portrete, ardei, scoici, peisajele cu dune sau cele industriale, rădăcinile şi trunchiurile putrezite, au schimbat estetica imaginii în fotografie. Mişcarea pornită de Weston, alături de Grupul f/64, este importantă în istoria fotografiei, contribuind decisiv la definirea artei fotografice americane. Weston  a surprins în imagine magia lumii de zi cu zi. I-a indignat pe mulţi cu corpurile nud care nu se încadrau în tiparele estetice ale vremii. El căuta eleganţa liniilor, a trupului feminin cu nuanţe uneori erotice. Fotografiile sale, în special cele cu naturi statice, peisaje şi nuduri, sunt realizate cu extrem de mare precizie. Iniţial a folosit hârtie fotografică cu halogenură de argint. În Mexic a folosit platinotipia şi, întors în SUA, a revenit la hârtia cu halogenuri de argint. A fotografiat în lumină naturală obiecte neînsufleţite, minuţios aranjate, traducând realitatea care stă dincolo de obiectul aflat în faţa obiectivului. A experimentat, pentru o scurtă perioadă, fotografía color, realizând versiuni ale unor subiecte abordate anterior. Imaginile lui Edward Weston aduc la suprafaţă virtutea propriei sale dăruiri, a modului său particular de a dezvălui o atitudine faţă de viaţă.

E. Weston – Nautilus (Sursa foto Wikipedia)

Fotografia „Nud”, realizată de Edward Weston în 1925 (foto 1), a fost vândută în aprilie 2008 cu suma de 1.609.000 de dolari, iar „Nautilus”, realizată în anul 1927 (foto 7 – uneori numită „Shell”), a fost vândută pe data de 13 aprilie 2010, la o licitaţie din New York, organizată de Soterby’s, cu peste 1.000.000 de  dolari. (Grigore Roibu)

Don McCullin, fotograful care a portretizat războiul

Din istoria fotografiei

Don Mc Culin (Sursa foto: http://www.thetimes.co.uk)

În urma evenimentelor tragice din Muntenegru, gândul mi s-a îndreptat spre lumea fotografilor care şi-au riscat viaţa pentru a aduce în atenţia publicului imagini care, de multe ori, ne-au cutremurat. Într–o anumită măsură, există o legătură între fotojurnaliştii care prezintă imagini din timpul unei catastrofe şi cei aflaţi în zone de conflict. Imaginile surprinse ne înspăimântă, ne înduioşează sau ne provoacă un sentiment de compasiune faţă de semenii noştrii.

În cadrul rubricii „Din istoria fotografiei” am ales, de această dată, să vorbesc despre munca unui fotograf a cărui carieră a început în anul 1959, atunci când imortaliza imaginea societății sărace, a șomerilor şi oamenilor asupriți. Don McCullin, unul dintre fotojurnaliştii mei preferaţi, de-a lungul carierei sale a făcut ca „imaginea războiului”, dacă se poate spune aşa, să devină cunoscută opiniei publice, ridicând prin intermediul fotografiilor realizate întrebări de profunzime. Mai mult, atunci când vine vorba de fotografia de portret Don McCullin este, pentru mine, un model.  Unghiul de fotografiere, încadrarea, mesajul şi expresia oamenilor, de multe ori surprinşi în ipostaze tragice, fac personajele lui Don McCullin să fie vii.

Don McCullin – South Vietnam (Sursa foto: http://www.newyorker.com)

Veacul al XX-lea a fost unul al conflagraţiilor. Pe lângă cele două Războaie Mondiale, în multe regiuni de pe planetă au existat diverse conflicte armate. Teatrele de război, cu ororile şi nedreptăţile zguduitoare pe care le provoacă, sunt locuri unde fotojurnaliştii au reuşit să surpridă imagini dramatice, fotografii care ne-au rămas întipărite în minte prin valoarea lor de sugestie.Vorbeam într-un articol anterior despre subiectivitatea fotografiei de a fi considerată imagine artistică. Susţineam că acest raport este direct proporţional cu mesajul transmis privitorului prin intermediul imaginii respective. Mesajul unei imagini realizate în timpul unui conflict sau într-o tabără cu sinistraţi nu poate fi agreabil. Şi, totuşi, aceste imagini fascinează, ne fac curioşi şi chiar devin provocatoare în termenii succesului la public. Acesta este unul dintre multele motive care explică de ce unii fotografi aleg să mergă în aceste zone de conflict. Fotografiile lor ne arată „monştrii” care au faţă umană şi atrocităţile de care sunt în stare oamenii atunci când apar ciocniri de interese. Vorbind la modul general, fotografia se naşte din dorinţa de evidenţiere, de informaţie, delimitând o clipă din vâltoarea vieţii. Forţa fotografiei rezidă din capacitatea ei de a ridica întrebări. Multe fotografii, după publicarea lor, au reuşit acest lucru, schimbând lumea, atenţionând, avertizând sau chiar sugerând opiniei publice să ia o anumită atitudine faţă de un eveniment. Multe fotografii au rămas importante documente ale istoriei omenirii.

A fi fotograf de război nu este o meserie ușoară. Fotografia realizată în zone de conflict, războaie, revolte, revoluţii sau simple manifestaţii de stradă, are reguli stricte. În primul rând trebuie să respecte realitatea obiectivă, fără intervenţii, asta însemnând că fotografului nu îi este permis să modifice imaginea după executarea acesteia, prin colaj, adăugare sau eliminare de elemente.

DonMcCullin la deschiderea expoziţiei de la Imperial War Museum (Sursa foto: http://www.zimbio.com

Don McCullin s-a născut în anul 1935, într-un cartier sărac din Nordul Londrei. A fost un elev dificil la școală, dar a fost întotdeauna bun la pictură și desen. A câștigat o bursă la o şcoală de artă pentru juniori dar, când avea doar 14 ani şi tatăl său a murit, a fost forțat să plece pentru a-şi căuta un loc de muncă.

Prietenii săi au fost membri ai unei bande locale, pe care el i-a fotografiat şi, apoi, în 1959, a trimis imaginile la „Observer”, publicaţie care i-a oferit imediat un loc de muncă. Din acest moment, Don McCullin a devenit un „om de război”, care a călătorit permanent în locuri de conflict. După ce a servit ca fotograf RAF, în timpul serviciului militar, între 1964-1984, Don McCullin a acoperit câmpurile de luptă din Cipru, Congo, Biafra, Vietnam, Cambodgia, Bangladesh, El Salvador și Orientul Mijlociu, devenind unul dintre cei mai mari fotografi de război din istoria fotografiei.

Sursa foto: http://www.horvatland.com

O povestioară despre Don McCullin, spusă de Bill Jay (în cartea David Hrun în dialog cu Bill Jay, Editura Aqua Forte, Cluj 2013), mi-a rămas în minte, şi o voi reproduce pe scurt (fără a respecta textul din carte): În anii 1960 la Londra s-au întâlnit o serie de fotografi celebrii. Don McCullin se întorsese recent din Biafra şi cei prezenţi examinau o serie de pozitive realizate în acea zonă sfâşiată de război. Una din imagini era răvăşitoare, surprindea o tânără a cărui sâni sleiţi nu mai aveau cu ce să-i hrănească bebeluşul. „O fotografie admirabilă Don, superbă imagine” spuneau admiratorii. Don McCullin, vizibil indispus, răbufneşte furios: „Ce vedeţi superb sau admirabil aici? În timp ce noi vorbim aici, femeia aceasta chiar moare de foame în Biafra”. Acesta era Don McCullin. Un om care respecta ceea ce face, un fotograf care nu trecea nepăsător pe lângă un subiect care intra în faţa aparatului de fotografiat.

Don McCullin este autorul a mai mult de o duzină de cărți, printre care autobiografia sa „Unreasonable Behaviour” (1990) şi retrospectiva Don McCullin 2001 (ambele de Jonathan Cape). Este câștigătorul a numeroase premii, inclusiv a două premii Premier Awards from the World Press Photo iar, în 1992, primeşte titlul de Comandor al Imperiului Britanic (CBE).
Tot el este cel ce a fotografiat ruinele romane de la sanctuarul templului  Bel, al aşezării Palmyra, ca parte a unui proiect mai larg care documenta frontierele Imperiului Roman. A realizat, de asemenea, fotografii cu Maryon Park din Londra, imagini care au fost utilizate, în 1966, de Michelangelo Antonioni în filmul „Blowup”.

În ultimii ani, în plus față de activitatea sa pentru peisajul din Marea Britanie și India, el s-a concentrat asupra unor proiecte ce vizau continentul african, documentând criza SIDA din Africa de Sud, Botswana şi Zambia, acţiuni în urma cărora a apărut cartea despre „Triburile pierdute” din Etiopia. Alte publicaţii pe care le-a semnat sunt: Don McCullin în Africa (Jonathan Cape 2005) și proiectul de fotografiere a refugiaților din timpul genocidului din Darfur, în 2007. Don McCullin a fost distins, în anul 2006, cu premiul Cornell Capa Award al International Center for Photography New York pentru contribuția sa, pe toată durata vieţii, în domeniul fotografiei.
În anul 2003, Don McCullin anunţa că se dedică „ultimei piese” din lucrarea vieții sale, şi anume să „arate cea mai frumoasă parte a capacităţilor lui”. În ultimii ani, departe de războaie, McCullin a apelat la peisaj și portrete comandate. „De acum”, a spus el, „aparatul de fotografiat îl voi folosi mai mult pentru a surprinde mediul rural din Somerset”, loc fascinant, cu numeroase poveşti de dragoste, unele eşuate, unde şi-a construit o casă şi a trăit în confort cu cea de-a treia soție, Catherine și copilul lor, Max.

Don McCullin – Mama şi fiu, Bradford, 1978, Nationalmediamuseum.org.uk

În munca de fotograf a lui McCullin găsim fotografii ale copiilor care mor de foame, cadavre, imaginea iconică a unui soldat în Vietnam, fotografii cu atrocităţi care pot fi aliniate celor pornografice. „Eu am fotografiat lucruri cu adevărat înspăimântătoare, imagini care pot fi foarte dubioase, într-adevăr, puse în context greșit”, spune McCullin. „Nu pot fi obiectiv. Uneori, oamenii critică activitatea mea de jurnalist pentru că este de factură interelaţională și, prin urmare, conștient subiectivă. Ceea ce oamenii nu înțeleg întotdeauna este că atunci când te duci acolo, în zone de conflict, există șansa de a fi ucis. În acele zile m-am jucat cu viaţa mea pentru aceste fotografii…”, completează Don McCullin. „În 1968, în aparatul lui Nikon, s-a oprit un glonț, destinat lui”. (consemnează Donald Lewis Chester în Comportamentul nerezonabil, o autobiografie, 2002.)

Don McCullin – Cipru (Sursa foto: http://www.theredlist.fr)

Astăzi, fotografiile lui Don McCullin se află pe pereţii a numerose galerii de artă. Cu toate acestea, el admite faptul de a fi „ușor incomod” văzând că faptele surprinse pentru efemere ziare și reviste se află sub același acoperiș cu tablouri de Van Gogh și Rembrandt.

Pe data de 4 decembrie 2008 lui McCullin i-a fost conferit titlul onorific de doctor în Litere la Universitatea din Gloucestershire, ca recunoaștere pentru ce a realizat pe parcursul vieții sale în fotojurnalism şi, în 2011, a primit o Diplomă de onoare (Doctor în Arte), de la Universitatea din Bath.

În 2012, un film documentar al vieții sale, „McCullin”, regizat de David Morris şi Jacqui Morris, a fost lansat în cinematografe. Filmul a fost nominalizat de două la BAFTA Awards.
Vizitaţi pagina filmului pe Facebook aici.

Într-o epocă fără aparate foto digitale, McCullin a fost în imposibilitatea de a verifica fotografiile sale. „Eu compun imaginile. Imaginile au fost imprimate în mintea mea din momentul în care le-am luat şi rătăcesc în creierul meu în orice moment din zi sau din noapte”, conchide Don McCullin.
(Grigore Roibu)

Explorarea subconştientului în fotografiile lui Man Ray

Din istoria fotografiei

Man Ray, 1934

După întâlnirea avută ieri, o dată cu lansarea albumului „Peştera Ponorâci – Ciclovina cu apă”, cu fotografia de peşteră, ce face trimitere la o lume subterană, tainică şi misterioasă, cea a cavernelor, fără să vreau şi fără o legătură cu ceea ce voi prezenta în cele scrise mai jos, gândul mi-a fugit spre un fotograf a cărui muncă s-a îndreptat spre lumea neexplorată, cea a misterelor şi visului. În acest fel mi-am îndreptat atenţia spre Man Ray, pentru a prezenta un nou nume, aşa cum am promis, Din istoria fotografiei.

Până de curând, contribuția lui Man Ray în istoria artei moderne a fost trecută cu vederea, acum este considerat unul dintre cei mai importanţi, şi totodată mediatizaţi, artişti din veacul al XX-lea. Dacă opera unui artist place sau nu este ceva relativ şi puţin important. O imagine fotografică comunică realitatea specifică unui moment, cel al expunerii. Nu o să vorbesc despre legătura fotografiei cu realitatea în acest articol deoarece acest subiect merită a fi tratat pe larg. Importanţa acestor prezentări, adresate iubitorilor fotografiei, este de a convinge de necesitatea explorării şi descoperirii operei marilor fotografi. Imaginile lor au făcut că fotografia să devină o artă în sine şi dacă fotografiile dumneavoastră în urma căutărilor pe care le faceţi vor fi mai bine compuse sau vor ascunde în spatele imaginii un mesaj, poate nu neapărat agreabil, probabil, aceste articole şi-au atins scopul.

Încă de la început, trebuie precizat faptul că personalitatea lui Man Ray (născut Emmanuel Radnitzky, 27 august 1890 Philadelphia – 18 noiembrie 1976 Paris) începe cu o „problemă”, cea de a nu putea fi clasificat ca artist aparţinând unui singur gen plastic. A fost, pe de o parte pictor, fotograf, regizor, grafician şi a realizat filme experimentale sau a construit instalaţii şi asamblaje şi, în acelaşi timp poet, eseist şi filosof, o personalitate tipică modernismului pluralist şi amestecului de genuri prin tot ceea ce a făcut.

Ca pictor, scriitor, sculptor, fotograf şi regizor, Man Ray este cunoscut pentru asocierea cu grupul suprarealist francez din Paris, în anii 1920 – 1930, în special pentru imaginile sale extrem de inventive și neconvenționale fotografice. Operele pictorilor suprarealişti sunt mărturie a căutărilor unor terenuri neexplorate, a unei lumi care nu a mai fost reprezentată, o lume care trebuie descoperită prin revoluţia mentală ai cărei moştenitori suntem încă şi astăzi.

Lucrările sale înnoitoare și abstracte „sparg” aşa-zisul academism modern care aduce demersul artistic la rezolvarea problemelor formale. Folosind metoda solarizării, sau „rayografiei” -denumire inspirată de propriul nume dată „fotogramei”-, și al colajului, tehnici create sub impresia conexiunilor sale cu artiștii suprarealiști, aceste explorări experimentale i-au adus lui Man Ray recunoaștere mondială. Numeroasele portrete fotografice ale artiștilor contemporani au rămas mărturie a vieții culturale din Parisul anilor 1920. Lucrările lui Ray sunt asemenea unui chestionar asupra comportamentelor formale care reintroduc dimensiunea critică.

Object to Destroy (1964) – reconstrucţie (Sursa Wikipedia)

Cel mai mare conflict a lui Man Ray a fost lupta lui, pe tot parcursul vieții, cu o formă de expresie care reprezenta, în concepţia sa, „un nou tip de realitate”, o lume proprie, şi anume fotografia. Fotografia lui de modă este atât de dinamică de parcă vrea să sară din bidimensinalitatea paginii. Nudurile lui reușesc să fie senzuale, dar, cu toate acestea, râmân obiecte culturale experimentale supuse transformărilor existenţiale şi sociale. Prezentul suprem, o altă obsesie modernistă, ca un „certificat de prezență” în definiția Roland Barthes, întruchipa valoarea de moment. În 1966 Man Ray afirma: „Un aparat de fotografiat nu face singur o imagine. Pentru a face o fotografie, ai nevoie de un aparat de fotografiat, un fotograf și, mai presus de toate, un subiect”.

Primul Război Mondial a marcat triumful mașinii şi al tehnologiilor. Generația de artiști de după Primul Război Mondial se confruntă, pentru prima dată, cu ororile unei conflagraţii. Maşinile serveau morţii. Dada-ismul este un produs al dezamăgirii Primului Război Mondial, artiştii simţind că civilizaţia şi tehnica au împins omenirea spre măcel şi teroare. Vrând să răspundă absurdului prin absurd, artiştii își manifestau revolta mai curând prin provocare, decât prin idei estetice. Când războiul s-a terminat oameni au vrut să devină ei înşişi maşini. În epoca mașinii, fotografia a fost văzută ca un proces de fabricație a unor adevăruri obiective, curățate de subiectivitate și emoție. „Suprarealismul este credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii”, spunea André Breton. Pentru Man Ray, camera nu a fost o „mașină” care surprinde pur şi simplu realitatea obiectivă, pentru a face documente. Obiectivul aparatului de fotografiat s-a transformat în instrument de laborator destinat explorării viselor, inconştientului, dorințelor și a minţii. „El a fost un rebel în mediul fotografic descoperind, aproape fără efort, toate aceste moduri de a surprine imagini pe care nimeni nu le-a gândit înainte. Și erau atât de perfect, în ton cu momentul dadaismului şi suprarealismului” („Documents for Artists”, Genius of Photography)

Man Ray (Sursa foto Wikipaintings)

Privind aproape ca într-un film, fotografia de mai sus demonstrează interesul lui Man Ray pentru arta cinematografică. Ochii modelului rimelaţi, uitându-se în sus, provoacă privitorii să se întrebe: „Unde este sursa de suferinţei?”. În realitate, modelul este un manechin de modă cu mărgele de sticlă drept lacrimi pe obraji. Man Ray explorează interesul pentru real și ireal în dorinţa de a contesta sensul fotografiei.

Jean-Auguste-Dominique Ingres / Man Ray

Inspirat de pictura lui Jean-Auguste-Dominique Ingres, „Marea Odaliscă”, Ray o foloseşte pe Kiki de Montparnasse, purtând un turban, pentru a transforma corpul femeii într-un instrument muzical, jucându-se cu ideea de obiectivare a unui corp animat. De-a lungul carierei sale Man Ray a fost fascinat de juxtapunerea un obiect cu un corp de femeie. Lucrările lui Ingres au fost admirate de mulți artiști suprarealişti, inclusiv Ray, pentru reprezentarea figurilor distorsionate de sex feminin. Această imagine (din dreapta) este una dintre cele mai mediatizate fotografii ale lui Man Ray.

Între anii 1904 – 1909 îl găsim pe Emmanuel la Liceul de băieți din Brooklyn, unde s-a evidențiat la materiile artă și desen tehnic. În acei ani vizita muzeele locale de artă, unde a studiat operele vechilor maeștri. După absolvire, a primit o bursă pentru a studia arhitectura la Universitatea Columbia. Spre dezamăgirea părinților, el a preferat să se ocupe cu pictura. A devenit un mare admirator al artei contemporane de avangardă, mai ales al maeștrilor moderniști europeni, cum ar fi, de exemplu, Rodin, Cézanne, Brâncuși sau Picasso, ale căror lucrări le-a văzut, pentru început, la „Galeria 291” a lui Alfred Stieglitz sau la Galeria Macbeth. Între anii anii 1908 – 1912 asistă sporadic la unele lecții de la National Academy of Design și Art Students League din Manhattan, neputându-se adapta metodelor conservatoare de predare de acolo şi, începând din 1912, urmează cursurile de la Modern School of New York Ferrer Center.

În 1916 expune primul obiect pre-dadaist intitulat „Autoportret”. Împreună cu Marcel Duchamp și Francis Picabia întemeiază secția new yorkeză a mișcării dadaiste, editând primul și unicul număr al revistei „Dada la New York” (1920).

Pe data de 14 iulie 1921 pleacă la Paris, fiind întâmpinat de Marcel Duchamp. Este prezentat grupului suprarealist format din Louis Aragon, André Breton, Paul Éluard, Gala Dali, Théodore Fraenkel, Jacques Rigaut şi Philippe Soupault. Se mută în cartierul Montparnasse, unde o întâlneşte pe cântăreața și modelul Alice Prin, cunoscută sub numele de Kiki de Montparnasse, care devine subiectul a numeroase fotografii şi filme experimentale. Începând din anul 1921 i s-au comandat sute de portete și lucrări cu scop comercial pentru revistele de modă Vogue, Vu, Harper’s Bazaar și Vanity Fair.

Începând din 1925, alături de Jean Arp, Max Ernst, André Masson, Joan Miró și Picasso, expune în expoziția suprarealiștilor, unde îşi prezintă una din operele celebre, „Metronome” (Object to Destroy). În anul 1940, cu câteva zile înainte de ocuparea Parisului de către armata germană, Man Ray pleacă la Lisabona, în compania lui Salvador Dali și, apoi, ajunge la New York, unde, în 1946, la Beverly Hills, se căsătoreşte cu Juliet Browner.

Reîntors în Franța, în 1951, s-a dedicat picturii. Moare în anul 1976 fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse. Pe mormântul său se poate citi epitaful: „Unconcerned, but not indifferent” („Detașat, dar nu indiferent”). Arhivele sale au fost donate Muzeului Național Francez de Artă Modernă de la Centrul Pompidou din Paris.
(Grigore Roibu)
Surse biografice: Wikipedia, Wikipaintings, Man Ray Trust