Istoria ceramicii de Rouen

Artă, ştiinţă, lux

Articol preluat de pe Cotidianul.ro

Istoria faianţei de Rouen se întinde pe aproape 300 de ani, din secolul al XVI-lea până în anii 1850.

De-a lungul timpului, tipurile de decor s-au schimbat în funcţie de descoperirile tehnice, dar şi de mode, de evoluţia gustului. La Rouen s-a produs mai ales cermamică decoraă la temperaturi înalte. Decorul pictat pe biscuit era acoperit cu un email pe bază de staniu, care îi dădea culoarea albă. Arderea se făcea la aproape 1.000 de grade, temperatură la care rezistă numai cinci culori: albastrul, roşul, galbenul, verdele şi violetul spre brun. Centrul de la Rouen îşi datorează dezvoltarea şi faima nu numai pictorilor şi faianţarilor talentaţi, dar şi faptului că pământul argilos din zonă era de foarte bună calitate. În plus, oraşul era situat pe Sena, ceea ce facilita schimburile comerciale şi transportul, şi exista o clientelă formată din nobili bogaţi.

Ceramică s-a produs la Rouen încă din perioada galo-romană, dar importanţa localităţii a crescut în jurul anului 1526, când s-a instalat aici atelierul lui Masseot Abaquesne, considerat mult timp primul creator francez de faianţă care a produs plăci cu email stanifer, ce permiteau o cromatică variată. În 1542, Abaquesne a creat primul paviment pentru Galeria Psyche a Castelului din Ecouen, proprietate a conetabilului Anne de Montmorency. Compus din plăci pătrate, decorate cu arme, blazoanele conetabilului şi cu devizele lui şi ale soţiei sale, Madeleine de Savoie, el poate fi văzut astăzi în două fresce istoriate păstrate la Castelul Chantily.

Un al doilea paviment, decorat cu groteşti, a fost destinat apartamentului de la primul etaj al aceluiaşi castel şi a fost realizat între 1549 şi 1551.

Şase ani mai târziu, Abaquesne primea o comandă pentru capela castelului lui Claude d’Urfé, de lângă Saint-Etienne, ambasador al Franţei la Roma şi preceptorul copiilor regelui.
Atelierul producea şi o mare cantitate de vase de farmacie, cu decor inspirat din modelele ceramicii de Anvers. Piesele din această serie sunt decorate cu figuri caracteristice, cu nuze cărnoase şi pomeţi înalţi.
După moartea lui Abaquesne, activitatea manufacturii a continuat câţiva ani sub conducerea văduvei sale şi apoi a fiului lor, Laurent Abaquesne.

Monopolul manufacturii din Rouen

După o perioadă despre care nu se ştie mai nimic, manufactura a reînviat graţie lui Edmé Poterat.

În 1644, Anna de Austria, regenta Franţei, i-a acordat lui Nicolas Poirel privilegiul exclusiv de a face, în „provincia Normandia, tot felul de vase de faianţă albă şi acoperită cu emailuri de toate culorile”. Manufactura a fost instalată la Elbeuf, în cartierul Saint-Sever, pe râul stâng al Senei, pentru a evita riscurile de incendiu în oraş. Poirel i-a încredinţat conducerea lui Edmé Poterat, care a şi devenit proprietarul ei în 1656. S-a format o adevărată dinastie, activitatea prosperă a manufacturii fiind continuată de cei doi fii ai lui Poterat, Michel şi Louis.
Poterat a adus muncitori din Nevers, la acea vreme cel mai important centru de ceramică franţuzească, dar şi din Olanda. Primele produse adoptă decorul şi formele italiene, mai ales piesele albe de Faienza, foarte la modă în anii 1580-1620. Decorul se limitează la un motiv în două culori, albastru şi galben, pe una sau pe două părţi ale piesei albe.

În 1673, Louis Poterat obţine privilegiul de a fabrica porţelan. Rouen realizează astfel primele porţelanuri franţuzeşti în pastă moale, cu 20 de ani înaintea manufacturii de la Saint-Cloud. În ultimul sfert al secolului al XVII-lea, producţia lui Poterat se diversifică şi se adaptează modei decorurilor chinezeşti, în camaieu albastru. Reinterpretând motivele porţelanului albastru şi alb din China, s-au creat imagini convenţionale reluate iar şi iar, cu siluete longiline, cu femei la plimbare, demnitari la paradă sau mici peisaje ceţoase cu pagodă. Fraţii Poterat au creat şi decoruri marmorate, cu alb, violet, albastru şi galben, care imitau pietrele dure.

De la farfurii la piese de lux

Privilegiul Poterat se termină în 1698, făcând astfel loc concurenţei. Au apărut pe malul stâng al Senei 18 manufacturi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Încă de la sfârşitul veacului al XVII-lea, la Rouen începuse să se formeze un repertoriu decorativ original, pornind de la lambrechin, un element de formă triunghiulară, moştenit desigur tot din decorurile chinezeşti, cele ale stilului Wanli (1573-1620). Originea cuvântului urcă în Evul Mediu, derivând din cuvântul flamand „lamperkijn” (văl mic), ce desemna vălul căştilor cruciaţilor menit să-i apere de soare şi apoi pe acela purtat de nobili în turniruri şi la curtea ducilor de Bourgogne. Mai întâi în formă primitivă, riguroasă, în primii ani ai veacului al XVIII-lea, faianţarii transformă motivul în broderii strălucitoare, împodobindu-l cu ghirlande, flori, coşuri cu flori, frunze de acant, pandantive…

Pictat cu albastru pe fondul alb şi repetat simetric pe toată piesa, decorul este orientat către centru, unde se află un motiv pe care îl pune în valoare, fie că este vorba despre un blazon, despre o scenă chinezească sau despre un coş cu flori. Lambrechinul are multe asemănări cu ornamentele marchetăriei Boulle. Simbol al prestigiului manufacturilor de la Rouen, el va fi imitat şi la Lille, Saint-Cloud, Paris, Nevers, Strasbourg şi Delft.

Încurajaţi de progresele tehnice şi de construcţiile somptuoase ale lui Ludovic al XIV-lea, faianţarii din Rouen se specializează în producerea unor piese de forme şi cu destinaţii diverse, inspirate de multe ori din orfevrerie, încercând să acopere toate domeniile, de la piesele pentru masă – farfurii, platouri, solniţe, cutii pentru condimente etc. – la cele pentru toaletă, cum ar fi suporturi pentru peruci, savoniere, borcane pentru farduri, perii, sau pentru birou – călimări, ştergătoare pentru peniţe…
Sunt preferate unele forme, cum ar fi cutia pentru condimente cu trei braţe, ulciorul pântecos, ibricul cu toartă încovoiată, numit în secolul al XIX-lea şi ibric-cască.

Fragilitatea, fineţea decorului şi preţurile ridicate făceau din faianţele de Rouen piese de lux, la fel de preţioase ca acelea de orfevrerie. Cei mai bogaţi comandau piese pur decorative, cu blazoanele lor, pe care le expuneau în vitrine ale căror uşi se deschideau numai în zilele de primire.

Până în secolul al XVIII-lea, fabricarea culorii roşii reprezenta o dificultate pentru faianţarii francezi. În 1708, Denis Doriot, din Rouen, începe să folosească aşa-numitul „bol de Armenia”, o argilă foarte fină folosită în Orient, un nisip feruginos uşor de folosit, care în funcţie de temperatura de ardere dă tonalităţi de la ocru la vemillon. Din 1710, procedeul este folosit pe scară largă, roşul alăturându-se albastrului în motivele decorative, mai ales la flori. Ocrul nielat, constând în volute negre desenate pe un fond ocru şi aplicate pe email alb, este una dintre inovaţiile faianţarilor de la Rouen. Asociat adesea decorului în albastru şi roşu, era folosit numai pentru piesele foarte preţioase, care au devenit astăzi cele mai scumpe, dar şi cele mai căutate de colecţionari. Această producţie a durat numai 10 ani, între 1720 şi 1730. Decorul se desfăşoară pe suprafeţe plane, platouri, farfurii, dar şi pe alte forme. Amoraşi, pictaţi în degradeuri de albastru, bachanale, jocurile copiilor sunt motive folosite pentru această categorie de piese.

Decorurile policrome aparţin mai ales secolului al XVIII-lea. Prima piesă în care apare şi verdele este datată 1702, iar a doua 1708. Aceasta din urmă era decorată cu o scenă prezentând-o pe „Venus veghind somnul lui Amor”. Tehnica celor cinci culori este stăpânită la Rouen abia din 1720, când apar decoruri elaborate, cu ghirlande, mascaroni, arabescuri…

Între 1720 şi 1750, stăpânirea policromiei, a tehnicii mulajului şi a coacerii pieselor de mari dimensiuni a permis producerea la Rouen a unei ceramici de artă. Pictorii au realizat adevărate tablouri pe suprafaţa unor piese excepţionale, destinate locuinţelor elegante.
Este epoca de aur a faianţei de Rouen, marcată de tururi de forţă tehnice, ca în „Sferele celeste şi terestre”, pictate de Pierre II Chapelle în 1725 şi aflate astăzi la Muzeul Ceramicii din oraş. Pictorii în faianţă se inspiră din gravuri după pânzele marilor maeştri. Numai trei artişti îşi semnează operele: Pierre Chapelle, tatăl şi fiul, Pierre Leleu şi Claude Borne. Se remarcă şi un „Maestru al muzelor”, cum a fost numit, autorul unei coloane monumentale rocaille, pictată cu scene reprezentându-i pe Apolo şi Muzele.

Decoruri fanteziste, împrumutate din artele chineză, japoneză sau indiană, duc la apariţia unor scene cu personaje vesele, cu fructe tentante şi flori gigantice, cu păsări şi animale fantastice. La mijlocul secolului al XVIII-lea, liniile contorsionate ale cochiilor au ora lor de glorie, putând fi găsite fie singure, fie în asociere cu scene galante. Ultimul succes al faianţei de Rouen, cornul, derivat din cornul abundenţei, revarsă flori, amintind şi de motivele japoneze. Din el ies buchete de margarete, care se înlănţuie în jurul piesei, pe care sunt pictaţi papagali sau păsări stilizate cu cozi lungi. Între 1740 şi 1770 este epoca de maximă înflorire a manufacturilor din Rouen.

Pe piaţa de artă, faianţa de Rouen este foarte căutată, mai ales că numărul pieselor de primă mână este destul de mic, multe aflându-se deja în muzee specializate. Preţurile variază, de obicei, între 1.000 şi 13.000 de euro, uneori mai mult, în funcţie de raritatea şi calitatea piesei.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Ceramica, meşteşugul celor iniţiaţi

Primele manifestări ale artei focului, pe teritoriul României

Ceramica, până în veacul al XX-lea, a avut, în principal, funcţii utilitare şi rituale. La început, meşterii nu cunoşteau roata olarului, dar erau foarte îndemânatici la modelarea şi coacerea lutului. Arta pictării ceramicii în alb – negru – roşu, cu modele de o mare frumuseţe şi originalitate, s–a răspândit pe un teritoriu mai întins decât România de azi şi s–a perfecţionat timp de aproape 2.000 de ani.

Ceramica nu trebuie privată de ceea ce este cu adevărat şi anume un produs aparent local şi „autohton”. Putem vorbi de caracterul „internaţionalist” al ceramicii atunci când ne gândim la „suratele” sale, la fel de banale şi indispensabile, materiile prime din care este constituită.
Am vorbit în articolele precedente despre culturile vechi, mai ales din Asia, şi despre relaţia dintre om şi lut ca o „tovărăşie” constantă care a marcat evoluţia omenirii. Acum 5.000–6.000 de ani, între Carpaţi şi Nipru, timp de aproape un mileniu, a înflorit o remarcabilă cultură neolitică. Uneltele rudimentare arată că traiul acelor oameni era simplu, dar ceramica pictată pe care ne–au lăsat–o drept mărturie a ajuns la un nivel de rafinament şi originalitate rămas de neîntrecut. O ştire în presa ucraineană menţiona că printre problemele ridicate la întâlnirea dintre preşedinţii Ucrainei şi României, pe lângă chestiunea Canalului Bâstroe şi cea a Insulei Şerpilor, a fost şi cooperarea în problema Cucuteni–Tripolie.

Olăritul este un meşteşug care presupune îndemânare şi cunoştinţe despre procesul tehnologic al preparării lutului, arderii şi decorării. Olarii se aşezau, de obicei, în zone apărate de pericolul invaziilor, în regiunile deluroase sau muntoase, foarte rar în zonele de câmpie. O condiţie necesară era proximitatea carierelor de lut şi a pădurilor, de unde olarii luau lemnul necesar arderii vaselor. Un ţăran nu ştie şi nu poate face oale când are nevoie, deoarece tehnologia făuririi obiectelor ceramice presupune cunoaşterea unui proces tehnologic etapizat. Circulaţia omului specializat care produce obiecte ceramice asigură uniformitatea formelor şi al decoraţiilor. Tot el are răbdarea frământării lutului, are ştiinţa de a căuta materia primă potrivită, ştie cum să învârtă roata, să–şi manipuleze materialul, să citească temperatura cuptorului, are simţul de a introduce aer în cuptor care să dea un colorit anume pastei coapte, folosind arderea reducătoare sau oxidantă. Când aveau piaţa acoperită şi cererea se atenua, ori apar alte motivaţii, meşterii se deplasau în alte regiuni geografice pentru a–şi asigura bunăstarea. Un olar putea subzista fără a practica agricultura şi vânătoarea. Produsele lui erau accesibile şi indispensabile vieţii cotidiene, aşadar mereu cerute. Olarul, din acest punct de vedre, nu este neapărat un artist: zgârie, împunge şi de aici ies linii sau impresiuni de o simplitate dezarmantă. Meşterii s-au grupat în bresle şi, apoi, în centre de olărie, care există şi acum. Toată această evoluţie a facilitat şi a transmis până în contemporaneitate o modalitate de exprimare artistică bazată, pe lângă abilităţile creative, pe cea a meşteşugurilor.

Ceramica este pentru arheologi extrem de importantă, fiind artifactul pe baza căruia au fost definite grupele culturale cunoscute până în prezent precum şi ariile lor de răspândire. Prin intermediul fragmentelor de ceramică pot fi surprinse legături interculturale sau mişcări de populaţii în anumite spaţii geografice. Pe baza studiului ceramicii pot fi depistate centrele de olari ce pot da informaţii despre viaţa cotidiană a unei epoci: nutriţie, viaţă religioasă şi ritualuri (vasele pentru libaţii sau de ofrandă, vasele antropomorfe şi zoomorfe). Calitatea ceramicii poate constitui un element în departajarea indivizilor din punct de vedere al statutului social. Gustul artistic sau lipsa lui, atunci când este vorba de forme ceramice, motive sau tehnici decorative utilizate, poate indica deosebiri în ceea ce priveşte prosperitatea unei comunităţi. Descrierea ceramicii (ca şi tipologia ei) trebuie să fie obiectivă şi precisă, pentru a putea fi uşor înţeleasă. Este un deziderat care însă nu a fost atins datorită faptului că nu există un limbaj comun acceptat şi respectat. O altă serie de confuzii provine în urma înregistrărilor superficiale de pe săpăturile arheologice. De cele mai multe ori autorii rapoartelor arheologice se mulţumesc să facă aprecieri generale asupra caracteristicilor ceramicii, astfel încât nu există statistici propriu–zise care să poată face obiectul unei analize. O împărţire a ceramicii pe diverse culturi are, aşadar, un grad ridicat de subiectivitate. Culturile ceramice de pe teritoriul României au fost, la rândul lor, studiate şi catalogate. În cele care urmează voi încerca să prezint o parte dintre aceste culturi ceramice.

Cucuteni este o comună din judeţul Iaşi, unde săpăturile arheologice efectuate între anii 1885 şi 1910 au scos la iveală vestigii neolitice datând din anii 4.000–3000 î.Hr.
Cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nord–est–ul Munteniei, sud–est–ul Transilvaniei şi Basarabia caracterizându–se printr–o ceramică de foarte bună calitate din punct de vedere tehnic, bogat şi variat pictată.
Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, găsindu–se unele asemănări, destul de pregnante, între aceasta şi cea aparţinând unei culturi neolitice din China. Cea din urmă şi–a făcut apariţia însă, după o distanţă de timp foarte mare, circa un mileniu faţă de cea aflată între Carpaţi şi Nipru.

Una din caracteristicile predominante a ceramicii Cucuteni este decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii. Este, poate, una dintre cele mai cunoscute culturi datorită figurilor feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice. De exemplu, Hora de la Frumuşica, efigia Muzeului din Piatra–Neamţ, este una din capodoperele culturii Cucuteni. A fost descoperită în anul 1942 pe „Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, judeţul Neamţ. Piesa ceramică constă într–un suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă într–o horă. Meşterul a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, folosind decupări ovale, pe două registre. Modelajul şoldurilor exprimă clar feminitatea personajelor conferind ritm ansamblului şi dând impresia de rotire. Invocarea soarelui şi apei, ca elemente care aduc belşugul grânelor, este accentuat cu ajutorul decorului dispus în elipse pictate cu alb, pe fond roşu.
Alte vase rituale celebre, descoperite pe teritoriul României, sunt cele numite: Soborul zeiţelor – descoperit în anul 1981, în situl multistratificat de la Poduri–Dealul Ghindaru, judeţul Bacău şi Vasul cu colonete – descoperit la Izvoare, Piatra–Neamţ.
Dincolo de dimensiunea estetică, aceste obiecte închid în sine o lume de simboluri (cum ar fi cel al spiralei, reprezentativ în spiritualitatea comunităţilor străvechi), care se îmbină cu abilitaţi tehnologice ce au contribuit la denumirea pieselor ca fiind capodopere, devenite azi exponate de referinţă pentru eneoliticul european.

Manifestările culturale de tip Starčevo-Körös-Criş sunt în general considerate ca făcând parte dintr–un mare complex al neoliticului timpuriu răspândit în Tesalia, Macedonia, Bulgaria, fostul teritoriu al Yugoslaviei, România şi Ungaria.
Figurinele cu aspect geometric sunt compuse din planuri volumetrice simple şi geometrice.
O dată cu Epoca Bronzului, pe continentul Europei, în mileniul al III–lea î.Hr, societatea se divizează în războinici şi meşteşugari. Datorită bogăţiei acumulate din partea unei categorii a societăţii, au început să fie produse bunuri de lux.
Figura feminină primeşte o valoare magică şi caracter divin.

Cultura Boian este cunoscută pe teritoriul României ca aparţinând spaţiului geografic din Muntenia, până în Valea Jiului, în Dobrogea, sud–vest–ul Moldovei şi sud–est–ul Transilvaniei, extinzându–se spre sud, până la Marea Egee. În Bulgaria, cultura este cunoscută sub numele de Mariţa. Din punct de vedere al datării, cultura aparţine Neoliticului mijlociu şi parţial este contemporană cu Hamangia.

Cultura Cernavodă datează de la sfârşitul eneoliticului şi acoperă mileniul al IV–lea î.Hr, fiind situată în Dobrogea, la Cernavodă şi Dealul Sofia, aflat pe malul drept al Dunării. Prin elementele caracteristice pe care le prezintă, Cultura Cernavoda încheie o etapă majoră a evoluţiei culturale şi marchează tranziţia de la neolitic la epoca bronzului.

Cultura Vădastra (5000–3500 î.Hr) se află la interferenţa a două mari arii culturale străvechi: Boian şi Vinga. Originalitatea culturii Vădastra se manifestă atât în formele ceramice, cât şi în ornamentaţia acestora, folosind o tehnică mai rară: incizie–excizie.
Obiectele sunt construite prin metoda ridicării cu mâna a unor fâşii de lut, lipite unele de altele cu pastă din argilă, iar motivele decorative predilecte sunt: spirala, meandra şi dinţii de lup. Piesele sunt decorate prin şănţuleţe incizate în masa ceramică umplute cu barbotină de caolin, folosită drept angobă.

Fenomenul Monteoru este unul dintre cele mai bine cercetate momente din epoca bronzului de la Nord de Dunăre, dar acest lucru nu a însemnat şi elucidarea tuturor necunoscutelor. O problemă încă nesoluţionată o constituie originea culturii. Cultura Monteoru se formează în Muntenia colinară de nord şi nord–est şi se întinde rapid în Moldova de Sud (inclusiv la est de Prut). Are puncte în care se dezvoltă şi în interiorul arcului carpatic. Materialul ceramic descoperit este reprezentat, în principal, prin cel de uz, caracterizat de o pastă în care s–a adăugat ca ingredient calcar pisat.

Cultura Tei se formează în Muntenia (mai mult în zona de câmpie), fără a se extinde în Bărăgan. S–au descoperit numeroase urme ale culturii Tei şi în Bulgaria, precum şi în zonele de sud–sud–est a Transilvaniei. Obiectele aparţinând ceramicii fine sunt decorate cu motive realizate în tehnica împunsăturilor succesive, cu motive liniare sau în formă de „S” culcat, dispuse în registre verticale sau orizontale, iar motive romboidale sunt tratate independent. Această categorie de vase prezintă în interiorul, dar mai ales în exteriorul lor, suprafaţa netezită şi, mai ales, lustruită. Motivele ornamentale incizate prin împunsături succesive au fost umplute cu pastă de culoare albă.

Cultura Wietenberg s–a dezvoltat în centrul Transilvaniei. La maturitate va ocupa culturile extra carpatice situate în sud–est–ul acesteia. Provine din cultura Coţofeni şi preia stilul ceramicii decorate cu măturica, având şi unele influenţe Schneckenberg. Culoarea variază între brun închis şi negru. Decorul constă în linii verticale, paralel incizate, benzi haşurate sau umplute cu cerculeţe, puncte şi triunghiuri.

Cultura Tisa s–a dezvoltat în perioada eneoliticului timpuriu în bazinul mijlociu şi superior al Tisei, iar spre rǎsǎrit s–a extins în Vest–ul României (Crişana şi Banat). Cultura Gumelniţa se formează pe fondul culturii Boian, dar are şi o componentă a culturii Mariţa, din Sud–Est–ul Bulgariei, a cărei ceramică pictată cu grafit constituie una din trăsăturile caracteristice a ceramicii gumelniţene. Ceramica este în special neagră şi uneori de culoare brun (rar roşu–cărămiziu). Ambele categorii sunt patinate, având forme şi decoruri variate, acestea din urmă incizate în relief şi barbotinate sau pictate cu grafit. Întâlnim şi o categorie mai rară, pictată tricrom, după arderea vasului în cuptor. Tot acum îşi fac apariţia primele vase de tip askos şi rhyton, ca urmare a legăturilor cu sud–ul egeo–anatolian. Plastica mică aparţinând acestei culturi este extrem de bogată, variată şi are o specificitate aparte. Numeroase sunt vasele antropomorfe, zoomorfe sau antropo–zoomorfe, dar şi compoziţiile care îmbină diverse elemente tematice, toate obiectele, împreună cu statuetele, fiind legate de manifestări cultice ale populaţiei. În acest sens, un exemplu este Zeiţa de la Vidra sau Venus de la Vidra, considerată capodopera culturii Gumelniţa.

Cultura Hamangia este o cultura neolitică, din mileniul al IV–lea până în cel de–al II–lea î.Hr, care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Histria, Dobrogea, astăzi satul Baia, judeţul Tulcea. Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populaţie venită din Anatolia. Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea, cunoscând o lungă perioadă de înflorire, care s-a prelungit până la naşterea variantei pontice a culturii Gumelniţa, influenţând–o şi pe aceasta.
În cadrul figurinelor din ceramică avem două tipuri de idoli: idoli reprezentaţi în picioare şi cei în poziţie şezândă. Se consideră ca reprezentativă pentru această cultură statueta unui bărbat în poziţie şezând, denumită „Gânditorul”, descoperită la Cernavodă. Gânditorul de la Hamangia nu este singura statuetă de acest tip cunoscută, dar a ajuns să fie una dintre cele mai mediatizate lucrări, din perioada neolitică, descoperită pe teritoriul României.

Cultura Sabatinovka-Nouă-Coslogeni din Moldova de Nord şi centrală penetrează până în Transilvania de Est. În a doua fază, unele din grupurile acestei culturi se retrag din Transilvania sub presiunea culturilor care produc hallstattizarea. Cultura Otomani se formează pe fondul cultural Baden şi cel al ceramicii decorate cu măturica. Iniţial a ocupat spaţiul dintre Apuseni, Mureş şi Tisa. Ulterior s–a deplasat pe teritoriile de la Vest de Tisa (în Ungaria se numeşte Fuzesabony). Cultura Otomani aparţine epocii bronzului (secolul al XIX–lea şi al XIII–lea î.Hr.), fiind denumită după numele comunei Otomani, judeţul Bihor, unde au fost descoperite primele aşezări aparţinând acestei civilizaţii.

În Epoca Fierului pătrund pe teritoriul actual al României obiectele lucrate la roată, prin zona Mehedinţiului, în secolul al V–lea î.Hr. În cea de-a doua epocă a fierului, cuprinsă aproximativ între anii 400 î.Hr. şi 100 d.Hr. se dezvoltă latene–ul dacic.
Ornamentica ceramicii latene–ului dacic este destul de bogată, în linii mari distingându-se două stiluri: stilul reliefului (prin brâie alveolate dispuse vertical şi orizontal, butoni conici, cilindrici şi rotunzi) şi stilul inciziei (cu ajutorul liniilor drepte, valul, punctul sau „brăduleţul”, executate cu pieptenul – acestea din urmă începând cu anul 106 d.Hr, când Dacia devine provincie romană).
Prima epocă a fierului, Hallstatt (1200–300 î.Hr.), a fost confirmată prin descoperirile efectuate pe teritoriul a 27 localităţi aflate pe întreaga Vale a Mureşului (între Deda şi Luduş), în Câmpia Transilvaniei (Band, Căpuşu de Câmpie, Ţipelnic) şi în Podişul Transilvaniei (Bahnea, Gogan, Senereuş, Chendu, Sângeorgiu de Pădure, Sighişoara, Criş, Saschiz).

Cucerirea romană înglobează formele existente, peste care aduce formele mediteraneene, creând o artă de tip roman provincial.
Civilizaţia La Téne se manifestă în cea de a doua perioadă a epocii fierului, fiind denumită după localitatea cu acelaşi nume din Elveţia, unde au fost făcute primele descoperiri ale acestei culturi.
Pe teritoriul României, perioadă a doua a fierului a fost numită La Téne dacic (300 î.Hr.–106 d.Hr), fiind bine reprezentată prin vestigii descoperite pe teritoriul a 28 de localităţi unde s–au găsit unelte, arme, vase, podoabe etc.
O componentă caracteristică a ceramicii lucrate cu mâna este apariţia, încă din perioada de început, a două forme de vase: ceaşca cu toartă sau aşa zisa „ceaşcă dacică” şi farfuria cu picior sau „fructiera” – forme ce s–au menţinut pe tot parcursul civilizaţiei dacice.

Ceramica modelată liber este confecţionată dintr–o pastă plină de impurităţi, arderea fiind neuniformă, de unde au rezultat culori sau nuanţe diferite nu numai de la vas la vas, ci şi pe suprafaţa aceluiaşi vas. Predomină vasele brune, brun–gălbui şi brun-cărămizii. Ocupaţia romană atrage după sine schimbări în ceea ce priveşte statutul teritoriului cuprins între Valea Mureşului şi Târnave.
În categoria ceramicii romane provinciale predomină categoria cenuşie–zgrunţuroasă, urmată de cea cărămizie aspră şi apoi, în proporţii aproape egale, cea fină de culoare roşie, uneori cu vopsea şi cea cenuşie. Formele cele mai frecvente sunt oalele cu şi fără toarte, castronelele cu buza rotunjită, vasele de provizii şi capacele de vase. De remarcat este prezenţa ulcioarelor din pastă fină roşie, a unor amfore şi a vaselor terra sigillata, cu sau fără decor. Ceramica romană provine din ateliere specializate de olari şi nu prezintă în general particularităţi.

Nepăsătoare la idei de paternitate, gata să facă referire la stiluri venite din trecut, ceramica artistică din prezent este pregătită să extragă orice semnificaţie şi sens semiotic din calitatea lutului şi a glazurilor. Ceramica a devenit un produs al artelor vizuale, încărcat pe de o parte cu particularităţile simbolice ale trecutului, iar pe de alta cu oportunităţi neexplorate, păşind în afara tradiţiei şi, în acelaşi timp, a unei estetici legate de obiectul utilitar. (Grigore Roibu)

Pământul luxului aristocrat

Drumul porţelanului de pe mesele regilor
în colecţii nepreţuite

Made in Worcester

Fondată în 1751 de un medic, John Wall, şi un farmacist, William Davis, împreună cu 12 întreprinzători, manufactura britanică „Worcester” s-a impus până azi graţie capacităţii de interpretare a stilurilor şi modelelor internaţionale. Fabrica de porţelan există şi azi şi a devenit marca stilului britanic.

Deşi locaţia geografică nu era una dintre cele mai fericite, întrucât în zonă lipseau zăcămintele de carbon şi de argilă, aşa încât materialele necesare erau transportate de-a lungul râului Severn, la care se adăugau problemele puse de cuptoare, manufactura a reuşit să se impună. Deoarece porţelanurile provenite din China îi făceau concurenţă, Wall şi Davis au achiziţionat manufactura lui Benjamin Lund din Bristol, care deţinea anumite secrete ale acestei arte, făcând ca pasta porţelanului să fie mai rezistentă la căldură, fără a se rupe sau a se fisura.

La început, manufactura deţinea practic monopolul în Marea Britanie asupra obiectelor decorate în stil floral, în vogă, imitând ceramica de „Meissen” reprodusă la „Worcester” într-o manieră mai puţin meticuloasă.

Platou Worcester, datat 1772, vândut cu 850 de euro la Bonham din Londra

Platou de Worcester, ce a aparţinut Ducelui de Gloucester din Edinburgh,
estimat la 28.000 de lire sterline

S-au adăugat sugestiile orientale, mai ales cele din familia „Rose”, un porţelan chinezesc produs pentru piaţa occidentală, tipic perioadei Kangxi (1654-1722), apreciat în Europa, numit astfel pentru că predomina roşul, între motive figurând ramuri, flori, păsări şi peisaje, reluate la „Worcester” pentru că celelalte fabrici englezeşti nu voiau să reproducă decoruri chinezeşti.

Platou vândut la Sotheby’s pentru 12.000 de euro

Între creaţiile provenind din China, care erau la modă, se distingeau cele cu porţelan în alb şi albastru. În Olanda, culorile au fost adoptate la „Delft”, dar la „Worcester” s-au obţinut rezultate net superioare. Au început să prolifereze aici sosierele, vasele pentru lapte, farfuriile cu forme inspirate din prestigioase argintării englezeşti, cu decoruri în stil oriental, albastru-cobalt pe un fond alb, aplicate adesea cu o tehnică nouă, inventată între 1756 şi 1758, decalcomania.

Ceaşcă de ceai Worcester

Devine astfel posibilă producţia a numeroase piese ornate cu picturi de mână. Ele au obţinut un asemenea succes încât au început să fie exportate în Olanda. Albastrul domneşte la Worcester, chiar fără alb, şi am putea vorbi de gradaţii albastre pe un fond albastru, baza perfectă pentru păsări fantastice sau decoruri de fantezie.

Vase de Worcester achiziţionate de la Bonhams, Londra, pentru 5.600 de euro

Când în 1772, fondatorul John Wall s-a retras, farmacistul William Davis i-a atras aici pe Thomas şi John Flight, dând un impuls fabricii mai ales în ceea ce priveşte direcţia artistică, astfel încât regele George al III-lea a comandat un serviciu în stil chinezesc, în alb şi albastru. În 1851, la marea Expoziţie de la Londra, ţinută în Crystal Palace, porţelanul de Worcester a fost surclasat de produsele din Minton şi Copeland, care au inventat noi calităţi ale pastei, precum „Parian”, un porţelan cu aspect asemănător marmurei.
În 1862, manufactura fost refondată sub numele de „Worcester Royal Porcelain”, astăzi devenind „Royal Worcester”. Acum, în producţie s-a introdus o nouă linie de vase inspirate din porţelanurile napolitane şi majolicele renascentiste. Mulţi celebrează porţelanurile de inspiraţie japoneză, cu o linie perfectă, impusă de mişcarea estetică din Anglia.

Supieră Royal Worcester, evaluată la 1.500 de euro

Unele sunt realizate cu un efect metalic, altele, cu o lucrătură de fildeş şi bambus. Să amintim şi o serie dedicată căsătoriei prinţului William cu Kate Middleton: farfurii, platouri, ceşti şi vase decorate cu figurile celor doi tineri căsătoriţi, cu decor aurit.

Piaţa de artă: Adjudecat!

Porţelanurile de „Worcester” şi de „Royal Worcester” sunt foarte căutate în special de colecţionarii britanici. Cotaţiile depind de diverşi factori, cum ar fi raritatea subiectului, numele autorului decoraţiei. Astfel, creaţii recente de la Royal Worcester, din prima jumătate a secolului al XX-lea, realizate de George Owen, pot să ajungă la câteva zeci de mii de euro. Foarte căutate sunt cele create cu păsări exotice, pictate de James Giles.

În 13 aprilie, un adevărat record a fost obţinut la casa „Sotheby’s” Londra pentru un vas decorat în stilul „Familia Rose”, din 1754, care a fost achiziţionat pentru 28.000 de euro. Şi tot în 13 aprilie 2011, un platou de la 1770 a fost vândut pentru 12.000 de euro, iar un vas realizat de George Owen, în 1912, înalt de 24,7 centimetri, a fost achiziţionat de la Casa de licitaţii „Bonhams” din Londra pentru 64.000 de euro.

Figurină de porţelan de Worcester

Josiah Holtschip a dezvoltat în laboratoarele din Worcester o tehnică pentru a transfera un motiv decorativ repetabil pe diferite obiecte în porţelan. Apoi, obiectul era băgat în cuptor pentru a fixa decorul. Renumite au rămas piesele în formă de conopidă, decorate cu fluturi. Un ceainic de la 1785, decorat cu motivul „Lord Henry Tynne”, al aristocratului ce poseda o colecţie impresionantă, a fost vândut la Sotheby’s din Londra pentru 14.000 de euro. Cu un preţ la fel de mare a fost adjudecată şi o cafetieră decorată cu vii culori tipice motivului ornamental „Jabberwocky”, datată 1765.

Două vase de Worcester, datate 1770, au fost vândute în 2009 la casa de licitaţi „Bonhams” din Londra pentru 5.600 euro fiecare, iar două statuete reprezentând un grădinar şi o grădinăriţă, din acelaşi an, au fost achiziţionate de la „Sotheby’s” Londra, în 13 aprilie 2011, pentru 21.000 de euro.

Ceramici rococo

Prima manufactură de porţelan germană a fost creată la Meissen, în 1710, după ce alchimistul Johann Friedrich Böttger descoperise formula pentru pasta dură a porţelanului, pură şi albă.

Născută din capriciul ducelui Carlo Eugenio de Württenberg, manufactura germană de la Ludwigsburg, ce a celebrat recent 250 de ani, încântă şi astăzi prin universul populat de doamne şi muzicieni. El a creat o manufactură de porţelanuri şi faianţă pe care o definea „un tribut necesar gloriei şi demnităţii unui principe”. În 5 aprilie 1758, la Baden Württenberg era inaugurată manufactura destinată a produce statuete şi vase pentru bucuria nobililor găzduiţi la curtea sa.
Formula realizării porţelanului era ţinută secretă de către Joseph Jakob Ringler, deşi acesta „fugise” până la Viena, unde furase această preţioasă formulă. Desenele lui erau inspirate şi din arta veneţiană, el fiind impresionat de vivacitatea măştilor lagunare. Statuetele, înalte de 8-10 centimetri, erau inspirate din scenele populare ale manufacturii de la „Meissen”, cărora li se adăugau aşa-numitele „grupuri dandy”, figurine cu muzicieni, balerini şi măşti în vogă la jumătatea secolului al XVIII-lea, modelate cu eleganţă.

Piesă semantă de Wilhelm Gotz

Scenă galantă de Christian Friedrich Beyer

Punctul forte al acestor lucrări este între 1760 şi 1770, datorită maeştrilor ca Johann Christian Wilhelm Beyer, care a reuşit să realizeze costume ce imitau până şi faldurile, volanele, dantelele, cu decoraţii în culori pastel care mergau până la cobalt şi roşu aprins, de la roz şi bordo. Pentru a identifica piesele autentice cu compoziţii rococo, ele erau evidenţiate prin incrustaţii aurite. Se produceau însă şi vase, ceşti, platouri care reflectau gustul aristocrat al timpului. Supierele erau decorate cu ferigi sau păsări colorate, iar vasele aveau toarte cu scene populare, inspirate de lucrările lui Jaques Callot. Ele conţineau un „C” după numele lui Carlo Eugenio.

Astăzi, aceste piese de porţelan sunt vândute în casele de licitaţii la preţuri foarte mari. Astfel, o serie modelată de Johann Wilhelm Götz în 1760, inspirată de comediile franţuzeşti, precum „Doamna cu evantai”, „Magistratul”, „Lucinda şi Leandro”, „Arlechin”, a fost vândută la „Sotheby’s” pentru 10.500 de euro. Un serviciu de porţelan desenat de Riedel, la 1770, se află în muzeul din Ludwigsburg. Figurinele de femei şi cântăreţi circulă la preţuri în jur de 2.000 de euro, dar acestea cresc pentru exemplarele din perioada „de aur” a manufacturii (1760-1770). Un alt grup cu scene mitologice, cu cinci personaje, a fost de asemenea achiziţionat la o licitaţie la „Sotheby’s” pentru 10.000 de euro, iar un serviciu de ceai a fost cumpărat pentru 7.000 de euro.

Scenă din Commedia dell’Arte, purtând semnătura lui Watteau

Încântătoare sunt seriile „Cântăreţi la violă”, care fac parte dintr-o serie de muzicieni solişti, ca şi cea intitulată „Cântăreaţa”, alături de „Cântăreaţa la chitară”, conservate în Muzeul Ceramicii de la Ludwigsburg. Încântătoare sunt un vas pentru castane, de asemenea aflat în muzeu, cât şi un personaj din Arcadia, datat 1850. Tot în muzeu este etalat şi un grup de alegorii, „Primăvară”, „Vară”, „Toamnă” şi „Iarnă”, modelat de Johann Wilhelm Götz, datat 1765. Foarte căutate de colecţionari sunt piesele pictate de Antoine Watteau, precum un splendid serviciu de ceai cu decoraţii, achiziţionat de un colecţionar privat de la Monaco, suma rămânând însă necunoscută.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro
Citiţi pe aceeaşi temă:
De la util, la inutil
Ceşti de colecţie illy
O nouă identitate a Salonului ceramicii

China – o civilizaţie enigmatică

Milenara tradiţie a artelor focului

Civilizaţia chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire în arta ceramicii, fiind în acelaşi timp o cultură foarte puţin cunoscută de către europeni. Producţiile artistice au ajuns în Europa în veacul al XVI-lea pentru plăcerea aristocraţilor. În prezent, vasele ceramice chinezeşti sunt achiziţionate în cadrul licitaţiilor publice cu obiecte de artă  la preţuri greu de imaginat. O piesă de porţelan, datând din 1740 (dinastia Qing), a fost vândută de către o casă de licitaţie din Marea Britanie pentru suma de 43 de milioane de lire sterline, stabilindu-se astfel un preţ-record pentru o piesă de artă chineză.

Piesele de ceramică, cele mai vechi din China, datează de acum 10.000-11.000 de ani şi provin din regiunea de Sud-Vest a Chinei. Aceste obiecte se constituite din vesela rituală şi utilitară, însoţite de figurine de porci stilizaţi.
Ceramica de Gansu constituie un grup aparte. Produsă aproximativ prin anul 3.000-1.500 î.Hr, în câmpiile din jurul Fluviului Galben. Acest tip de ceramică este alcătuit în majoritate din urne funerare sau vase de gătit cu trei picioare. Acestea erau construite printr-o tehnică manuală, din suluri de lut roşu, care apoi erau arse şi pictate cu forme geometrice de culoare: roşie, neagră sau brun-purpuriu. Ca stil, obiecte sunt asemănătoare cu cele produse în Asia de Sud-Vest, în Sudul Persiei şi Rusiei sau în Beluchistan.

O dată cu dezvoltarea tehnologiei bronzului şi a jadului, când încep să se producă obiecte de un rafinament deosebit, meşterii chinezi îşi vor pune amprenta asupra elaborării obiectelor ceramice într-un mod aparte şi distinctiv, influenţând tehnica ceramicii pentru totdeauna (exceptând mici perioade de timp).
Apariţia şi răspândirea rapidă a roţii olarului în mileniul al IV-lea î.Hr. a avut consecinţe majore asupra formei vaselor produse. Acestea devin uniforme şi au pereţii mult subţiaţi, cum se observă foarte bine în cazul ceramicii negre şi lucioase a culturii Longshan.

O dată cu primele dinastii istorice chineze, Shang şi Zhou, apar şi câteva inovaţii. Cea mai importantă dintre acestea se referă la o foarte precisă preparare a lutului alb şi fin (din caolinuri), pastă din care se obţin vase asemănătoare celor de bronz. Elaborarea unor noi modele de cuptoare permit un control mai bun al temperaturii din interior, ceea ce duce la obţinerea primelor glazuri simple obţinute prin presarea cenuşii de lemn sau praf de feldspat pe umerii vasului, înainte de coacerea la temperaturi de 1.200° Celsius, fapt ce a permis obţinerea primelor piese de faianţă cunoscute.

În timpul dinastiei Han (221 î.Hr.-220 d.Hr.), majoritatea vaselor, fie că erau din lut, fie din faianţă, sunt lucrate la roata rapidă, presate apoi în negative complexe şi apoi acoperite cu glazuri pe bază de plumb în nuanţe de verde, pentru a putea imita cât mai bine bronzurile contemporane lor.

Sub dinastia Tang (618-906 d.Hr.), este reluat comerţul cu Vestul, importându-se iar plumbul necesar obţinerii unei glazuri transparente pentru vasele din lut. Acestea erau colorate cu oxizi metalici în nuanţe de brun, verde sau albastru închis şi decorate în diverse tehnici cu motive geometrice în zona superioară. Se depun eforturi pentru îmbunătăţirea veselei de culoare albă utilizată în ceremoniile funerare, ceea ce conduce, în cele din urmă, la inventarea porţelanului, un material mult mai rezistent şi translucid, obţinut dintr-un amestec de caolin şi praf de rocă feldspatică din care se producea o pastă ce era arsă la temperaturi de peste 1.500° Celsius.

Tot din această perioadă este important de menţionat ceramica de Yue, cu glazuri gri-verzui, care avea un aspect de jad. Acum apare şi ceramica de Celadon cu glazurile specifice de culoare gri-verzui opac sau transparent, tehnologie care se va transforma într-o adevărată şcoală, de-a lungul timpului, pe tot cuprinsul Asiei de Est.

Domnia dinastiei Song (960-1279 d.Hr.) a fost o epocă foarte activă pentru ceramica chineză, patronată de Curtea Imperială care sprijinea şi încuraja inovaţiile din domeniul artistic. Tendinţa de a imita structura şi culoarea jadului este unul dintre idealurile olarilor din epocă. De asemenea, forma tinde să primeze în detrimentul ornamentelor, motiv pentru care accentul este pus pe eleganţa, puritatea şi fineţea modelajului pieselor şi mai puţin pe decorul acestora.
În această perioadă se poate constata un număr impresionant de tipuri ceramice: porţelanuri precum delicatele Ding, de o simplitate a modelajului care încântă privitorul şi vasele Jun, cu efecte ample ale glazurii de culoarea levandei şi cu stropituri purpurii. Apoi, ceramica Quingbai cu ornamentele de culoare albastru-verde aplicate peste incizii sau decor în relief, pe un fond alb translucid. Obiectele ceramice Ru sunt cele mai rare şi mai valoroase dintre celadonuri, produse exclusiv pentru uzul Curţii Imperiale timp de numai două decenii. Dintre cele mai importante piese mai pot fi amintite: Guan, cu o glazură specifică gri-verzuie brăzdată de crăpături (cracleuri) pentru a imita jadul, Cizhou, o faianţă de uz general cu ornamente pictate în brun închis, negru, roşu sau verde, şi faimoasele boluri Jian, destinate servirii ceaiului, având culoarea brun închis obţinută pe baza unei glazuri lucioase de tip Tianmu.

După o scurtă dominaţie mongolă, o nouă dinastie chineză – Ming (1368-1644), urcă pe tronul imperial, înlocuind idealurile estetice austere ale epocii Song, cu cele în care culoarea şi ornamentul devin preocuparea principală a ceramiştilor, iar procesul de fabricare a porţelanului alb de înaltă calitate este atent controlat în toate detaliile sale.

Apar noi procedee de aplicare a decorului, cum ar fi, de exemplu, An hua, cu motive uşor incizate sau pictate în pastă albă şi acoperite cu glazură transparentă, ce deveneau vizibile doar în anumite condiţii de iluminare şi Fahua, constând în închiderea glazurilor colorate pe suprafeţe cu margini în relief, asemănătoare ca efect cloisonne-ului din orfevrărie.

Faima porţelanurilor Ming se datorează însă vaselor albe cu motive florale şi dragoni, elemente pictate cu albastru de cobalt în pastă şi laviu aplicate înainte de glazurare şi ardere. În secolul al XVI-lea, albastrul folosit în glazură începe să primească tonuri de violet. Figura umană este redată într-o interpretare tot mai liberă, fiind aşezată în peisaj, iar abordarea subiectelor reprezentate este una mai puţin formală.
Funcţionarea fabricii imperiale de la Jingdezehu este serios afectată de epuizarea depozitelor de caolin şi criza generată de lipsa altor materiale după căderea dinastiei Ming, producţia scăzând mult cantitativ, cât şi calitativ.
Următoarea dinastie Qing (1644-1911) este interesată în susţinerea industriei ceramice, iar fabrica este redeschisă în anul 1677, restabilindu-se funcţionarea ei pentru câteva sute de ani la înaltele standarde de calitate atinse anterior.

Vas din epoca Qianlong, achiziţionat cu 5,8 milioane de euro.

Noii conducători vor pune mult mai mult accentul pe virtuozitatea tehnică decât pe inventivitatea artistică, iar comerţul intens cu Compania Olandeză a Indiilor de Est a determinat adaptarea produselor pentru export, la gusturile europene. Sunt concepute forme noi de solniţe, sosiere, ceşti de ceai şi de cafea, piese în care decorul devine supraîncărcat.

Sub domnia lui Qianlong, lutul şi glazura sunt folosite pentru a imita diverse alte materiale: coaja de ou, bambusul, bronzul şi jadul.

Vas vândut la Londra pentru suma 50 de milioane de euro.

În acelaşi timp sunt fabricate trei tipuri noi de ceramică, masiv exportate în Europa:

1. Yixing – vase lucrate la roată sau prin presarea în mulaje, dintr-un lut brun-roşcat de bună calitate, neglazurate.
2. Dehua – porţelan ars la temperaturi joase, translucid, cunoscut şi sub denumirea „blanc de Chine”, din care se modelau vase cu dragoni în relief, redaţi cu minuţiozitate şi statuete ale zeiţei budiste a milei – Guanyin.
3. Swatow – veselă de uz cotidian dintr-un amestec cu rocă feldspatică, nu foarte bine preparată, cu suprafeţe rugoase şi ornamente vesele, colorate în roşu, negru, verde şi turcoaz.

După acest împărat, deşi producerea unui porţelan de înaltă calitate în ceramica chineză continuă şi astăzi, nu se mai înregistrează inovaţii semnificative, decorurile devenind repetitive şi exagerat de încărcate. (Grigore Roibu)

Ceramica – materie şi imagine

De la obiectul utilitar la cel conceptual

Mijloacele de exprimare în ceramică nu şi-au pierdut niciodată puterea de atracţie asupra omului. Pasiunea mea pentru evoluţia obiectelor utilitare şi artistice, ca reper istoric al unei civilizaţii, a tehnicilor şi tehnologiilor legate de folosirea focului, ce au transformat în prezent ceramica în ştiinţă, este un argument în analiza ceramicii ca domeniu artistic, teoretic şi educativ.

Prin natura complexă a experienţei practice şi a diversităţii materialelor utilizate, ceramica reprezintă în prezent o activitate cu mare potenţial expresiv în rândul elevilor şi studenţilor care se afirmă ca viitori artişti. Practicând ceramica sculpturală, decorativă, instalaţia, designul de obiect pentru industria ceramică şi conservarea patrimoniului existent, ceramica îşi poate asuma rolul de protagonist al discursului artistic contemporan. Ceramica reprezintă, aşa cum s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, devenind un reper al unui parcurs pe care omul l-a urmat din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic.

Nu întâmplător, ceramica este desemnată, uneori, prin sintagma de „verigă directoare” a preistoriei, adică a acelei perioade de timp pe care o definim tocmai prin lipsa oricărei urme de scriere, dar pentru care vasele, fragmentele lor şi alte obiecte din lut ars suplinesc instanţa documentului scris, invitându-ne pe noi înşine să redobândim „limbajul” decodificării lor.
Considerată mult timp corolar al aşa-numitei „revoluţii neolitice”, originea ceramicii a început să fie privită, relativ recent, dintr-o nouă perspectivă.

Epoca modernă a făcut ca materialele ceramice să aibă o importanţă atât de mare, încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora. În a doua parte a secolului al XX-lea, cercetătorii s-au concentrat pe dezvoltarea materialelor ceramice, îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, a calităţilor estetice şi mai ales pe diversificarea domeniilor de utilizare. Avem astăzi rezultatul absolut spectaculos al acestor studii şi putem constata impactul lor asupra dezvoltării generale a societăţii umane.

Numai prin materia componentă, ceramica nu face pe nimeni să se emoţioneze. Succesul ei se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere.
Vechii greci spuneau „keramos”, pentru a defini cu acest cuvânt materialele anorganice şi nemetalice obţinute prin acţiunea la temperaturi ridicate.

Totul începe, însă, cu mult înainte, atunci când cu o bucată de argilă, în mâinile cuiva aflat pe malul unei ape, în vremuri străvechi, prin mileniile al IV-lea – al V-lea î.Hr., jucându-se cu boţul argilos, şi-a pus amprenta degetelor dându-i forma de căuc care, uscat la soare, a putut ţine la un loc boabe de grâne sau fructe. A doua întâmplare s-a petrecut în momentul în care obiectul nou creat a căzut mai mult sau mai puţin întâmplător în foc, devenind astfel rezistent şi capabil de a putea păstra apa de băut.
De la această izbândă a creatorului străvechi, inovaţie considerată epocală, începe aventura unei arte – ceramica. Cu timpul vasele au fost înfrumuseţate înainte de a le coace, zgâriind pe ele cu un beţişor linii, apoi au fost colorate folosind o zeamă de lut roşu, alb sau negru, decorul evoluând la forme tot mai complexe, iar materialul devenind tot mai fin. Peste tot, din China până în Mexic, fenomenul s-a petrecut la fel, de unde asemănările uimitoare între cele mai vechi piese de ceramică descoperite pe tot globul.
Al treilea pas important a fost glazurarea. Acest procedeu constă în acoperirea vaselor cu un strat sticlos obţinut prin topirea în foc a unor nisipuri şi silicaţi, proces care a condus prin diverse experimente la obţinerea unor glazuri din ce în ce mai elaborate ce au făcut vasele impermeabile.

La începutul civilizaţiei sale, în elaborarea imaginii, omul a preluat elemente din natură: reflectări perceptive, urme şi amprente. Aceste elemente au constituit primele forme de manifestare creativă prin intermediul reprezentărilor vizuale.
Istoria poteriei de la oala de lut, la ceaşca de cafea sau ceai, realizată din porţelan fin, ar putea fi scenariul unui serial palpitant, de care, însă, nu mă voi ocupa în articolul de faţă.
Porţelanul a fost descoperit şi folosit în China, unde primii călători europeni au admirat materialul alb şi transparent, aducând la întoarcere câteva lucrări. A luat naştere un comerţ tot mai dezvoltat, chinezii ajungând să fabrice special pentru europeni porţelanuri pe care Companiile Indiilor le importau în cantităţi tot mai mari, dar insuficiente pentru cererea în creştere.
Pentru a compensa această nevoie de importuri masive în Europa s-au făcut cercetări pentru producţia de porţelan, în dorinţa de a rivaliza cu piaţa orientală. La început s-a căutat materialul de bază al porţelanului, caolinul, din care meşterii europeni să poată realiza produse similare sau, – de ce nu, – mai bune. Există poveşti la fel de palpitante şi frumoase despre aventura europeană a căutării secretului ce stă la baza producerii porţelanului.
Dacă lutul este aşa zis–ul pământ ars, numit terra cota, găsit în stare naturală pe malul albiilor de râu, fiind primul material utilizat de către om în meşteşugul făuririi de vase şi recipiente, descoperirea proprietăţilor altor argile, cum ar fi, de exemplu, porţelanul, faianţa şi gresia a dus la apariţia ceramicii de lux; tehnologii care presupuneau însă un efort mare şi se dezvoltau lent.
Faianţa este produsă de câteva sute de ani de ceramiştii din oraşul italian Faenza. Tradiţia s–a născut dintr–o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Florenţa şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă. Producţia ceramicii de la Faenza datează din perioada Imperiului Roman însă, în veacul al XV–lea, la sfârşitul fazei arhaice, producţiile de aici au început a se diferenţia prin albul materialului, structura glazurii şi adăugarea unor pigmenţi noi (citiţi Muzeul din Faenza).
Alchimistul Johann Friedrich Bottger şi fizicinul Ehrenfried Walther Von Tschirnhaus au fost primii care, în anul 1709, au descoperit preţioasa argilă care stătea la baza producerii porţelanului. Descoperirea l-a convins pe August cel Puternic, elector de Saxa şi rege al Poloniei să înfiinţeze, în 1710, la Meissen, prima manufactură de porţelan veritabil, numit porţelan dur.
Pasta moale de modelaj a fabricii de porţelan înfiinţată la Vincennes, aproximativ în anul 1740, este cea care va domina industria franceză de ceramică, iar mai apoi pe cea din Europa. Fabrica a dezvoltat rapid un material superior şi moale, dintr–o pastă organică care avea o culoare alb–transparentă după ardere şi nu era pretenţioasă la modelaj, fiind astfel eliminate toate imperfecţiunile. Aici au fost angajaţi cei mai talentaţi designeri francezi care furnizau desene şi stampe pentru pictorii fabricii, tehnologia fabricării porţelanului fiind strict secretă. Manufactura Sévres s–a bucurat de la început de succes şi s–a extins în permanenţă, realizând mai multe serii a unor vase de lux, precum şi servicii sau piese de sculptură care reflectau evoluţia artistică a epocilor. Manufactura a apelat în repetate rânduri la artişti consacraţi pentru a realiza diverse forme şi decoraţii, stilul Rococo fiind treptat înlocuit de Neoclasicism. Sèvres a fost prima manufactură din Franţa care, în 1768, a descoperit caolin şi a elaborat procedeul de fabricare a porţelanului. A fost înverşunat concurată de un număr mare de întreprinderi construite în zona Limoges şi la Paris. În anul 1864, Auguste Rodin începe să lucreze în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului denumit seconde Empire, realizând decoraţii murale, modele de ornamente şi vase la manufacturile de porţelan din Sèvres.

Începând cu secolul al XX-lea o serie de mari artişti şi-au îndreptat atenţia asupra studierii creaţiei artistice utilizând materiale ceramice.
În atelierul lui Edgar Degas (1834-1917) s-au găsit, după moartea acestuia, peste 70 de lucrări nefinalizate, turnate în ceară, prototipuri pentru o serie de sculpturi mici, în special reprezentând balerine.
Una dintre laturile remarcabile ale lui Paul Gauguin (1848-1903) era aceea de a lucra cu diferite mijloace de exprimare artistică, abordând tehnici ale sculpturii şi ceramicii. A creat o serie de obiecte din ceramică care decorau casa, unele cu teme obscene.
O faţă mai puţin cunoscută a celebrului Pablo Picasso (1881-1973) este cea de ceramist şi sculptor. Artistul a reuşit să descifreze tainele acestei arte, ajungând să se exprime liber în diversele forme picturale transpuse pe sute şi sute de vase şi cupe graţie familiei Ramié din Valauris.

Joan Miró (1893-1983), pe la jumătatea anilor cincizeci, renunţă la pictură, pentru ceramică. Lucrează într-un atelier uriaş, special construit în acest scop, iar, împreună cu Llorens Artigas, realizează doi pereţi cu ceramică, Luna şi Soarele, pentru sediul UNESCO din Paris, lucrări care, în anul 1956, îi vor aduce premiul Fundaţiei Guggenheim.
Tot împreună cu Artigas, realizează un mare perete de ceramică pentru aeroportul din Barcelonna. A experimentat tehnica sculpturii turnând, în bronz (Personaj şi pasăre), lucrări care amintesc de opera lui Giacometti sau care par desprinse din propriile pânze suprarealiste (Oul). S-a ocupat de asamblaje construite din diverse obiecte (Domnul şi Doamna, Fata care fuge şi Maiestatea sa, Femeie şi pasăre), lucrări care reprezintă latura sa artistică apropiată de manifestările Pop-Art.

Ceramica, faţă de celelalte arte, este pictură prin cromatică, sculptură prin plasticitate şi arhitectură prin construcţie. În anii ’50 ai veacului trecut, mişcarea artistică „object makers and sculptures” duce la o schimbare decisivă a modului cum era privită ceramica: ceramica sculpturală ca obiect de artă autonom. Ceramica tratată conform acestor principii devine un mijloc de exprimare care acoperă o arie vastă ce merge de la experiment la forma abstractă, de la obiect la comentariu social. Această explozie formală şi conceptuală a survenit, paradoxal, din cauza minimalizării ceramicii ca artă. Împărţirea artelor în aşa zise majore, cum ar fi, de exemplu, pictura, sculptura sau grafica şi minore, precum artele textile, ceramica şi sticla a dus la apariţia unei mentalităţi noi în postmodernism, idei care s-au îndreptat spre teritorii ale artelor ce nu au fost până atunci explorate. Ceramica devine un mod de lucru prin care artistul angajează natura, istoria artelor şi tehnologia, îmnagazinând informaţii pentru a pune întrebări societăţii. Artistul zilelor noastre combină imaginile percutante cu artele vizuale pentru a da naştere, prin opera sa, comportamentului raţional ce apelează la capacitatea inconştientului de a furniza emoţii. Oricât de surprinzătoare ar fi receptarea artei contemporane ea este un îndemn la judecată, în afirmarea fără prejudecăţi a unei atitudini deschise în faţă fenomenelor care descriu lumea actuală. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.